Nu-i nimic nou, sau cel puțin nici n-ar trebui să fie. Dar întotdeauna e.. Asta e problema.. Centaurii albi au oprit dansurile.. Au oprit răgetele.. iară zeițele nu se mai îneacă în parfumuri masculine. În parfumurile lor tari care nu se preling de pe pielea fragilă... Exact ca atunci când adormi cu fața spre o parte din brațul tău ca să poți să inspiri parfumul lăsat de cine știe ce momente absurde.. sună foarte stereotipic.. dar așa e.. totul este exact așa cum spun clișeele.. În mod ciudat și dizgrațios... nu te-ai mai trezi niciodată.. nu te-ai mai afunda atât de tare într-o singură flăcăruie de lumânare care-ți pârjolește pielea ușor.. dubios.. și emană culmea în aer miros nu de moarte sau sânge fiert.. poate doar tot de parfum.. pentru că la asta se rezumă până la urmă. Ca atunci când te tai pe mână sau te scrii pe față cu un creion de-al sorții.. a ce miroase? A ce va mirosi întotdeauna?
Va fi iz de de frenezie și amor. Va fi iz de obsesie și de calamitate.. de tragedie revărsată în rândulețe mici.. încrețite de vreme și durere ca hârtia creponată în mâinile unei țigănci urâte..femei urâte.. Aș vrea să cred că frumusețea ca artă și ca simț nu are sfârșit adevărat.. e doar un fel de hologramă care ține oamenii prea curioși departe de un adevăr crud. Acela că există povești de fapt.. iar noi suntem doar o replică nereușită. O replică plină de ură și dizgrație.. plină de agonie și meschinării... suntem o replică nereușită a unei povești care nu trebuia să se termine și al cărui sfârșit încă nu l-am aflat... sau poate nimic nu s-a terminat.. și continuăm să existăm în paralel cu întâmplări mai frumoase decât ne putem închipui cu o minte încuiată și un corp fragil.
Aș fi vrut să mă culc de asemenea pe brațul drept și să inspir ușor parfumul lăsat acolo din greseală. Ai întâlnit agonie extazică? Să te chinuie aceeași obsesie până în sfârșitul tenebrelor unui singur parfum.. unui singur gust.. Să te trezești dimineața și să prinzi izul vârfului urechii iubitei tale pe care ai văzut-o cu o seară înainte.. și să încerci să respiri sacadat fără să te miști.. fără să-ți iei ochii de la un singur punct care te arde ca să poți păstra izul în tine cât mai mult posibil.. să te chinui singur între o moarte prelungită și parfumuri ciudate.. între disperare și voință. E chiar ceea ce te face să rămâi nemișcat în stația de metrou ca să urmărești cum îi flutură un fir de păr unei doamne.. sau cum își întoarce capul ca să-ți poată zâmbi.
Agonia este... este din ceea ce se naște fericirea. Tipul de fericire pe care oamenii îl pot suporta. Agonia este erotismul și anarhia... este între tragedie și singurătate iminentă pentru tenebre mai frumos colorate.. să simți atât cuvintele cât și faptele la limita existenței lor. Pentru ca atunci când trezești o furie din câteva rânduri, s-o poți gusta până la greșeala facerii ei care o îneacă înapoi. Și ai să vezi că sufocarea e înceată și dulce.. ai să vezi că o dată cu fiecare cuvânt se creează o ființă mică și păroasă care stă cuminte și se uită la tine atentă.. să vadă dacă vei avea curajul s-o lași să te muște de mână... să-ți mănânce din piele.. să rupă cu dințișorii ei mici și albi din cărnița ta fragedă.. albită de vânt și bere.. Aș fi vrut să spun mai ușor că viața mea nu e o replică proastă a unei zâne ciudate. Dar adevărul e ca nici eu nu cred în ce spun, din moment ce izul de pe brațul meu s-a dus.. așa cum o să se ducă și al tău.. deși cred că m-aș fi putut descurca mai bine, am ajuns la o concluzie cel puțin lamentabilă pentru o replică și așa de mâna a doua a unui tip de romantism ciudat. Concluzia era desigur în legătură cu creatura mică și păroasă. Eu nu cred sincer că ea știe pe unde trebuie să înghită diverse chestii, drept pentru care din toată mușcătura pe care trebuia să o execute frumos și scurt.. a ramas ceva ciuntit dintr-un adevăr clasic. Agonia nu minte jucătorii vechi. Doar pe cei noi pentru ceva distracție..