- Iubito?
- Da!
- Chiar nu te pot lăsa să pierzi luminița
- Dă-o-n măsa…
- Iubito, ia mâinile de la ochi
- îți face plăcere?
- Să te văd? Mult, mai mult ca orice. Te mușc de nas. Nu mai plânge. Vrei să te ciupesc de fund?
- Bine, de parcă aș vrea eu…dar nu le pot stăpâni.
- Nu vreau s-o mai văd!
- Ce?
- Verigheta. O urăsc. Doamne câte îmi stau pe limbă. La naiba cu tot.

Cu un gest instinctiv ea scoase verigheta din deget și o aruncă pe măsuța de cafea.

- Ar fi bine să nu mai vorbim. Numai rău ne facem, spuse tânăra înecată în șervețel.
- Bine. Ne vedem în octombrie. Nu mai plânge.
- Ai grijă. Și drum bun.
- Arată-mi telefonul tău.
- Dă-l naibii! Mă duc.
- La mine-n brațe?

Și brusc… ea se îndrepta spre ușă. Îi ploua pe urme. Se repezi și o prinse din spate pe după talie. Încercând să o răsucească spre el și să o sărute, primi o palmă pe partea stângă.

- Uff, trebuia să faci asta? De ce naiba?
- Nu pot... înțelege.
- Dar poate fi ultima dată când te văd. Te rooggg
- Nu vreau să mă vezi așa. Mai bine te uiți la poze.
- Arăți bine. Vreau să te văd acum, apoi plec. Ne pupăm?
- Da.
- Cu limba?
- Nu știu.
- Ia să văd limba.
- N-am. A păpat-o pisicu’.
- Hai, ce tot faci? Scoate limba.
Într-o tentativă de zâmbet, ea scoase timid limba… ca o mână pe geam pentru a cerceta frigul de afară.

- E moale? Caldă? Umedă?
- Nu. Normal că e moale. E… ca toate limbile.
- Un drac! Nu e. Balaure, ești cea mai frumoasă!
- Ce să-ți spun! Așa, un balaur roșu…
- Nu ți-am cerut părerea. Vreau să te văd.
- Păi nu mă vezi?
- Ba da. Știi la ce mă refer. Dacă nu, sun deseară.
- Îmi pare rău. Da…nu.
- Vreau să te am pe retină. Hmm… bine, altă dată. Doamna Georgescu, acum de ce plângi? Hei! Stai calmă, mă asculți? Alessia, întoarce-te spre mine. Te rog, ascultă-mă. Ești atentă?

Ascunzându-se în spatele palmelor care ii împiedicau ochii să o ia de-a dura pe podea, dădu din cap.

- Suntem norocoși!
- Știu… și începu să tresalte.
- Poate acum nu vom fi împreună. Dar în viețile următoare e cert. O să caut o planetă numai pentru noi. Gata, iubito, nu mai plânge. Scoate limba.
- Te iubesc!
- Te iubesc! Ești tare frumoasă. Te mușc dacă mai plângi, nas roșu… spuse el și o strânse cu duioșie la piept sărutând-o pe creștet. Ești omul meu de pe planeta asta.
- Mulțumesc!
- Să nu pierzi ce-am spus, da?
- O să țin minte…
- E un dar… guguloiule!
Ea se încruntă.
- Bine, nu ești.
- Hai să ne întindem și ține-mă-n brațe puțin, doar puțin.
- Bine, dar să văd ce iau.
- Pe Rudolf, nu-l vezi?
- Nu, unde e?
- Stai să mă spăl. Ustură.
- Bine, dar repede. Nu mai e timp.

Alergă în baie își aruncă, în grabă cu apă pe față.

- Stai. Încet... mergi mai încet. Vreau să te văd.
- Nu fac parada modei aici.
- Dar unde?
- Pe Napoleon. Acasă la tine.
- Și o să facem dragoste?
- Da.
- Vreau în tine, iubito.
- Vino! Te vreau și eu.
- Off… fără nimic. Piele pe piele.
- Da, iubitule.
- Nici măcar un centimetru, îți spun de pe acum.
- Te iubesc!
- Cât de mult? Rău de tot? Vreauuu în tine!!! Adânc, mult.
- La naiba, mă doare stomacul.
- Nu vreau asta. Dar te vreau.
- Și eu, rău.
- Ok. O s-o facem cum trebuie. Când vei fi a mea. Vom vedea. Abia aștept.
- Ce?
- Să stau lângă tine. Tot timpul. La ce te gândești?
- Nu știu.

Se ridică, își luă valiza…

- Trebuie să plec acum. Nu uita de lumină. Ai cei mai minunați ochi. Ar fi păcat. Mai vorbim. Ai grijă. Pa pa, iubito… o strânse cu putere și-i sărută lacrimile, apoi buzele. O simți cum se agață de el ca o liană, îi descleștă mâinile, o privi lung și cu un glas grav ce încerca să-i ascundă durerea imensă spuse: ești tare frumoasă, guguloiule! Se îndrepta spre ieșire frânt.


La întâmplare. Un loc în pat. Fixă. Uitam să mănânc. Nu dormeam. Acolo. În umed. Nu vroiam să le plâng. Năvăleau din inerție.
Am dus imediat mâna la buze simțindu-i sărutul ca și când… și am realizat… în timp ce reîncremeneam privirea prinse din nou cele 7 bilețele, îngrijit pliate…pe gresie….
Cum am ajuns aici? Și timpul scotocind prin mine, de-a-ndoaselea, îmi puse în palmă ziua aceea, 19 aprilie, nu-mi aduc aminte bine anul…