Mi-amintesc că a doua zi, după ce o cunoscusem pe Fabiola, am fost la poarta ei la prima oră a dimineții. Am căutat înfrigurat soneria ascunsă sub frunzele acoperite de o pulbere fină de rouă după ploaia ce căzuse întreaga noapte. Am sunat de patru ori, așa cum convenisem cu o seară înainte. A ieșit la poartă într-un halat și în papuci, și după privirea ei stinsă mi-am dat seama că am trezit-o din somn. Era însă prea târziu pentru a-mi cere scuze.
- Ce e cu tine la ora asta? m-a întrebat ea, încercând printr-un gest al mâinii să alunge cortina somnului de pe gene.
- Am vrut să-ți dăruiesc ceva...am încercat eu timid să sting bruma de supărare ce i se așternuse pe față.
- La ora asta?
- Da, la ora asta! Când vrei să dăruiești ceva unei ființe dragi, o poți face la orice oră...
Cuvintele mele, glasul cu care le rostisem au adus-o din nou în lumea reală, făcând-o să-și dea seama cât de mult însemna pentru mine acel moment.
- Scuză-mă, mi-a spus ea, mângâindu-mă pe obraz cu palma-i caldă, încă sub pătura viselor neplecate din lume. Nu mi-am dat seama că îți dorești asta foarte mult. Și mai ales că eu pot fi o ființă dragă ție...După numai o zi...
- Când adormi cu un chip în gând și un nume pe buze, poți spune despre acea ființă că este o ființă dragă ție! i-am răspuns, trecându-mi mâna prin părul blond ce se încăpățâna să-mi cadă rebel pe frunte.
- Vrei să-mi dăruiești inima ta? a continuat ea, surâzând, cu acea lumină în ochi, pe care orice fată sau femeie o poartă atunci, când trebuie să primească un cadou, fie el cât de mic.
- Am desenat aseară foișorul nostru...În el se află ascunsă și inima mea. Trebuie doar să o găsești... Fiindcă îmi place să cred că foișorul va fi și al meu...de azi înainte...
- Doar cu condiția... a încercat ea să-mi pondereze elanul posesiv, moment în care am întrerupt-o, entuziast.
- Știu...să învăț...vei vedea că așa voi face...am promis asta, de altfel, și părinților...
Am scos dintr-un plic de plastic desenul făcut în cărbune. Foișorul strălucea tainic printre mirabilele flori ale curții. În el două siluete, eu și ea, undeva parcă la marginea lumii, departe de orice intruziune neavenită, de invidii și cuvinte care ar fi fost de prisos. Fiindcă, din clipa când am cunoscut-o, nu mi-am mai dorit decât să pot fi cu ea undeva departe, departe de oameni și lume. Să nu pot fi decât eu cel care se bucură de respirația, mirosul pielii ei, de gesturile și cuvintele plecate de pe buze. Fiindcă simțeam că nu mai pot exista fără ea. A fost acesta un sentiment îmbrăcat doar în glazura fină a unor cuvinte de care voi râde mai târziu, când voi fi bătrân? Mi se va părea acest sentiment peste ani din cale afară de artificial, de lipsit de substanță? Acum, în acest foișor, când anii mei s-au scuturat de pe tulpina fragilă a păpădiei vieții, pot spune că acel sentiment de atunci a rămas și azi un atribut al sufletului meu, de care nu mă voi rușina niciodată.
A privit desenul cu multă seriozitate și mi-am dat seama că și ea ar fi dorit ca izolarea noastră de pe hârtie să fie una reală, palpabilă.
- Și cu prietenii tăi...? Cum le vei explica faptul că nu te vei mai lăfăi în praful străzii și nu te vei mai amesteca în discuțiile lor insipide, probabil despre cuceriri de fete și eternul fotbal?
- Fiecare este stăpânul destinului său, i-am spus eu. Nu există pe lume judecător mai sever decât propriul eu. Doar acela poate hotărî pentru ceea ce ești, pentru ceea ce vei fi...
- Mă bucur că poți gândi așa...Într-adevăr, acum știu că pot însemna ceva pentru tine, chiar dacă, iată, prietenie noastră este una atât de fragilă...ne cunoaștem de doar două zile...
- Nu ai nevoie decât de o clipă de adevăr ca să îți dai seama cât înseamnă cineva pentru tine, i-am spus eu. Doar o clipă...
- Mulțumesc pentru acest dar, îl voi pune pe noptiera de la capătul patului meu. Ca să adorm cu imaginea asta în fiecare seară. Trebuie să intru în casă...ploaia asta de azi-noapte și frigul mi-au pătruns în oase. Vino, vreau să-ți dăruiesc și eu ceva...Voiam să o fac diseară, când ne-am fi văzut...Dar tu mi-ai luat-o înainte, asta dacă nu cumva ne-am întâlnit aseară în vis și am plănuit un astfel de moment dulce...
Ne-am oprit pe veranda al cărei geam era țesut cu picături mari de ploaie ce stăteau agățate de aerul subțire, frumos mirositor, răspândit de cei câțiva crini lăsați peste noapte să se odihnească într-o vază multicoloră.
- Să vorbim încet! Nu aș vrea să o trezim pe bunica. Aseară am stat cu ea de vorbă până târziu. Nu ai sughițat?
Am privit-o mirat și nu mi-a dat răgazul să-i răspund. A urmat cu însuflețire.
- Am vorbit despre tine...despre noi...
- Despre noi?
- Da, în lipsa mamei, bunica îmi va fi confidentul de încredere. I-am spus ce simt pentru tine...
- Pot știi și eu ce simți?
- Dacă am ieșit la poartă la ora asta, așa, fără să-mi pese că sunt în papuci și în halat, dacă ți-am ascultat sub bura rece a dimineții discursul sentimental, pornit din inimă, și dacă acum suntem aici, doar noi doi...știi ce înseamnă asta, nu?
- Da, știu! Ce voiai să-mi dai?
A intrat tiptil în holul imens, ce despărțea dormitorul ei de sufragerie și de dormitorul d-nei Bachner și a revenit ținând ceva strâns la piept. Era o trăistuță din mătase, pe care cineva cususe stângaci – poate chiar ea – câteva mărgele aurii.
- Am aici un lucru de mare preț, mi-a șoptit ea, ochii strălucindu-i ca întinderea de ape în zori, când pescarii își aruncă în valuri plasele argintii. Unchiul din partea mamei, Ghünter, este salvamontist pe zona Brașov. Deși interzise prin lege a fi culese, el mi-a adus odată flori-de-colț. Le păstrez aici, în trăistuța fermecată, cum îi spun eu. Știi ce mi-a zis atunci, când mi le-a dăruit? „Fabi - căci așa mă alintă el – „să oferi floarea aceasta celui de care te va lega o prietenie sinceră. La fel cum eu abia am ajuns până la ea, așa trebuie să fie drumul prin care doi oameni pot ajunge la o prietenie sinceră. Cu eforturi, pe brânci, luptând cu mâinile brăzdate de ascuțișul pietrelor stâncoase, târându-se în genunchi, umilindu-se în fața încercărilor vieții. Odată ajuns sus, lângă ea, priveliștea este una care-ți taie respirația. Nimic și nimeni nu o poate atinge... Așa este și cu prietenia sinceră. Nimic nu o poate distruge...Să o dăruiești ființei la care vei ține mai mult decât la tine”. Așa cum floarea aceasta trebuie să se lupte din greu cu căldura și cu vântul pentru a exista, așa va trebui să ne luptăm noi, Darius, pentru ca prietenia noastră să strălucească deasupra tuturor. Îmi promiți?
- Dacă îmi spui că eu...eu sunt acea ființă la care ții mai mult decât la tine, îți promit! am încercat eu să mângâi cu mătasea vorbelor mele inefabilul acelui moment.
- Da, tu ești...! mi-a șoptit ea, mângâindu-mă iar pe obraz cu palma aceea plină de visele nopții. Acum trebuie să pleci! Se poate trezi bunica și nu vreau să creadă că n-am închis un ochi toată noaptea. Că am așteptat să adoarmă și apoi am stat amândoi de vorbă ca doi huhurezi pe verandă!
- Ne vedem diseară?
- Desigur! Dacă nu cumva vei fi acaparat de prietenii tăi...mi-a spus ea pe un ton care mai vădea încă o firavă undă de neîncredere feminină în statornicia sentimentelor și cuvântului unui bărbat.
Ne-am văzut de atunci zi de zi, seară de seară. Prietenii mei erau intrigați de transformarea mea radicală. De faptul că stăteam închis în casă numai ca să învăț. De faptul că umblam cu cămăși apretate și cu pantaloni a căror dungă semăna cu lama unui cuțit ascuțit, fin. De faptul că vocabularul meu, atunci când mă întâlneam cu ei, părea un giuvaier care stătuse ascuns mult timp într-o cutie cu amintiri și pe care un bijutier iscusit îl șlefuise printr-o vrajă în seara când o cunoscusem pe Fabiola. Þin minte și acum primul impact major cu prietenii mei, după câteva luni de la transformarea mea totală. Într-o bună zi, m-au așteptat în colțul străzii, știind că pe acolo voi trece de la bunica pe care în ultima vreme o vizitam frecvent.
- Ești scump la vedere, Dariuse! mi-a spus pe un ton de dojană Miron.
- Am o grijă în plus, bunica nu se simte prea bine. De aceea trebuie să trec pe la ea în fiecare zi.
- Bunica...așa se zice acum, nu? Parcă am fi orbi și nu ne dăm seama că îți curge mucu’ tot la poarta Fabiolei, mi-a reproșat Paul.
- I-ai pus măcar mâna pe țâțe, pe cur...ai încercat să o săruți? a avansat Miron avalanșa de întrebări necruțătoare pentru mine, mai ales că erau cu totul în afara conduitei pe care mi-o impusesem față de Fabiola.
Îmi dăduse tata un sfat. Mai demult. Dar pe care acum eram hotărât să-l pun în practică.”Băiete, cu fetele trebuie să te porți, așa cum ai ține în mână un ou fiert. Nici să-l scapi pe jos, că se sparge și se întinde gălbenușul și la alții. Dar nici să-l ții acolo până rămâi fără piele și ești nevoit să apelezi la alte grefe feminine! Nu te grăbi! Primul gest contează și femeile simt îndată nerăbdarea sau bădărănia bărbatului din fața lor. Și te lasă cu ochii în soare... Fii diplomat, atent până la pedanterie, galant, sentimental! Asta vor ele! După ce le-ai urcat pe portativul inimii, poți interpreta cu ele orice partitură!”.
Așa că le-am răspuns franc bunilor mei prieteni:
- Nu trebuie să faceți un capăt de țară din faptul că v-am părăsit! Vine o vreme când trebuie să ne gândim mai mult la viitor, decât la prezent...
- Și trecutul...trecutul...? m-a întrerupt Dan cu un nod de revoltă în gât. Toate clipele petrecute cu noi...?
- Le voi păstra în suflet...mereu...Dar acum Fabiola înseamnă pentru mine mult mai mult decât pipăitul și un sărut fugar...sau decât bătutul mingiei pe tăpșan...
- Te pomenești că ești îndrăgostit lulea? a încercat să mă ironizeze Paul, dar, la vederea privirii pe care i-am aruncat-o, și-a plecat capul în pământ.
- Relația noastră este una specială...nu înțelegeți? Am nevoie de ea ca de aer...
- Și noi te sufocăm... adică... îți luăm aerul primordial, nu? mi-a șuierat printre dinții lui de iepure Dan.
- Nu, iar interpretați după cum vă vine la ureche. Voi sunteți voi...ea este și va rămâne ea...Hai, nu vreau să ne certăm...ați uitat? Unul pentru toți...
- Și toți pentru unul! au răspuns ei în cor, privindu-mă cu o compătimire amestecată cu dramul acela de prietenie care rămâne printre ani, ca cerneala uscată pe foile îngălbenite ale scrisorilor bătrâne.
Parcă aud și acum entuziasmul lor general în mijlocul căruia mă absolviseră de păcatul capital, acela de a sacrifica prietenia lor pentru intimitatea dintre mine și Fabiola. A trecut atât de mult timp de atunci și aici, în foișorul ăsta părăsit, printre zidurile căzute în paragină ale casei în care Fabiola mă visa noapte de noapte mi se pare că respiră și acum șoaptele unui trecut dureros de plăcut. Privesc la scheletul mâncat de vreme al foișorului. Nici nu știu când au trecut orele dimineții și prânzul a năvălit peste stomacul meu care nu încercase dimineață, la plecarea spre foișor, nici măcar gustul unei felii de pâine cu unt și aburul unui ceai de tei. Cerul posomorât mă urmărește printr-un ochi ce se deschide în acoperișul fărâmat de vânturi și ploi. Mângâi băncuța circulară și nu-mi vine să cred că pe ea am stat demult, tare demult. Simt deodată o usturime cumplită în buricul degetelor. Fără să vreau și să știu am trecut peste coama răzleață a unui cui ruginit ce ieșea ca un gând sfărâmat din trupul băncuței. Îmi privesc mirat degetele din care picură câteva lacrimi de sânge. Îmi apropii degetele sfâșiate de buzele reci. Unde am mai întâlnit acest gest? Când am mai simțit durerea aceasta ascuțită ca un piron de foc, imobilizându-mi degetele? Acum mi-amintesc...mi-amintesc de seara aceea specială dintre mine și Fabiola...seara legământului de sânge...