JULIE




Afara era o caldura care te toropea… 40 de grade la umbra. Nu plouase de mult, pamantul era uscat si plin de crapaturi adanci ce formau un staniu puzzle. Asfaltul incepuse sa se topeasca, iar asta Julie o constata pe pielea pantofilor ei cei noi, cumparati cu banii pe care-i punea de o parte, luna de luna, putin cate putin, pentru chestiile ei muieresti.
- Fir-al al dracului de cald, ca-mi nenorocesc frmusete de tocuri pe asfaltul asta blestemat! Dar ce sa-i faci? Bani de masina mica nu avem, amant care sa ma ia cu Jeep-ul de la fabrica, n-am… In schimb mi s-au umflat gleznele si laba piciorului, iar tocurile astea, frumoase, nu zic, sunt o adevarata tortura…
Se alpeca incet si cu grija descalta pantofii ei cei noi, cu toc cui metalizat si catarama plina de stass-uri. Se simtea usurata. Acum pantofii ei erau in siguranta, ocrotiti de o punga de plastic albastra. Era punga in care ea in fiece dimineata isi punea sandvisul, meticulos pregatit cu o seara inainte. Mari pasul, caci de abia astepta sa ajunga acasa, sa faca un dus rece si sa se tranteasca pe canapea cu telecomanda in mana, s-o butoneze pana la ora 18, cand incepea telenovela ei preferata. Ah, Magdalena! Aia da femeie! Maritata cu un miliardar si amanta unui tip ce-si petrecea ziua inteaga la sala, cu corp perfect si cu cinsprezece ani mai tanr ca ea. Desi era o “scorpie” de femeie, cum o numeau colegele ei din fabrica, acast personaj reusise sa starneasca invidia tuturor muncitoarelor de sex femeiesc. Frumoasa nu era, dar nici urata. Avusese doar noroc. Magdalena! Toate parapaditele aspira sa devina Magdalene, dar ea? Ea era confuza. O admira pe Magdalena, insa in fata colegelor nu recunostea. Si pentru a nu se da de gol, pentru a nu lasa sa se ghiceasca ca e si ea o pro-Magdalena, tinea lungi predici in pauze, despre iubire. “Iubirea e mai importanta decat banii” spunea. Magdalena avea totul, insa era searbada, avea sufletul arid precum acel pamant insetat. Si se iluziona ca banii o sa-i astampere setea de iubire. Asta credea ea, insa nu era convinsa suta la suta. O parte din ea ii ulra in urechile constiintei: “Bravo Magdalena! Ca bine le mai faci! Si lui si domnisoarelor alora care se tot lingusesc pe langa Fernando al tau (tipul dela sala)! “ Femeie dintr-o bucata, Magdalena asta… Nu-i convine ceva, pac, plateste pe careva si “adios para siempre!” Sa se invete minte sa se puna cu o femeie de caracter! Uneori, cand se certa cu barbatu-sau, Julie tare si-ar fi dorit sa fie Magdalena… L-ar fi stans de gat, nu alta! Pai ea muncea opt ore pe zi, ca o sclava in fabirca si el, el umbla haimana prin oras, prin super market, doar-doar o gasi vreun prost sa-l duca de nas, sa-i stoarca niste bani. Louie era un ex puscarias, ajuns dupa gratii in tinerete, binenteles pentru inselatorie. Fraierea lumea cum ca el le-ar oferi un loc de munca bine platit in strainatate, contra unei modeste sume in dolari. Si prostii cadeau in plasa! Si uite asa, Louie aducea in casa mai multi bani intr-o luna decat ea intr-un an. Si i-o reprosa mereu, iar ea se saturase de scenele pe care i le facea ori de cate ori ii cerea niste banuti pentru una sau alta. Asa ca din putinul ei, punea de o parte pentru zilele negre. Dar gramajoara ei era prea mica si la sfarsitul lunii, disparea ca prin magie, intr-un ruj nou, un rimmel, vreo pereche de pantofi sau mai stiu eu ce.
- Fir-ar a dracului de viata! Si-a batut joc de ea, viata asta… Crescuta fara tata, cu o mama betiva si violenta, plecase de acasa la cinsprezece ani si intra slujnica la o cucoana batrana, putred de bogata, fara copii ori alt fel de rude. Miss Apple avea saptezeci si patru de ani, dar nu-i arata. Avea pilea fina, lucioasa dar fara riduri. Parul lung. Ce par lung avea Miss Apple! Nu mai vazuse asa coada in viata ei… Cand si-l dezlega, pletele-i atingeau pamantul. Si sa nu credeti ca Miss Apple era scunda! Da’ de unde? La cei saptezeci si patru de ani ai ei, tot mai masura un metru si saptezeci si noua! Era precum zana cea buna, in varianta “old”, evident. Si o iubea sincer. Ii promisese ca-i lasa ei toata averea, si asa nu avea pe nimeni. Nu voia ca agaoniseala ei si a inaintasilor ei sa apuce pe mana staului, ori si mai rau, a bisericii. V-am spus ca Miss Apple nu era credicioasa? A, nu? Ei bine, Miss Apple era atee, ura biserica si preotii si toti sfinti. Era rezervata, cu obiceiuri ciudate, insa era unica persoana care tinuse la ea cu adevarat. Care nu-i reprosase niciodata originea si ignoranta ei, care o acceptase asa cum era ea: o fata sarmana, abandonata de toti si de toate. Insa bunele intentii ale Miss Apple nu-i fura indeajuns, caci batrana muri neasteptat, chiar in ziua in care se pregatea sa sarbatoreasca saptezeci si cinci de ani. O gasise elegant imbracata, cu parul stans in cocul ce-l purta de o viata, intinsa pe chaise longue-ul vechi, cea mai veche bucata a mobilerului vilei. Julie o chemase de cateva ori, insa cum batrana nu-i raspunse si cum nu era in abitudinile ei sa intarzie la masa, ea avu o stranie presimtire. Se ruga in gandul ei ca acea presimtire sa fie inselatoare. Uracand pe scari isi supnea cat poate fi de toanta, sa creada ca vrajitoarea asta cea buna, Miss Apple ar fi putut muri. Dar atunci de ce nu cobora? De ce nu-i raspndea macar? O, nu , Miss Apple nu e genul de doamna care sa strige de la etaj: “Vin Juilie! Asteapta-ma!” N-o auzise niciodata ridicand tonul, vorbea mereu egal, cu acealsi ritm al vocii, tragand rar aer in piept. Ajunsa in salonul imens o zari inca din pragul usii. Parea ca se odihneste… “O fi obosit” isi spuse. Miss Apple nu se odihnea decat noaptea… dar la saptezeci si cinci de ani…
- Miss, Miiiiiss! Nimic. O, Doamne, dar parca nu rasufla! Corsetul care-i strangea toracele si pieptul ramasese imobil, iar batrana nu-i raspundea.
- Ajutor, ajutoooor! Urla cat o tinea gura Julie, insa nu avea cine sa o auda… vila era izolata, undeva la tara, in afara Bucurestiului. O sa va intrebati ce facea o cucoana englezoaica acolo. Ei bine, Miss Apple plecase de la Londra cu cincizeci de ani in urma. Mai bine zis fusese gonita de catre ai ei, caci se iubise pe ascuns cu un ofiter, cu care de altfel ramase si insarcinata. Ai ei cand au aflat, i-au dat partea ei de avere si i-au spus sa se duca unde o stii, sa nu mai auda de ea! Miss Apple se imbarca pe o nava ce pleca de pe Tamisa, taia Atlanticul, trecea prin Tanger, traversa Marea Mediterana, Marea Egee, ajungand in final la Marea Neagra, in portul Constanta. Era o nava comerciala, insa cum Miss Apple era de familie buna, i-au permis sa se urce la bord si sa-i insoteasca in lunga calatorie. Orasul-port nu-i placu tinerei Apple, asa ca lua primul tren ce o purta inspre caiptala, oprindu-se definitiv aici, in periferie, unde isi accepta destinul de exilata, departe de locurile natale si de cei dragi. Si acum, acum aceasta Miss, care in luna a saptea de sarcina pierduse pruncul ce-l purta in pantec, se stinsese discret, fara preaviz, in vila pe care o cumparase cu o parte din banii ce i se cuveneau. Cu restul deschisese o afacere, banoasa candva… cumparase cateva masini de cusut, uzate, iar in anexa din spatele vilei amenaja o mica croitorie, angajand fete si femei dornice sa castige un ban cinstit. Si treaba mergea bine… Mai ales prin anii cincizeci, cand cucoanele tineau neaparat sa se imbrace dupa ultima moda a Parisului. Avea si clienti barbati, ministi, bancheri, chiar si preoti. Era unul, care se tinea cu o lucratoare de-a ei.”Ce ipocriti, preotii astia! Ca sa vezi cine ne tine noua predica! Nu le-ar fi rusine!” spunea Miss Apple… Dar se terminase cu traiul bun. Tara se industrializase, apoi venira comunistii si o obligara sa inchida croitoria.” Niste porci si astia!” Insa castigase indeajuns…Pentru ea era mai mult decat sufiecient, facuse multe economii, cumparase proprietati pe care le subinchiriase altora si vila asta… era ca si un castel din basme: cu parc plin de copaci umbrosi, cu flori albe, gazon ingrijit, bancute sculptate in piatra si o fantana centala, cu bazinul de ciment plin cu nuferi. Era locul ei preferat. Se plimba in lung si-n lat, controland fiecare planta in parte, dandu-le apa si curatandu-le de uscaturi. Nu avea animale, caci ii era teama ca intr-o zi acestea vor muri, iar ea va suferi prea tare. Evita suferintele inutile. De aceea nu se casatorise niciodata, desi multi ii facusera curte: unii pentru avere, altii pentru ca ramasesera fulgerati de frumusetea ei glaciala. Si acum inima ei se oprise in loc, refuzand sa mai bata, evitand suferintele pe care implacabil le aduce batranetea. Noroc cu Julie… ca acum nu ii mai trecea nimeni pragul.
- Ajutoooor. Doamne iarta-ma! Parca-s tampita! Cine o sa ma auda pe mine acum?
Puse repede mana pe telefon si chema o ambulanta. Infirmierul ii ceru detalii despre locatia vilei, insa ea nu fu in stare sa-i explice ce drum are de parcurs. Asa ca salvarea ajunse dupa trei ore. Infirmierul constata decesul si urca pe targa subreda cadavrul batranei.
- Iti e ruda?
- Da, aaaa, nu. Nu, vreau sa zic.
- Da, sau nu? Decideti-va!
- Nu, cu siguranta nu!
- Atunci nu puteti veni cu noi la morga.
- De ce?
- Sunt autorizate numai rudele.
- Nu avea pe nimeni, sarmana!
- Sarmana! De-as fi si eu asa de sarman… cu ditamai casoaia…
Julie se incrunta, insa nu replica. In timp ce baietii incarcau cadarvul in retroul masinii, ea il intreba pe grosolan:
- Unde o duceti?
- Nu stim, duduie. Sa vedem unde e loc. Ce daca a avut banet, credea ca cand moare va avea vreun tratament special? Tot viermi or s-o manance!
Julie plangea. O durea pierderea aestei fiinte care ii devenise prietena si mama, in cei sase ani petrecuti impreuna. Dar mai tare o dureau vorbele alea, rostite cu rautate, pe care ar fi vrut sa nu le mai auda.
- Da’ matale ce faci aici? Intreba bruta.
- Eu o ingrijeam. Ii faceam companie, ca Miss era in forma. M-as fi asteptat sa dau coltul eu prima…
- Deh… si i-ai stors ceva bani babii?
- Cuuum?
- Tie ce ti-a lasat?
- Nu stiu nimic. Spunea ca totul va fi al meu, cand ea va muri, insa nu stiu nimic si nici nu vreau sa stiu…
- Da’ a lasat scris in testament?
- In ce?
- In testament, bre!
- Nu, nu cred!
- Fata, da’ proasta mai esti! Pa, hai ca ma claxoneaza colegii, ca mai avem si altele de facut. Ghinionul tau!
Ghinion, da… mult ghinion avusese… averea batranei o confiscara cei de la fisc, iar pe ea o trimisera cu suturi in fund, fara o bucata de paine, fara un acoperis deasupra capului, sa se duca unde o stii, sa faca ce-o vrea… ce sa faca ea acum… se gandi sa se intoarca la mama-sa, la Craiova, dar nu avea curaj, caci in toti acesti ani, nu-i scrisese un rand, nu stia nimic de ea. Julie, fugara , pentru mama-sa nu mai exista. Nu o considera prea mult nici cand stateau impreuna. Isi aducea aminte de ea numai cand se imbata. Si atunci o invinovatea pe ea de abandonul suferit din partea omului sau, tatal lui Julie. Julie, era un nume inventat de catre ea. Ioana, asta era numele ei adevarat. Insa ea il renega, renegand astfel in subconstientul ei apartenenta la aceea familie care ii daduse acel nume oribil pe care ea il ura:Ioana. Se prezenta tuturor precum Julie. Julie. Auzise acest nume intr-un film, cand era inca o copila. Si ii placuse intr-atat, incat ceru sa fie chemata si ea astfel. Sotului ei, tot ea ii schimbase numele. Laur… il botezase Louie. Spunea ca suna tare sic.
Louie si Julie… ce mai cuplu! La servici toate radeau de ea. Femeie frumoasa sa stea cu un parlit ca el, un impostor. Dar ea il iubea si era convinsa ca si el o iubea. Cand era in toane bune venea acasa cu cadouri. inele, bratari si lantisoare de aur. Dar ei nu-i placeau. Le vinde la fabrica colegelor, pe bani putini si lui ii spunea ca le-a pierdut. Atunci el se infuria si-i aducea aminte ca nu e decat o prapadita culeasa de mila din mijlocul strazii. Ca el a facut-o regina si ca ea e o ingrata. Iar ea plangea pe canapeaua aia de velur rosu, roasa si scobita pe dinauntru din pricina indelungii folosiri. Atunci Louie se imblanzea, si-o lua in brate, o saruta ca un amant indragostit, care inca nu a avut privilegiul de a se infrupta din trupul iubitei lui. Ii spunea cat de mult o iubeste, ca fara ea nu ar putea trai, ca e un mare dobitoc, ca nu va mai spune niciodata asemenea vorbe. Dar dupa cateva zile, iar… ea tacea si inghitea totul. Pai ce era sa zica? Ca nu de aur avea ea nevoie, ci de farduri, ori rochii, ori saboti? I-ar fi zis ca e o tarfa. Lui nu-i placeau femeile ce se machiau, sau cele care isi scoteau prea tare in evidenta feminitatea. Lui ii placea femeia simpla ce era ea, fara pretentii, fara dichisuri si idei stranii prin cap.
- Fir-al al dracului de nenorocit de a spart sticla asta aici, in mijlocul trotuarului! Na, ca m-am si taiat! Talpa piciorului ii sangera usor, insa pielea o ustura. Se aseza pe marginea trotuarului, incercand sa opreasca sangerarea cu un servetel de hartie; acesta se lipi indata de rana deschisa si cand ea vru sa-l arunce, bucatele de hartie ramasera lipite de sangele inchegat deja.
- Ai, ai, ai.
- Ce e doamna? Va e rau de la caldura?
- Nu, m-am taiat!
- Daca aveti nevoie de u pahar cu apa, ori sa va spalti pe fata cu apa rece, puteti intra inauntru.
Ridica ochii si vazu in spatele sau un tip scund, roscat si cu pistrui. Sa fi avut vreo douazeci si cinci de ani. Era vanzator in tutungeria pa care o avea acum in fata.
- Multumesc! Pot sa merg in baie? Dureaza numai doua minute!
- Cum sa nu! Cat doriti!
Chiuveta era destul de inalta si Julie facu mare efort pentru a-si pune piciorul sub jetul rece de apa. “Doamne, no-i cadea acum, ca ma fac de ras de doua ori!”
Iesi din baie si multumi roscatului, dand sa plece. Acesta o retinu, oferndu-i un pahar de Coca-Cola. Ea sorbi lichidul dintr-o inghititura si-i multumi din nou.
- Ei, dar voi aici aveti si Loto?
- Da doamna! “Doamna”… de mult nu-i mai spusese nimeni doamna. Se simtea importanta si se forta sa vorbeasca precum o adevarata doamna.
- Am jucat si eu saptamana trecuta un bilet. Stati sa ma uit in poseta. Ah, acesta este! Credeam ca nu-l gasesc, stiti, noi doamnele schimbam des posetele… Tipul se uita lung la poseta ei uzata si zambi cu coltul drept al gurii.
- Imi spuneti, va rog, ce numere au iesit!
- Desigur! Sapte!
- Da!
- Paisprezece!
- Da!
- Douazeci si unu !
- Este!
- Douazeci si opt!
- Daaaaa!
- Treizeci si…
- …noua, hai zi-mi ca ultimul numar e treizeci si noua!
- Exact, treizeci si noua! Bravo doamna mea! Ati castigat premiul cel mare!
- Cat e? Sunt bani multi?
- Pai, echivalentul a doua milioane de dolari!
- Caaaaat? Milioane ai spus? De dolaaaaari?
- Da, doamna mea! Dumneavostra de azi inainte sunteti bimilionara, in dolari!
- Nu pot sa cred! Eu? Vorbesti despre mine?
- Suntem doar noi doi aici, doamna!
- Da-mi te rog un pahar cu apa! Nu, vreau o bere! Repede! O bere!
- Dau imediat fuga peste drum si va aduc o bere! Va costa un milion! De lei!
- Bine, bine, lasa asta… ca nu te uit eu pe tine! Sunt milionara! Sunt milionara! Si totpaia intr-un picior, ca o copila, cuprinsa de valuri de fericire. Ce naiba o sa fac cu toti banii astia? A, o sa cumpar casa lui Miss Apple. Aia trebuia sa fie casa mea si a mea va fi. Si Louie? Sa-i spun de bani? Sa nu-i spun? Ala cand are bani, damblageste. Mai bine nu-i spun nimic.
- Uitati aici berea dumneavostra, rece ca gheata!
- Auzi baiete! Tu stii sa-ti tii gura?
- Sunt cel mai discret tutungiu.
- Perfect. Ai de la mine douazeci de milioane … de lei.
- Va multumesc. Sunteti prea generoasa.
- Ma rog… nimeni nu trebuie sa stie cine a castigat bani, ai inteles. Nu ai auzit si nu ai vazut nimic O.K.?
- O.K.
- Perfect. Acum plec ca s-a facut tarziu si pierd telenovela.
- Vizionare placuta!
- Te caut eu cu banii. Mersi mult de tot! Sa-ti ajute Dumnezeu!
Pleca din tutungerie, varand cu forta in picioarele-i inca umflate, pantofii ei cei noi. Ajunse acasa in cateva minute, caci umbla cu pasi uriasi, mai mult saltati decat calcati. Louie nu ajunsese inca… isi imagina. Stia ca mai intotdeauna el se intoarce dupa film, ca sa nu o deranjeze. Ei ii convenea, putea sa urmareasca nestingheirta aventurile Magdalenei si ale companiei.

Va urma