Vacanță de vis

De-ar spune colbul drumului, din satul meu de sub munte, cum fugeam cu tălpile goale, de-mi sfârâiau călcâiele, întâi prin porumbul bunicii - Cerber cu gesturi mute, dar cu inimă de ceară-n soare-, apoi pe ulița ce tăia satu-n două, de la gară pân’ la Valea Albă și mai încolo, spre Călimănești, n-ar crede nimeni. Decât duzii de pe marginea drumului, care vara mă adăposteau în verdele lor plin, ca sânii de lapte ai lehuzei, pe mine, fruct necopt încă nici la trup și nici la minte, până cădea seara-n foșnetul lor. Sau poate nucii aliniați de-a stânga și de-a dreapta caselor, ce străjuiau satul ca niște uriași înțelepți, adormiți de-a-mpicioarelea, cu brațele desfăcute.
Când vara răsufla greu, spre toamnă, le luam rodul picat prin urzici și-l dezghiocam cu călcâiul, apoi netezeam în palmă nuca încă umedă de haina verde, ruptă cu pârâituri, până seara schimbându-mi ca șarpele din rugii mari de mure, pielea mea, tot timpul nouă (pe atunci) cu una verde-brun, de la vârful degetelor nervoase și subțiri până la coatele julite exemplar a “bună purtare”.
Oltul mă chema la taclale de când îi crăpa gheața-n primăvară, ca o coajă de ou din care iese la lumină un pui gălăgios. Îmi spălam în apa lui picioarele de praf, ochii de lumina de peste zi și sufletul de păcate - câte să fi avut eu pe atunci…
În pădurea de sub Coasta Pietrii mi-am ascuns primele lacrimi de iubire, boabe mici de jar lichid ce mă ardeau întâi pe suflet, apoi pe obraji, până-n bărbia cu gropiță, în care, până atunci, îndesase Tata Popa săruturi paterne, ca să îmi fie inima “caldă și bună ca pita coaptă pe frunze de nuc”.
Cușma Coziei se ridica înaltă și tăcută, puternică, în spatele casei, veghind cu ochiul ei de lumină electrică, de la releu, nestins în nopți de vară sau de iarnă, “să-i fie fetii bine”.
M-au purtat pașii, destinul și grija lui Dumnezeu pe toate continentele: nicăieri ninsoarea nu cade mai amețitor, din tării, ca la Vâlcea! Nestemate de zăpadă, dănțuind din ceruri sparte spre pământ, într-un ritm de vals vienez auzit doar de ele și de mine… Dacă privești cu capul mult dat pe spate, în lumina incertă a înserării de iarnă, te-șeală amețitor simțurile și vezi cum cerul vine spre tine de pretutindeni, gata să te-năbușe în puful lui greu, gri, ca o plapumă ce dă să te acopere cu totul.
Ulița largă, pieptișă, ce urcă spre Școala Veche, se umplea de copii cu sănii mai mari decât ei și cu voci înalte și subțiri legate în buchete colorate de chiote ca la nuntă. Ne încurcam, cu mari și mici, în voalurile albe de zăpadă ale străzii, mireasă nouă la fiecare ninsoare. Și avea satul meu “nunți” din acestea până spre primăvară și uite așa i-aș fi putut spune drumului acela Ulița Veseliei.
Lepădam încălțările de cum dădea firul ierbii și până nu se punea bruma pe frunzele uscate chip nu era să îmi mai chinui eu picioarele în curelele încătărămate ale sandalelor. Doar de Paște mă pigulea bunica din creștet până-n tălpi, mă-mbrăca cu rochiță nouă și-mi punea fundă-n capul ascuns sub bucle și pantofi roșii în picioare și mă ducea la Slujba de Înviere, să iau Lumină. Pe atunci, eram eu toată o lumină…
Acolo m-am amestecat cu toate, de la pământ la cer, până m-am ridicat, înaltă și subțire, spre tâmplele bunicii, începând să întreb despre viață. Uneori, nu avea răspunsuri. Eu începeam să am lacrimi…
Într-o iarnă, în Paraclisul Maicii Domnului ce stă pe umărul drept al așezământului monastic Cozia, s-au pus inele pe degete la fel de subțiri și de nervoase ca-n verile și iernile copilăriei…s-a jucat hora lui Isaia, fetița de demult se ascundea sub voalul miresei de acum…
Gata! Vacanța s-a terminat! Începe Viața!