Din dosarele secrete ale poliției
Preambul la Recviem




Bobiță, vărul meu din Brașov, sportiv de performanță, după obținerea unor premii internaționale a fost recrutat în forțele speciale.
Ne mândream cu asta, că nu oricine ajungea acolo ! După ce s-a însurat c-o artistă, o balerină, a crescut și mai mult în ochii noștri.
Era mai în vârstă ca mine și nu m-am întâlnit ani mulți cu el.
Când însă am terminat liceul, dezamăgit că nu luasem Olimpiada pe țară la matematică, am tras concluzia că nu sunt dotat pentru această disciplină și am hotărât să o las mai ușor cu derivatele, integralele și alte asemenea bazaconii.
Colegul meu de clasă, „Malace” (azi cel mai renumit profesor de fizică din Urziceni), abia trecuse clasa … la matematică, doamna Haica vrusese chiar să-l lase corigent.
Înainte de susținerea bacalaureatului, “ Malace” m-a invitat la el acasă, în comuna 30 Decembrie, nu departe de București, cam la 15 Km, pentru a ne pregăti împreună la matematică. Mi-am făcut socoteala, că și dacă nu deschid o carte, tot voi lua examenele așa că acolo m-am lăsat în voia sentimentelor.
Avea colegul meu o soră, Petruța o chema, cu doi ani mai mică decât mine dar mult mai matură !
Pentru a o impresiona, făceam dimineața gimnastică la bustul gol, mă spălam cu apă rece din puț, iar prietenul meu abia de se scula pe la nouă. Taică-său tot timpul îl certa, eu eram exemplul pozitiv, iar el … doamne, doamne, leneș, cu gărgăuni în cap și mai ales foarte lacom la mâncare .Petruța îi reproșa și ea că nu lucrează suficient la matematică.Îi dădeam să rezolve 20 de exerciții și probleme și plecam doar cu ea la cules de căpșuni, cireșe, zmeură și mai intram și în ferma secretă a ștabilor din 30 Decembrie. Am dus-o foarte bine atunci, ziua hălăduiam după fructe “exotice” iar seara mergeam la ceaiuri dansante.
Nimeni din familia mea nu știa unde „dispărusem”! Locuiam pe vremea aceea, în gazdă cu fratele meu Gabriel, azi în California, pe strada Ulmetului nr.11, într-o cameră de 3 metri lungime și 1,75 metri lățime.
Altceva decât patul, n-aveam ce pune acolo, ba da, de pereți atârnau tot felul de de poze, iar pe sub pat înghesuisem sacoșe, valize și rufele murdare.
Văzând fratele meu că nu apar o zi, două, o săptămână, a intrat la idei și de teamă că am pățit ceva i s-a plâns lui Marin, celălalt frate. Acesta, prieten bun cu Bobiță, l-a pus în temă despre “dispariția mea”, și într-o zi, cam după două săptămâni de hoinăreală, m-am trezit la “Malace “ acasă cu doi milițieni, care ,după ce m-au identificat, mi-au spus că am fost dat în “căutare”.
Cum Bobiță îmi făcuse acest pustiu de bine, aveam obligații morale față de el … așa că peste ani când mi-a cerut, bă vere, ocupă-te un pic de băiatul meu, ăstuia nu-i place matematica, nici bătut ! … Poate găsești metoda să termine și el școala …Nici-o grijă vere, îl scot campion la geometrie! Atunci l-am cunoscut mai bine pe Bobiță, pe soția acestuia și pe Grigore, băiatul veșnic visător care voia cu orice preț s-ajungă în străinătate … După ce a terminat liceul n-am mai aflat nimic despre el.
Până într-o seară, când Bobiță m-a sunat iar, bă vere, te mai ocupi de prostii d’alea, povești sau ce naiba scriai tu când veneai pe la mine ? Despre ce e vorba, l-am întrebat prevenitor… Plec definitiv din București și printre hârtiile mele … am găsit ceva care ar putea să te intereseze. Doar două zile mai rămân pe aici! Bine, mâine seară trec pe la tine …
Așa am pus mâna pe povestea de la fila 568 din dosarul 1495 pe care v-o redau în întregime mai jos, dar nu azi, că e clasată și vărul Bobiță a spus că e numai pentru mine..



RECVIEM PENTRU GAGICA MEA

Replică la povestirea “Recviem pentru un puf” de Silviu Lupașcu,
citită joi 10.02.1999, ora 17,30 la Clubul Profesionist al Muzeului Literaturii


Duminică 14.02.1999


Multe se întâmplă în orașul ăsta pântecos. Gazetarii, polițiștii, procurorii, consemnează fapte, atâta că ei nu își pun întrebarea, sau nu înțeleg cum a ajuns unul ca mine să ucidă. Toate au un început. Al meu s-a petrecut la 17 ani când am citit un articol despre Legiunea străină. Din acel moment numai la asta visam, aș fi făcut orice să-mi ating scopul. Mă antrenam zilnic, box, înot, alergam pe stadion treisprezece ture și când apucam mai învățam și franceza !
Tot în perioada aia mă-ndrăgostisem de Aisha, o fată cu degete lungi care intrepreta la pian Mozart, Schumann, Chopin. Venise din Moscova
și nu vroia să se mai întoarcă acolo, iar pe mine mă ruga să n-o las, că nu se va descurca singură. Numai că dragostea pentru legiune era mai puternică decât dragostea pentru Aisha. Am rugat-o doar să nu mă uite, că după ce oi face bani mulți am s-o caut. Cum obținusem unele succese la box am fost inclus într-un lot care concura la Paris și visul mi s-a înfăptuit, am intrat în legiune după ce am trecut prin tot felul de probe. Legionarul nu e neapărat un ucigaș, pentru el onoarea e mai presus de toate! Aș putea povesti fel de fel din acea perioadă, am avut un contract pe cinci ani, dar n-are legatură cu ceea ce urmează ... Sau poate că are. Cu vreo lună înainte de a-mi termina contractul am fost rănit într-o ambuscadă și după ce am stat trei săptămâni în spital am hotărât să mă întorc acasă.
Am căutat-o pe Aisha și am fost foarte surprins să constat că pentru ea muzica devenise doar un fundal, iar meseria pe care o alesese era și cea mai veche din câte se cunosc. La început am vrut s-o iau să fugim în lume...Se opunea spunându-mi că încă nu a sosit momentul ... În cele din urmă am preferat să o întâlnesc când n-avea program iar în restul timpului muream de plictiseală. Îmi lipseau antrenamentele zilnice pentru a fi în formă, aventura cu care mă obișnuisem în Legiune, plăcerea așteptării într-o încordare maximă.
În starea asta mă aflam când un tip din lumea interlopă mi-a propus o ... să-i zic “escapadă” cu ceva pumni, ceva îmbrânceli, oricum la limita legii. Treaba mi s-a părut distractivă așa că am primit. Nu am făcut-o pentru bani, d’ăștia strânsesem destui în Legiune.
După această “înfruntare” am fost căutat încă o dată, și-ncă o dată și gustul aventurii mi-a revenit. Simțeam din nou că trăiesc ! Am început să mă antrenez ca altădată, să duc viață sportivă că în meseria asta o fracțiune de secundă te poate costa viața.
Și-ntr-una din zile, pe la ora zece dimineața, am primit un mesaj că dacă vreau să fac ceva pe măsura faimei mele, să fiu la ora 21 în zona stadionului “Faur”.
Mi-am urmat programul ca de obicei box, înot, alergări, deși o anumită stare de febrilitate mă cuprinsese. Se însera când am pornit agale pe strada ce înconjura stadionul. Era la fel de cald ca în timpul zilei și pâcla de praf, fum și miasme îmi pătrundea în plămâni prin toți porii. Aș fi vrut ca întâlnirea să se fi petrecut într-un restaurant, la o masă, oriunde , nu pe stradă și mă întrebam din ce direcție o să apară.
Simțurile îmi erau încordate. Am știut cu mult timp înainte, că B,M.W.-ul care torcea în relanti în spatele meu, mă supraveghează.
Mergeam la fel de indiferent fără să întorc capul. După un timp mașina a accelerat și a oprit brusc, lângă mine.
- Urcă, mi-a zis o voce guturală care nu admitea replica. Omul de la volan, mătăhălos, transpirase din abundență. Deși nu îi vedeam fața, mă urcasem în spate, eram sigur că îl mai întâlnisem. Am mers pe tăcute mai mult de o jumătate de oră. Luminile orașului se pierduseră în noapte. A tras într-o parcare și-a așteptat o vreme cu motorul pornit. Continuam să tac. Nici el nu părea grăbit să-mi spună ce vrea. Și-a scos o țigară și-a aprins-o cu mișcări încete la bricheta mașinii. Mirosul de transpirație amestecat cu parfumul bărbătesc și fumul de țigară devenise scârbos.
- Ei ce zici, a început grav, fără să întoarcă fața spre mine, facem târgul ?
- Păi ... despre ce e vorba?
- Vreau să “i-o tragi” ăstuia ... uite poza.
Am privit fotografia și-am tresărit. Cunoșteam omul și încă foarte bine !
- Mai întâi mă documentez, am răspuns prevăzător.
- Nu e cazul, am toate informațiile.
- Și dacă mă hotărăsc cu ce i-o trag?
- Cu ăsta, rânji el și împinse spre mine un revolver lucios, abia scos din cutie.
L-am cântărit în mâna stânga. Avusesem și în Legiune unul la fel. Se lipea de podul palmei de parcă îl țineam așa de când lumea.
- Îl cunosc pe tipul din fotografie ... și când doarme e înconjurat de bodyguarzi. Treaba nu e ușoară.
- Crezi că te alegeam pe tine dacă era simplu ?
Nu i-am răspuns. Îmi rumegam singur gândurile. “Așa va să zică ! Iată un bun prilej să închei socotelile cu individul pe care îl pândesc de atâta vreme”
- Ca să mergi la sigur îți dau și pontul, îmi întrerupse el gândurile. Poimâine la 10 dimineața va ieși din Casa Albă de lângă Banca Þiriac și va traversa Piața Universității prin pasaj pentru a se întâlni la Intercontinental cu omul de legătură al Poliției. Tot traseul durează cinci minute și nu-l însoțește nimeni. Tu hotărăști unde și cum îl achiți.
- S-a făcut! O sută miare în avans și de două ori pe atâta, după.
Am luat dolarii în teancuri de câte o mie. I-am îndesat într-o geantă fără să-i număr.
- Mai e ceva ... vezi ce faci cu prietena ta, spune-i să dispară o vreme, iar noi ne întâlnim la ora cinci în aeroport. S-ar putea ca poliția să-ți ia urma, așa că e bine să pleci imediat, în Canada, Australia ... unde vrei...
Pe drumul de întoarcere n-am văzut nimic. Surescitarea era maximă și analizam mintal tot felul de variante. Acceptasem “misiunea” fiindcă îl cunoșteam pe mistreț. Era vorba de Marciuc “tatăl târfelor basarabence, uncrainence și rusoaice” cum i se spunea în lumea interlopă.
El o “sponsorizase” pe Aisha să participe la un concurs internațional și tot el aranjase să fie jefuită. La câteva zile bătrânul mafiot o consolase pentru “pierderea” suferită. Se purtase ca un tată grijuliu și după mai multe săptămâni au trăit împreună. Era tandru, foarte atent, îi făcea o mulțime de cadouri și-i îndeplinea orice capriciu. După câteva luni, într-o seară, i-a spus:
- Draga mea, să terminăm cu farafastâcurile. Tu ai vocația să fii târfă. Nu una de rând, ești fată citită, poți să ajungi o Mata Hari dâmbovițeană. Doar să m-asculti și-o să-ți fie bine, ție, mie și la tot neamul tău!
Toate astea mi le povestise Aisha. Cât despre faptul că o vizitau generali, miniștri, parlamentari, diplomați și cei mai grei tipi din lumea interlopă nu sufla o vorbă.
- Unde te las ? a întrebat omul de la volan când am intrat în oraș.
- În Piața Romană.
Drumul până la intrarea în imobil l-am făcut cu mâna în buzunar, jucându-mă cu pistolul. Sus în garsonieră mi-am probat încă o dată reflexele imaginându-mi cele mai imposibile poziții.
Totul funcționa perfect, brațul, pistolul, mintea. Amărâtul n-avea nici o șansă ! Începuse numărătoarea inversă și deodată mă apucase mila. Era un sentiment ciudat, nu-l avusem niciodată în Legiune. Drept îi, până atunci omorâsem doar în misiuni de luptă, dușmani invizibili. P’ăsta trebuia să-l achit fără un motiv prea serios, deși eu aveam unul.
Să treacă timpul mai ușor am desfăcut pistolul bucată cu bucată, i-am uns toate marafeturile, apoi l-am montat la loc. M-am minunat încă o dată cât de bine funcționează.
Mai aveam de pus la punct recuzita pentru deghizare, barbă, mustață, o perucă și-o cocoașă nu prea mare. Le-am pregătit pe îndelete și le-am probat până arătam ca un bătrânel cumsecade, chinuit de toate bolile.
Deși eram mulțumit de ceea ce făcusem, timpul trecea la fel de greu și nu mă lua nici somnul. Abia spre ziuă am ațipit. Pe la prânz am căutat-o pe Aisha. Nu răspundea la telefon, probabil nu se trezise așa că am pornit spre ea pe jos.
Îmi aminteam cât de încrezătoare era în steaua ei când ne cunoscusem, ce râs plin de voioșie avea.
Cu puțin noroc poate ar fi strălucit într-o carieră muzicală. Uneori se arăta rușinată că decăzuse atâta și n-o mai scoteam din muțenie. Îi spuneam că o iubesc oricum și-ntr-o bună zi o voi duce undeva, departe.
Era de o frumusețe stranie, avea o distincție care nu-i dispăruse nici după atâția ani. Purta discuții interesante mai ales că citise în original pe Cehov, Dostoievski și Tolstoi. Casa era mobilată cu gust fără a epata prin opulență. Mobila, lucrurile simple, chiar obiectele din bucătărie erau impregnate de mirosul ei și al orgiilor nocturne.
Paradoxal când pe la amiază mă întâlneam cu ea părea la fel de pură ca în ziua când o părăsisem pentru Legiune! Nu știu de unde îi venea această drăgălășenie, simțeam de multe ori nevoia să o pedepsesc.Tot așteptam să decadă mai mult și mai mult, că poate mă va implora s-o scot din mocirlă. Deși îi promiteam lucrul ăsta ea se cuibărea în brațele mele șoptindu-mi că reprezint oaza ei de liniște într-o lume nebună, nebună ... Treptat am ajuns la concluzia că lucrează sub acoperire, că e mână în mână cu poliția, culegând informații despre contrabandă, spălarea banilor negri și tunurile ce se dau prin bănci.
Pe de altă parte, gândeam, amorul devenise pentru ea un drog. Altmiteri cum putea să se detașeze cu asemenea ușurință de trăirile anterioare? Sufeream din cauza asta deși niciodată nu-i spusesem explicit.
M-a întâmpinat radioasă, casa strălucea ca întotdeauna de curățenie ca și cum ar fi avut câte o servitoare în fiecare cameră, eu însă eram într-o mare încordare și n-am vrut să fac dragoste. Am stat mult de vorbă și i-am promis că de mâine voi fi singurul ei protector. Am mai rugat-o ca în seara aceea să nu întâlnească pe nimeni și dacă se poate nici a doua zi, să rămână în casă până vin eu s-o iau, pe la prânz.
Era lascivă, a pus în aplicare toate șiretlicurile pentru a mă face s-o iubesc. De data asta mi-am învins simțurile, doream să-mi concentrez energia pentru un singur scop. Puțin contrariată de comportamentul meu m-a condus până în stradă. Coboram scara, imitație din stejar lăcuit, când s-a întors pe neașteptate și mi-a prins capul în palmele ei. M-a privit câteva clipe intens și mi-a șoptit:
- Moartea cere moarte și n-aș vrea să te pierd încă o dată. Să nu ucizi !
M-am despărțit de ea fără să privesc în urmă. Onoarea e onoare și între bandiți !
Să îmi testez încă o dată reflexele am intrat pe ștrand, acolo unde totdeauna se găsesc grupuri care joacă volei. Am sărit, salvam mingile imposibile, am înotat până spre amurg. Mă simțeam mult mai bine deși apăsarea din capul pieptului îmi crea o stare imposibilă.
În definitiv, ce-mi păsa? Gunoiul ăsta a nenorocit pe mulți. În plus e turnător, asupra acestui lucru n-am nici-o îndoială ... Îl omor și scap lumea de un mafiot ... Și-apoi mi-a cerut-o ăla, dacă n-o fac i-o trage altul și mă achită și pe mine. Acum, mai important e să știu cum îmi asigur retragerea în plină zi, în cea mai aglomerată zonă a Bucureștiului.
Ora H se apropia cu fiecare clipă. Întins pe spate revedeam cu ochii minții cele mai mici detalii. De dormit nu prea am putut ... La ora cinci dimineața aveam ochii injectați de nesomn. Am făcut un duș finlandez, apă rece, apă caldă și mi-am masat îndelung mai ales zona plexului pe unde se spune că primim energia din cosmos.
Hainele împrumutate îmi veneau perfect și nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că sub zdrențe se ascunde un om în plină putere.
La nouă fix eram lângă semafor, la intrarea în metrou. A apărut imediat, cu o jumătate de oră mai devreme. Asta a fost prima surpriză. Îmbrăcat în costum și cravată pe o căldură de 28 grade Celsius, întorcea des capul, încercând să pătrundă cu privirea printre oameni.
Mă furișam după el prin mulțime. Când a coborât ultima treaptă în pasaj i-am înfipt pistolul între coaste și i-am zis s-o ia spre dreapta, spre toaleta bărbaților. Cabina a doua din spate, l-am atenționat după ce am lăsat două fise la intrare :”Așează-te!”
Devenise o cârpă, nu schița nici un gest de împotrivire. Asta m-a surprins cel mai mult. Gras, chiar rotofei, cu o cravată care îi strângea gâtul, aproape se sufoca. Pentru o clipă am fost tentat să-l sugrum. Cu ochii măriți de groază îmi urmărea fiecare gest. Sudoarea îi curgea pe frunte, obraz, barbă și-apoi în picuri mari pe cămașă. Era alb ca tavanul. Am simțit o plăcere sadică în prelungirea cât mai mult a momentului. I-am pus cu destulă încetineală pistolul între ochi și înainte de a trage i-am șoptit.
- Pentru Aisha și pentru toate celelalte pe care le-ai pângărit cu mădularul tău scârbos! Capul i-a zvâcnit într-o parte, sângele s-a împrăștiat peste tot. Am rămas câteva clipe paralizat. Oare eu făcusem acea grozăvenie?!
Am urcat treptele în goană și m-am pierdut în mulțime. În spatele meu țipetele se amestecau cu strigăte după ajutor.
Doar la câteva sute de metri viața părea la fel de pașnică așa cum era în fiecare zi. Deși încordat mi-am rărit ritmul pașilor. Îmi spuneam că ar fi fost mai bine să îl sugrum, n-aș fi atras atenția nimănui. Oricum nu mai conta, așa că am intrat în garajul din spatele Cinema Scala și-am urcat în Mercedesul dinainte pregătit.
Până aici totul mersese ca la carte. Mai aveam de așteptat o jumatate de zi și coșmarul acelor clipe ar fi rămas departe. Am făcut un ocol pe la Piața Romană și mi-am supravegheat de la distanță intrarea în imobilul unde locuiam. Totul era liniștit. După ce am fost sigur că nimeni nu mi-a luat urma am dus mașina la un atelier din Floreasca. Cei de acolo urmau să-i schimbe numerele, să-i întocmească acte false și să-o expedieze la Chișinău. Era o măsura suplimentară de precauție cerută de același om.
Pe la prânz m-am întors în garsonieră și am ars toată recuzita, bucată cu bucată. Apoi am dat un telefon Aishei. Nu răspundea nimeni ... Am mai format numărul o dată și încă o dată ... În acel moment am știut sigur unde se afla. Cu un taxi am ajuns în 20 de minute la vila celui ce-mi comandase omorul. Am întrerupt cu destulă usurință sistemul antiefracție și m-am cățărat pe o iederă până la nivelul terasei. Ușa larg deschisă dădea într-un salon aglomerat cu mobilă de epocă, tablouri scumpe și multe oglinzi pe pereți.
Întinsă pe covorul persan, Aisha, goală, părea lipsită de viață. Răsturnat într-un fotoliu, mătăhala se odihnea după un vizibil efort. Când m-a văzut, cuprins deodată de spasme, abia a bâguit:
- N-am vrut s-o omor, zău că a meritat, o turnătoare mai puțin, banii...
Am tras rafală scurtă, foc cu foc, așa cum făceam în legiune ... Apoi a urmat liniștea, o liniște fără sfârșit de care mă temeam cel mai mult. Vila era izolată, nu se auzea zgomotul orașului, vreun foșnet, un bâzâit de muscă, un scâncet de copil. Mi-am odihnit mâna pe fruntea Aishei așa cum făcuse ea la despărțirea noastră și i-am închis ochii mirați de câte se întâmpla în orașul ăsta pântecos ! Să nu ucizi îmi spusese ea, că moartea atrage moarte ! Dar cu tine ce-au avut ?! Ce-au avut de a trebuit să plătești cu viața?!
Nimic nu mai avea importanță! Golul era de necuprins. Tatăl meu, maior la contrainformații o părăsise pe mama pentru o altă femeie. De atâta durere se aruncase de la etajul 8 ... Poate din cauza tatei am plecat în Legiune ... Nu știu, nu sunt sigur ... Aisha avusese ceva din mama, din căldura și tandrețea ei și de aceea am iubit-o atâta ... Mi-am dat seama târziu, după ce am ajuns în legiune, ce mult reprezenta ea pentru mine, dramul meu de speranță, într-o lume adversă.
Tăcerea era atât de apăsătoare că îmi țiuiau timpanele ... Instinctul de conservare îmi cerea să fug, să mă salvez. În loc de asta am scos cele două bilete de avion și le-am pus pe masă ...
De mine însumi nu mă poate salva nimeni. Am mai fugit o dată și nu mi-am găsit liniștea. Dacă aș ajunge în Australia ce ar urma ?
Tăcere și singurătate ... și-o suferință îndelungată și chinuitoare mult mai intensă decât ...
Am privit din nou corpul Aishei, neurâțit nici după moarte. Tâmplele îmi zvâcneau puternic ... aveam impresia că o aud ... nu mă lăsa singură ... voi trece prin multe vămi și-am nevoie de ajutorul tău ...
Într-un târziu am format numărul de telefon al Aishei și mi-am înregistrat pe robot această spovedanie ... Poate o va auzi tatăl meu ... sau poate altcineva care m-a cunoscut sau poate cineva care va avea nevoie să-și găsească mai ușor calea.


x

x x

S-a lungit lângă ea așteptând. În capul lui totul se învălmășea, scrâșnetul mașinilor care se urmăresc, urletul lupului care își cheamă haita în miez de iarnă,cântecul din ce în ce mai puternic pe care îl asculta ori de câte ori îndeplinea o misiune a Legiunii și-apoi liber și fără nici-o grijă își potolea simțurile la vreun bordel.
Je ne regrete rien
Rien de rien...
Cu mișcări încete și-a fixat gura pistolului între ochi. Peste sunetele învălmășite în capul lui se suprapuse un zgomot mai infernal ca toate.
De undeva de sus Aisha privea indiferentă la tot ce se întâmpla în cameră. Continua să zboare, își vedea propriul trup, pe cel al bărbatului care se așezase alături, apoi nu mai văzu nimic, simți o durere groaznică. Ar fi vrut să țipe și nu avea glas.
În ea reverbera în mii de nuanțe muzica glontelui ce străpunsese capul iubitului !



Nicolae Aurelian Diaconescu