După încheierea bătăliei de la Clontarf, în care umilit a fost norvegul, Preaînaltul Rege și-a chemat poetul și i-a spus:
– Isprăvile cele mai strălucite își pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte. Voiesc să-mi cînți biruința și slava. Deci fi-voi eu Eneas; iar tu îmi vei fi Vergiliu. Te simți în stare să pornești la astă înfăptuire, ce ne va face pe amîndoi nemuritori?
– Da, Rege, i-a răspuns poetul. Eu sunt Ollan. Dousprezece ierni în șir deprins-am știința metricii cu de-amănuntul. Pot spune pe de rost cele trei sute șaizeci de alcătuiri ce stau la temelia adevăratei poezii. Ciclurile din Ulster și din Munster supuse-s, toate, strunelor harfei mele. Canoanele mă îndrituiesc a mînui străvechile cuvinte ale limbii ca și metaforele cele mai dibace. Stăpînesc tainica scriitură ce ocrotește meșteșugul nostru de curioasa iscodire a plebei. Pot cînta deopotrivă iubirile, furtul de vite, isprăvile pe mare sau războiul. Știu stirpea mitologică a tuturor caselor domnitoare din Irlanda. Cunosc virtuțile ierburilor, astrologia judiciară, matematicile și dreptul canonic. Mi-am înfrînt, în publică întrecere, adversarii. Am deprins iscusința în ale satirei, speță care pricinuiește vătămarea pielii, chiar și lepra. Cunosc și mînuirea spadei, așa cum dovedit-o-am în bătălia ta. Un singur lucru nu-mi stă în puteri: să mulțumesc pentru darul ce-mi faci.
Regele, care ostenea lesne în fața discursurilor lungi și neobișnuite, îi spuse cu ușurare:
– Cunosc prea bine aceste lucruri. Am aflat că în hotarul anglilor privighetoarea a și început să cînte. Cînd se va fi încheiat din nou ploi și zăpezi, cînd iar se va fi întors privighetoarea de pe meleagurile ei din sud, îți vei rosti cîntarea în fața curții și a Sfatului Poeților. Un an întreg îți las. Vei șlefui fiece literă și fiece cuvînt. Răsplata, știi prea bine, nu va să fie nevrednică nici de regeasca noastră rînduială și nici de veghile-ți pline de har.
– Rege, răsplata cea mai mare e să-ți văd chipul, spuse poetul, care era, totdeodată, curtean.
Se închină și se duse, întrezărind, deja, cîte un vers.
Cînd se împlini anul – tot, numai molime și răzvrătiri – înfățișă cîntarea. O declară cu lentă siguranță, fără o privire către manuscris. Regele încuviința din cap. Iar toți în jurul lui făceau la fel, pînă și aceia care, îngrămădiți la uși, nu deslușeau nici un cuvînt. În cele din urmă, Regele grăi:
– Primesc opera ta. E o victorie mai mult. Ai redat fiecărei vorbe miezul ei nestricat și fiecărui nume epitetul pe care i-l dăruiseră poeții cei dintîi. În tot poemul n-ai găsi nici măcar o imagine care să nu fi fost folosită de clasici. Războiul e frumoasa întrețesere de oameni, iar apa spadei este sîngele. Marea își are zeul ei, iar norii prezic viitorul. Ai mînuit cu iscusință rima, aliterația, asonanța, cantitățile, artificiile doctei retorici, înțeleapta alternare a metrilor. Dacă s-ar pierde întreaga literatură a Irlandei – omen absit – ea s-ar putea reconstrui, fără nici o omisiune, prin mijlocirea clasicei tale ode. Treizeci de scribi o vor transcrie de cîte două ori.
Urmă o tăcere și apoi continuă.
– Totu-i desăvîrșit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întîmplat. În vine sîngele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mîinile n-au tresărit în căutarea arcului. Și nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu și-a repezit pieptul drept stavilă în fața vikingului. De astăzi într-un an aplauda-vom o nouă laudă, poete. Ca semn al mulțumirii noastre, primește această oglindă care e din argint.
– Mă închin și înțeleg, spuse poetul.
Stelele cerului își reluară limpedea cale. Din nou cîntă privighetoarea în pădurile saxone și poetul se întoarse iar cu codicele său, mai puțin lung decît acela dinainte. Nu-l spuse pe de rost; îl citi cu vădită șovăială, înlăturînd anumite frînturi, de parcă el însuși nu le-ar fi înțeles pe deplin sau n-ar fi voit să le pîngărească. Pagina era stranie. Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia. În vălmășagul luptei se zbuciumau Dumnezeul care e Trei și totdeodată Unu, zeii păgîni ai Irlandei și aceia care aveau să se înfrunte peste veacuri, la începutul Eddei celei Mari. Forma era la fel de curioasă. Un substantiv la singular putea admite un verb la plural. Prepozițiile erau străine normelor comune. Asprimea se învecina cu armonia. Metaforele erau arbitrare sau, cel puțin, așa păreau.
Regele schimbă cîteva cuvinte cu învățații care îi stăteau în preajmă și apoi vorbi astfel:
– Despre întîia ta cîntare am spus că este esența fericită a tot ce s-a cîntat cîndva în Irlanda. Aceasta le întrece, însă, pe toate cîte-au fost pînă la ea și totdeodată le ucide. Te minunează, te farmecă și te descumpănește. De n-o vor prețui nepricepuții, vor prețui-o în schimb, din plin, cei știutori, nu mulți la număr. Un sipet din ivoriu va fi străjerul unicului exemplar. Iar de la pana care a zămislit o operă atît de strălucită putem nădăjdui una și mai măreață.
Adăogi cu un zîmbet:
– Suntem figuri ale unei fabule cu toții, și se cuvine să ne amintim că în fabule-i stăpînitor numărul trei.
Poetul își îngădui să șoptească:
– Cele trei daruri ale vrăjitorului, triadele și neîndoielnica Treime.
Regele continuă:
– Iar drept zălog al prețuirii noastre, primește în dar această mască de aur.
– Mă închin și înțeleg, rosti poetul.
Sorocul se împlini din nou. La palat, străjile observară că poetul n-avea cu sine nici un manuscris. Nu fără uimire Înaltul Rege îl privi: era aproape alt om. Ceva ce nu putea fi timpul îi adîncise și îi preschimbase chipul. Ochii păreau să privească foarte departe ori să fi rămas fără vedere. Poetul ceru îngăduința să-i vorbească. Slujitorii părăsiră încăperea.
– N-ai compus oda? întrebă Regele.
– Ba da, răspunse trist poetul. De nu mi-ar fi îngăduit Atotputernicul s-o fac!
– Poți s-o repeți?
– Nu mă încumet.
– Îți dau curajul care îți lipsește, spuse Regele.
Poetul rosti poemul. Era alcătuit doar dintr-un singur rînd.
Fără a îndrăzni să-l spună cu glas tare, poetul și Regele său îl murmurară în șoaptă, ca pe o rugăciune tainică ori un blestem. Regele nu era nici mai puțin uimit, nici mai puțin cutremurat decît poetul. Se priviră amîndoi, palizi la chip.
– În anii tinereții mele, spuse apoi Regele, am navigat înspre apus. Pe o insulă am văzut ogari de argint care ucideau mistreți de aur. În alta ne-am îmbătat de aroma merelor fermecate. În alta am văzut ziduri de foc. În cea mai depărtată dintre toate, un rîu boltit, atîrnînd în văzduh, brăzda cerul iar apele lui erau pline de pești și de corăbii. Acestea toate sunt minuni, desigur, dar nu se pot asemui cu poemul tău, care într-un fel le cuprinde pe toate. Ce vrăji ți l-au dezvăluit?
– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind niște cuvinte pe care întîi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simțit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Și pe care acum îl împărtășim amîndoi, șopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumusețea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osînda. Þi-am dăruit o oglindă și o mască de aur; iată cel de al treilea dar, care va fi și cel din urmă.
Îi puse în mîna dreaptă un pumnal.
Despre poet se știe că și-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre Rege că-i cerșetor și rătăcește pe drumurile Irlandei, care i-a fost cîndva regat, și că n-a mai rostit poemul niciodată.