SOFOCLE
ANTIGONA
442 î.e.n.
■-•■
16
PERSOANELE
ANTIGONA
ISMENA
CREON
HEMON
TIRESIAS
EVRYDIKE
CORIFEUL
CRAINICUL
UN SCLAV
CORUL: bătrânii Cetății.

î '
Acțiunea se desfășoară în zorii zilei, în fața palatului lui Oedip.
Se sfârșise, în ajun, lupta pe care aheii o purtaseră împotriva
Tebei. în bezna nopții ce urmase, ei luaseră fuga, înfrânți.
Antigona iese din palat, aducând cu ea pe sora ei Ismena.
Amândouă sunt cuprinse de o nedeslușită îngrijorare.
ANTIGONA
Din tot ce-au fost ursiți să-ndure-ai lui Oedip Urmași, Ismena, sora mea, o fi vrun chin Ce ni-l cruța-va Zeus cât zile-om mai avea? Că una-i soarta ta și-a mea! N-au fost dureri, N-au fost năpăști, batjocuri nici huliri n-au fost, Ce-asupră-ne să nu fi năpădit!1... Și azi, Ce oare-o fi porunca ce zvonitu-s-a Că regele vestit-a-ntregului norod? Nu știi? Ce-or unelti-mpotriva celor dragi Acei ce ni-s vrăjmași? N-ai auzit nimic?
ISMENA
Vreo veste despre-ai noștri, Antigona, n-am: Nici bună, nici vreo veste rea, de când pe cei
1 Nenorocirile sunt cele cunoscute din ultima parte a tragediei Oedip-rege. Batjocurile și hulirile se leagă de rătăcirile părintelui lor orb, prelungite, până-n clipa morții întâmplate la Colonos.
79
Doi frați, 1 ce moartea-și dat-au unul altuia, Pierdutu-i-am și tu și eu doar într-o zi. De când ast'noapte-ostașii-ahei2 făcutu-s-au De nevăzut, eu nu mai știu nimic: mai rău Ne fi-va nouă-acum?... Mai bine oare-o fi?
ANTIGONA
Știam! Și din palat vrusei să mi te scot, Ca-n taină, singure, de taină-aici să stăm.
ISMENA
Dar ce-i? că, pare-mi-se, mistui tu ceva...!
ANTIGONA
Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a Doar unuia din frați, dar puse-opreliște La-ngropăciunea celuilalt... Eteocles Pre legi și datini fost-a îngropat, slăvit Să fie el și sub pământ și printre morți! Dar auzit-am că cetății s-ar fi dat Porunci ca bietul frate-său, Polynikes, Nu fie nici jălit, nici îngropat! Zvârlit Să-i fie stârvul, făr' de lacrimi, făr' mormânt! De păsări cu nesaț să fie cronțăit!...
1 Eteocle și Polinice, blestemați de Oedip să piară unul de mâna celuilalt.
2 Ahei (Achaioi}. numele unui grup de greci veniți să se așeze în sudul Peninsulei Balcanice către jumătatea mileniului al H-lea î.e.n.: prin extensiune, numele grecilor angajați în expediția troiană.
80
Preabunul Creon — zice-se — și ție-acum, Și mie — mie, da! — ăst lucru-l spune-va, Când o veni, s-o știe toți cari n-o știau C-așa-i porunca lui și că de șagă nu-i! Și cine-o va-nfrunta, oricine-o fi, strivit Cu pietre de norod va ispăși! Și-acum Þi-i dat s-arăți din viață-aleasă că purcezi, Ori că — de neam ăi fi! — dar josnic suflet ai.
ISMENA
Nefericita, vai! de lucrul stă așa,
Că m-oi împotrivi, că nu... ce-ăi folosi?
ANTIGONA
Gândește-te și fii-mi părtașă-n truda mea!
ISMENA
Ah! ce primejdii vrei să-nfrunți!... Ce gânduri ai?
ANTIGONA
M-ăi ajuta ca leșu-i să-l ridic... să-l duc...
ISMENA
Să-nfrunți opreliștea? Și să-l îngropi ăi vrea?
ANTIGONA
Mi-i frate, frate ți-i — că-i vrea, ori nu! Ci eu, î Să știi, întâmplă-se orice, nu-l voi trăda! |
81
ISMENA
Vai ție!-n ciuda-mpotrivirii lui Creon?
ANTIGONA
Dar să mă smulgă alor mei el n-are drept!
ISMENA
Vai! Sora mea, gândește-te la tata cum Sfârșit-a viața lui, hulit și-urât de toți, Cum ochii-și smuls-a el cu însăși mâna lui, Când făr'delegile-și văzu! Cum maică-sa, Ce-i fost-a și nevastă, vai, c-așa i-a fost, C-un ștreang de gât își puse capăt vieții ei! Cum bieții noștri frați sfârșit-au viața lor, Zvârîindu-și moartea unul altuia-ntr-o zi!... Și-acum, că din al nostru neam rămas-am tu Și eu, gândește-te ce încă mai cumplit Sfârșit ne-o mai pândi, de-n ciuda legii-om lua-n Răspăr puterea și poruncile regești! Și-apoi — să nu uităm cumva! — suntem femei, Și pe bărbați a-i înfrunta nici că putem.1 Mai tari îs cei ce cârmuiesc și vrerii lor Se cade-a ne pleca, mai grele fi-vor chiar Poruncile ce-or da! Mă ierte-ai noștri morți,
1 în epoca sclavagistă chiar în cetăți organizate democratic, ca Atena, femeile nu participau în vreun fel la viața publică. Existența lor se depăna în cercul strâmt al roabelor și al copiilor, departe până și de activitatea membrilor masculini ai familiei.
82
De-acolo din pământ, de vrerii celor maii în silă mă-ncovoi! Cel ce-ar râvni mai sus Decât îi stă-n puteri, de-a binelea-i smintit!
ANTIGONA
Nici nu ți-o cer! Dar mai târziu de-ăi vrea să-mi fii
De ajutor, de ajutoru-ți m-oi lipsi!
Fă dar ce vrei! Că eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag
Să mor cu sufletu-mpăcat... Oi hodini
Cu cel£e-mi fost-a drag, cui dragă-i fui È™i eu.
Și sfântă vina-mi va fi fost! Că morților
Mai lungă vreme fi-vom dragi ca celor vii:
O veșnicie-oi sta-n pământ! Ci tu, de vrei,
Și-n râs poți lua aceste rânduieli zeiești!
ISMENA
Cum oare-n râs le-aș lua? Nici gând! Dar nici să-nfrunt Pe-ale cetății noastre legi în stare nu-s!
ANTIGONA
E-o vorbă doar! Acață-te de ea!... Ci eu Mă duc și celui drag găti-voi un mormânt.
ISMENA
Vai ție! Mă-nfior, la soarta-ți când gândesc.
ANTIGONA
Ci scapă-ți pielea ta! De-a mea nu te-ngriji!
83
ISMENA
Dar barem gândul nu ți-l spovedi nicicui! Din el fă-ți taină tu... și-oi face-așa și eu.
ANTIGONA
Ba spune-l cui ăi vrea! Mai tare m-ai scârbi, De nu l-ăi spune-n gura mare... tuturor.
ISMENA
Prea luat-ai foc! Eu doar că mă gândesc și-ngheț.
ANTIGONA
Eu fac cum vreare-ar cel cui dragă vreau să-i fiu.
ISMENA
De-ăi izbuti!... Dar vrei ce cu putință nu-i.
ANTIGONA
încerc... Când nu voi mai putea, n-oi stărui.
ISMENA
Ce-i peste poate nici cuvine-se-a râvni!
ANTIGONA
Vorbește-mi tu-n ăst chip și te-oi urî mai mult, Și te-o urî și el, când laolaltă-ăți fi-n Mormânt. Și-așa-i și drept! Pe mine lasă-mă Și la pierzanie să merg! Aș îndura Orice, oricât, ca viața-n slavă să-mi sfârșesc.
ISMENA
Te du, de vrei! Þi-i fapta faptă de nebun, Dar îndrăgită-ăi fi de cei cari îți sunt dragi. (Antigona se îndepărtează... A plecat. Ismena se reîntoarce în palat. Intră apoi corul: sunt bătrânii Tebei^ Se crapă bine de ziuă. Corul privește răsăritul.)
CORUL
O! raz% de soare, ca azi luminoasă Nicicând strălucit-ai deasupra cetății ~ Tebane, cu porțile-i șapte la număr! Tu, ochi auriu al zorilor zilei, Ah, iată, deasupra izvoarelor Dirkei! Abia răsărit-ai și pus-ai pe goană Pe-ostașul cu scut lucitor și cu feluri De arme, ce-aicea venise din Argos,2 Și-a rupt-o la fugă de-i ropăie roibii în ropot mai iute decât cum venise.
CORIFEUL
L-aduse pe-al nostru pământ Polynikes, Aprins și-nvrăjbit de gâlceve; și-n țară-mi Prădalnic venit-a, așa ca vultanul Cu croncăt țipos și cu aripi ca neaua De albe; în juru-i cu arme puzderii Și chivere multe cu pene în creștet, Aidoma coamei ce-o flutură caii.
1 Dirke. izvor în preajma cetății Teba.
2 Argos. cetate în Pelopones.
84
-■-,
85
CORUL
La cășile noastre oprit-a, cu pliscu-i Hrăpăreț, și porțile șapte-ale Tebei Cu lăncile-i încercuit-a. Dar setea-i De sânge nu-și stinse și, iată, se-ntoarse, Și nici Hefaistos putut-a cuprinde, Cu torțele lui de rășină, ocolul De turnuri, că-n spatele oștii ahee Atât zănganit-a și Ares, că-al nostru Balaur ne-nfrânt izbuti să rămână.
CORIFEUL
Dar Zeus mai vârtos decât toate urăște Vorbirea trufașă și el când văzut-a Pe-aceia ce-n valuri năvalnic veniră Și tare făloși de cum zăngăniră Armurile lor aurite, zvârlit-a Un trăsnet pe-al turnului creștet și strașnic, De moarte, izbit-a pe omul acela Ce și se gătise să-și strige izbânda.
CORUL
(în ritm mai viu)
Și-acela, precum un Tantalos,1 cu facla-i în mână, căzu rostogol și cu zgomot, Când taman năvalnic ca și vijelia
1 TantaJosr. personaj din mitologia greacă, pedepsit de zei să sufere veșnic de foame și de sete (supliciulIui Tantal).
86
Pornise la luptă, dar nu izbândise. Iar vajnicul Ares, ce-n lupte ne este Prielnic, vrăjmașilor noștri trimis-a O soartă cum înșiși păscutu-ne-au nouă.
CORIFEUL
Ai lor căpitani, la număr sunt șapte,1
La'porțile șapte-ale Tebei — atâția-s
Și~âi*oștri — lăsară acolo, prinoase
Lui Zeus, armurile lor de aramă.
Dar doi, ce-s născuți din aceiași și tată
Și mamă — sărmanii! — sfâșitu-s-au jalnic,
Zvârlindu-și ei unul într-altul cu lancea.
CORUL
Dar Dike, slăvită, veni!... Biruința! Și ea răsplătit-a jertfelnica Tebă, Cetatea cu multele-i care. Războiu-i Sfârșit! Voi dați-l uitării! în cântec De slavă și-n jocuri porni-vom prin noapte Spre-a zeilor temple... îndrumă-ne Bachus!2 Al Tebei pământ dudui-va sub pașii-i! (Poarta palatului se deschide. în pragu-i se ivește Creon. Vine urmat de curteni).
1 De-aici titlul dramei lui Eschil Cei șapte contra Tebei, având ca subiect atacul dezlănțuit de Polinice împotriva cetății părintești.
2 Bachusr. nume al lui Dionysos, zeu al viței de vie, al petrecerilor în general și al veseliei.
87
CORIFEUL
Dar iată-l că vine! E regelejărji, E Creoli, fecior lui Menoikeus. Ni-i nouă Stăpânul cel nou ce-a zeilor vrere Ni-l dete în urma-ntâmplării ce zeii Stârnit-au... Dar oare în gându-i... ce oare Mocni-va, de azi pe bătrânii cetății Să-i strângă în mare sobor poruncit-a?
CREON___
(din pragul jalatului către cor) Tebani! Cetatea-au izbăvit-o zeii-acum Din viforul ce-l năpustiră-asupra ei... Și azi, prin crainici doar pe voi eu strânsu-v-am Aci-n sobor, căci știu că scaunul regesc Al lui Laios voi totdeauna l-ați slăvit Cât a trăit Oedip, iar când a răposat Rămas-ați credincioși și alor lui urmași.1 Și când feciorii lui pierit-au amândoi, Doar într-o zi, când ei, lovindu-se-ntre ei, Cu brațul lor s-au căsăpit, asupră-mi luai Și scaunul regesc al celor ce-au pierit Și a cetății-oblăduire-n locul lor, Că-s doar de-un sânge eu cu ei! Dar pân' nu-l vezi
1 Afirmația presupune că după Oedip și înaintea lui Creon, Teba ar fi fost cârmuită de cei doi frați. în fapt, în ultimele versuri din Oedip-rege, Eteocle și Polinice ne sunt înfățișați ca minori, motiv pentru care domnia e asumată de Creon, în calitate de cea mai apropiată rudă.
Pe om cum știe-a cârmui cetatea lui Și legile cum se pricepe-a mânui, Nu poți citi ce-i zace-n suflet și în gând. Mișel l-am socotit și-l socotesc mișel Pe cel se făr' de chibzuială-o cârmui Cetatea lui, ci tot mereu cu frica-n sân, "rEl lesne-și pune gurii lui zăvor. Mă uit Cu sc|rbă la un om ce mai presus și-a pus Prietenii decât el țara-și va fi pus. M-audă Zeus, ce știe tot!... Eu de-aș vedea Primejdia pândind pe-ai mei supuși, nicicum N-aș pune gurii mele frâu și n-aș avea Prieten pe un om ce țării-mi un vrăjmaș I-ar fi, căci știu că-n izbăvirea țării doar Pe-a noastră-o vom găsil... Când spornic năvile-ți Plutesc, prieteni buni în jurul tău se strâng. E crezul meu! Și dus de el, eu sus, mai sus Cetatea noastră-oi înălța. Cât despre ei, Feciorii lui Oedip, cetății-i poruncii Așa: Eteocles, ce pentru ea luptând Viteaz, pieri cu lancea-n mâini, lăcaș de veci Avea-va în mormânt. Cum vrednicilor morți Prinoase li se-aduc și sub pământ, așa
1 Ideea e familiară scriitorilor și gânditorilor din Atena sec. al V-lea. Ea revine, ca să cităm o pildă, într-o celebră cuvântare a lui Pericle, așa cum se citește în Tucidide: "Credința mea e că un stat prosper în totalul său este de mai mare folos pentru particulari decât acela în care cetățenii în parte sunt fericiți, dar statul, ca întreg, se prăbușește".
89
Aducă-i-se lui!... Cât despre frate-său,
Polynikes, ce ni se-ntoarse din surghiun
Urzind în gând ca țara-i din strămoși el praf
Să-și facă și pârjol, cum și pe-ai neamului
Său zei, și setea-n sângele-alor săi râvnind
A-și potoli și a-i robi, cetății-ntregi
Poruncă-i dau: să nu-l^așezie. în mormânt!
Să n-aibă lăcrimipentru el! Și zdrumicat
Să-i fie stârvul lui de păsări și de câini!!
Să-ți fie groază să-l și vezi! Mișeilor
Eu slavă n-am să dau cum da-voi celor drepți.
Dar cel ce țării-mi vrednic slujitor i-a fost,
Slăvit va fi — și mort! — cum viu l-am fost slăvit.
CORIFEUL
O! Creon, fiu al lui Menoikeus, fie-așa! Cum vrei! și pentru cei ce țara-ți îndrăgesc, Și pentru-ai ei vrăjmași. Poți da ce lege vrei, Și pentru-ăi morți și celor vii, doar ești stăpân!
CREON
Și-acum vegheați poruncile-mi plinite-a-mi fi!
CORIFEUL
Pe un mai tânăr să-l încarci cu aste griji!
1 Vechimea imemorială a cultului morților și respectul superstițios pentru ritul înmormântării explică deopotrivă indignarea lui Creon și hotărârea disperată a Antigonei.
90
CREON
Străjerii-mi gata sunt pe mort să-l străjui.
CORIFEUL
Ce încă alte griji ne poruncești s-avem?
Nu
CREON
ți molâi cu cei ce legea-mi vor călca!
CORIFEUL
Nu-i nimenea smintit ca moartea să și-o vrea.
CREON
Păi... asta-i fi-va plata lui! Pe mulți i-a mai Momit nădejdea de câștig... și ea-i pierdu.
(Vine unul din paznicii în grija cărora fusese lăsat leșul lui Polynikes)
PAZNICUL
Stăpâne, n-am să-ți spun ca sufletu-mi trăsei, Ori fui prea iute de picior să viu...Mă mai Oprii... mă mai gândii... mai iar făcui popas, Și-ades făcut-am drum întors... Din când în când Și inima-mi șoptea: "Sărmane, ce-ăi zori Atât? — că de-ăi ajunge, fi-vei pedepsit!" Sau: "Iar oprești? vai ție! Creon de-o afla Din gura altora ce-a fost, ce-o să pățești!" Tot gânduri d-astea pritocind, zor nu prea dam. Și iată cum un fleac de drum e ... lung... e lung... La urma urmei, îmi zisei: "Hei! hai să vin!"
91
Și-am și venit! Și-am să vorbesc... dar ce-aș avea Să-ți spun? Că din nădejdea mea nu m-oi clinti, Că doar ce-ți fost-a scris, în viață-i pătimi!
CREON
Dar ce-i? Ce-o fi? De ce cu firea te pierduși?
PAZNICUL
Să-ți povestesc de mine-ntâi: nu eu făptaș Al ăstei făr'delegi i-am fost... iar cine-o fi, Nu știu și-ar fi nedrept ponosul să-l trag eu.
CREON
O! ce pe ocolite-o iei!... Ce-ntortochieri!
Dar parcă-ai vrea să-mi spui... ceva... ceva de rău.
PAZNICUL
Când ai de dat vreo veste rea, te mai codești.
CREON
Deșartă-ți vorba, hai! și-apoi te poți căra!
PAZNICUL
Să-ți spun: uni om —_- eu_nu-l văzui — l-a și-ngropat, Acuș-acuș, țărână-asupră-i aștefnând, Și-a morții datină-mplinind, o și tuli!
CREON
Ce-aud? Ce spui? Și cine fuse-așa-ndrăzneț?
92
PAZNICUL
Nu știu! Pământul nu-l găsit-am scrijelit,
Nici urme nu-s de săpălug ori de hârleț.
E neumblat pământul și-i uscat; și nici
De roată dâre nu-s! Nici urmă de făptaș!
Când cel dintâi străjer de veste-n zori ne-a dat,
Rămas-am năuciți! Pe mort nici nu-l vedeai,
Batâi^că-i ne-ngropat, că-asupră-i așternut
Un strat de colb, ca pentru-a nu cădea-n păcat.
Vreo jivină-o fi fost? Vrun câine l-a târât?
Nici urmă nu-i! Și-n juru-ne străjerii toți
Cârteau și vina unul altuia-și zvârleau
Și se-nfricau, la harță se-ncleștau și-un om
Să ți-i despartă nu era... De vină-s toți,
Puteai să crezi, dar om de om dacă-ai fi luat,
Puteai să spui: "De vină omul ăsta nu-i!"
Că toți spuneau: "Eu nu știu, n-am văzut". Un fier
Roșit în jar noi l-am fi strâns în mâini,1 prin foc
Am fi trecut, am fi jurat pe zei ca nu-l știam
Nici pe făptaș și nici pe cel ce l-a stârnit
Să facă ce-a făcut! Și nici că-aveam ceva
Cu ei în clin! Când în sfârșit văzurăm noi
Că-i de prisos a-i iscodi mai mult, un om
De-ai noștri-așa vorbi că-am și-nghețat: și toți
Lăsarăm ochii în pământ. Să-i spunem: "nu..."
1 Asemenea încercări, presupuse a dovedi vinovăția sau nevinovăția celor ce le suportă, sunt numite de istoricii dreptului ordalii și se întâlnesc la multe popoare pe o anumită treaptă a dezvoltării lor sociale.
93
Nu ne venia! Să facem ce zicea... ni-era C-o s-o pățim! Să-ți povestim de-a fir a păr, Zicea. Și-așa, fui eu sortit — că-s far' noroc — Să viu și, făr' să vreau și făr' să vrei, venii! ... La crainicul de rele vești te uiți urât!
CORIFEUL
Tot stau, stăpâne, și mă-ntreb de nu cumva Chiar de la zei venire-ar toate câte-au fost.
CREON
Mai taci! Că-apoi m-oi înciuda și-mi spune-voi Că ești scrintit și vlăguit de anii-ăi mulți, Și din sărite mă și scoți cu-așa trăsnăi, Când zici că zeii-oblădui-vor pe ăst mort! Dar ce? îl îngropa-vor ei? Și l-or cinsti Ca vrednic slujitor pe cel ce-aici veni Ca templelor cu-a lor prinoase și statui Să deie foc și legi și țară-a-și nărui? Văzut-ai oare zei slăvind pe ticăloși? Eu știu că împotrivă-mi mulți supuși de-ai mei Cârtesc, că-ntruna clatină-n furiș din cap, Se tot codesc a-și pune capu-n jug — cum sunt Datori, porunca-mi auzind — și mă urăsc. Ba înșiși ei pe paznici — știu — i-au mituit Și i-au stârnit și-mpins să facă ce-au făcut; Că dintre toate născocirile-omenești Ca banull rea și blăstemată alta nu-i!
1 în textul grec cuvântul folosit e "argintul", în înțelesul de "bani de argint"; evident un anacronism, știut fiind că moneda nu s-a răspândit în lumea greacă decât în sec. VII î.e.n.
94
El surpă și cetăți și din al lor cămin
Pe mulți putea-va-i izgoni! Și pe-ai cinstiți
îi poate-ademeni, le poate-ntuneca
Și mințile, de săvârșesc și făr'delegi
Și mârșăvenii fel și chip. Dar toți acei
Ce s-au vândut și pentru-arginți le-au săvârșit,
Odat'-odat' osânda-și vor primi! Și eu,
De-l mai slăvesc pe Zeus, ți-o spun — cu jurământ
Þi-o spun! — de nu-mi aflați pe cel ce l-a-ngropat
Cu mâna lui și nu-l aduce-veți aici,
Sub ochii mei, sa-l văd, nici moartea pentru voi
Să știți, nu vă va fi pedeapsă-n de ajuns!
Ci spânzurați veți fi și sta-veți spânzurați
Pân' făr'delegile ne-ăți spovedi și-ăți ști
Că nu din mâna orișicui poți să primești
Arginți și nici câștig să tragi din orișice,
Că banul mârșav câștigat pe mult mai mulți
I-a prăbușit decât să-i mântuie-a putut!
PAZNICUL
Să spun o vorbă — pot? Sau drum întors să fac?
CREON
Nu știi că mi-i lehamite de vorba ta?
PAZNICUL
îți vatămă auzu-ți doar? Sau sufletu-ți?
CREON
Ce-mi vătăma, ce nu, la ce bun s-o mai spun?
95
PAZNICUL
Făptașul sufletu-ți lovi... Urechea-ți, eu!
CREON
Ah! gureș ești! Ești peste fire de limbut!
PAZNICUL
Dar barem nu eu sunt de faptă vinovat...
CREON
Nu tu vândut-ai sufletu-ți pentru arginți?
PAZNICUL
Ha, ha!
Ce jalnic e! Să crezi că vezi... să vezi ce nu-i!
CREON
Ce văd, ce nu, poți lua-o-n zeflemea, de vrei, Dar de nu-mi afli pe făptaș, vedea-vei cum Câștigul hâd aduce jale și amar!...
PAZNICUL
întâi, să dea de el! L-or înhăța, ori nu,
E cum voi-va soarta doar. Pe mine-aici,
Fii liniștit, nu mă mai vezi! Și-acum, când nici
Cu gândul nu gândeam c-am să mai scap, scăpai,
Dator îs mulțămită zeilor s-aduc!...
(Creon, care în timp ce paznicul vorbea se îndreptase
înspre palat, trece pragul înlăuntru. Paznicul pleacă.)
96
CORUL
Strofa 1
în lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s. Purtat de vânt, străbate mări, Prin hulă și prin val spumos, Priji val vuindu-i vijelios! El an de an, făr' de istov, Cu plugul lui cel tras de cai, Răstoarnă brazda în pământ, O!-n veci neistovit pământ! !
Antistrofa 1 Născocitor, el prins-a-n laț Și păsările din văzduh, Și jivinile din păduri, Și peștii din adânc de mări în ițe de năvod i-a prins, Și fiarele de prin câmpii Și de prin munți, cu vicleșug El prinsu-le-a-n capcana lui, Și pe-armăsarii încomați El înhămatu-i-a în jug, Cum înjugat-a de prin munți Pe taurii cei ne-mblânziți.
1 întreg cântul Corului e un imn întru slava omului, ridicat din animalitate prin propria-i energie și iscusință. Din acest punct de vedere, concepția lui Sofocle se deosebește de cea care-și face drum în Prometeul lui Eschil, unde progresele pământenilor pe scara civilizației sunt atribuite toate mărinimiei titanului.
97
Strofa 2
Al vorbii meșteșug și zbor Al gândului el le-a-nvățat, Știut-a ctitori cetăți, De geruri aspre și furtuni A izbutit a se feri, Că-i spornic tare-n născociri! Și tot ce fi-va va-nfrunta. Pe Hades doar a-l ocoli Nicicând nu izbuti-va el, Măcar că leacul multor boli, Ce n-aveau leac, el l-a găsit!
Antistrofa 2 Și-i iscusit cum nici gândești, Spre rău o ia, spre bine-apoi.1 Cinstească legile-omenești Și jurământul către zei, Și-n slăvi cetatea-l va-nălța! Dar vrednic nu-i de-atari măriri, De cumva legile-o călca. De fi-va rău, de-o fi trufaș! Atare om o clipă, nu! Nu sta-va în căminul meu! Nimic cu mine aibă-n clin!
1 Reflecția morală nu putea lipsi din această intervenție a Corului, și ultima strofă recheamă atenția privitorului asupra infracțiunii care formează miezul piesei.
98
J
(Paznicul se reîntoarce. El aduce pe Antigona, care vine căutând cu privirea spre pământ.)
CORIFEUL
Dar uluit îs de ce văd!
O arătare-oare-o fi?
Să#nu cred ochilor?... Dar văd!
E Antigona, ea, vlăstar
Nefericit al lui Oedip!
Un tata tot nefericit!
Dar ce-i? Călcași poruncile
Regești? Și de-asta te-au adus?
Cu vreo sminteală mi te-au prins?
PAZNICUL
Priviți-o!-i ea! Noi prins-o-am când îngropa Pe frate-sau!... Dar Creon oare unde-o fi? (sosește Creon)
CORIFEUL
Ci vezi-l! Iată: vine din palat... la timp!
CREON
Dar ce-i? Ce-o fi? Cum la nimară-așa picai?
PAZNICUL
Nu jure omul de nimic! Că-ades un gând Þi-ai pus în cap și-un alt gând peste cap l-a dat. Și eu mă grozăveam că nu mai calc pe-aici, Că mă băgasei în spărieți, și — iată-mă -Venii, batâr că m-am jurat că nu! Mai mari
99
Nu-s bucurii ca cele cari ca din senin Iți vin. Așa și eu: eu fata-ți adusei... O vezi! că prins-o-am cum îi gătea mormânt. Nu însă zarul m-a sortit, ci însumi eu, De voia mea venii, că eu am dat de ea. E-n mâna ta și iscodește-o, rege, cât Ai vrea, să-ți spună tot! Ci eu cuvine-se De-osânda care mă pândea să fiu cruțat.
CREON
Mi-o aduseși; dar cum și unde-ai dat de ea?
PAZNICUL
Ea4 îngropa, cu mâna ei! Acum știi tot.
CREON
îți dai tu seama ce vorbești? E-adevărat?
PAZNICUL
Să nu-l îngroape, porunciși. Ea-l îngropa, Și-acum o vezi! Vorbit-am scurt și răspicat?
CREON
Dar cum ai dat de ea? Cum de-ai văzut-o? Cum?
PAZNICUL
Păi, iată cum a fost: intrase șpaima-n noi
De ce porunci ai dat; și-abia că ne-am întors,
Þărâna de pe-hoit am spulberat-o-n vânt,
De l-am lăsat golâu — că și prinsese-a zâncezi —
Și pe colnic, în suflul vântului ne-am dus,
100

Sa nu ne-ajunga duhnetul scârbos È™i toÈ›i își tot dau ghes cu ochii-n patru-a fi; sudălmi își tot zvârleau — că treaba asta nu-i de râs! . Ne prinse-amiaza-aÈ™a, când soarele-arzător ¥rcase-n creÈ™tet, sus. Era zăduf! Un vânt, Din cer, năprasnic se porni-n vârtej È™i tot Văzduhu-a-ntunecat de colbul vârtejit: goli Copacii 4e frunziÈ™ È™i totu-i plumburiu în cer È™i pe pământ!... Și ochii i-am închis, Prăpădul cel trimis de zei să nu-l vedem, într-un târziu, când vijelia s-a lăsat, O fetiÈ™cană am zărit: È›irjajăios^^. I
Ca pasarea ce-nnebunită-și vede-n cuib Cum puișorii-au fost furați; și când văzu Ãst hoit goliu, zbucni în văicăreli, zvârlind Blăsteme pe acei ce aste făr'delegi Au săvârșit; țărână-uscată-aduse-n mâini, Și-apoi, dintr-un potir de-aramă-eioeănit, Stropit-a de trei ori cu apă stârvul lui. Când am văzut-o,-am tăbărât cu toți pe ea Și-am și-nșfăcat-o, cât clipești; ea nici măcar O tresărire-avu atunci. în fel și chip, Să știm și ce-a făcut și ce făcea și-acum, Am iscodit-o-apoi. Ea n-a tăgăduit Nimic... La inimăjjmijnerse vorbajei. Dar și amar m-a răscolit. Te bucuri când De-o pacoste-ai scăpat, dar și te doare când In ea azvâlitu-ți-ai prietenii. Dar mai întâi Și-ntâi, așa sunt eu, eu pielea-mi vreau să-mi scap.
(Câteva clipe tăcere). .-
101
CREON
(privind spre Antigona) Hei, tu, mironosițo, tu cu ochii-n jos, Isprava-ți.spovedești, ori vrei s-o tăinuiești?
ANTIGONA
(înfruntând cu privirea pe Creon), Făptașa-s eu, nu mă codesc nicicum s-o spun!

CREON
(către paznic)
Tu slobod ești acum și unde vrei te du,
Că nici o vină-apasă-asupra ta!
(către Antigona)
Iar tu,
Vorbește scurt și fără-ntortocheri! Știai
Ori nu de-opreliștea ce poruncit-am eu?
ANTIGONA
Știam! Că doar porunca-ți auzit-au toți
CREON

Și-atunci, cum îndrăznit-ai legile să-mi calci?
ANTIGONA
Nu Zeus mi-a dat atari porunci! Și-atare legi Nu dat-a omului nici Dike* — ea, ce stă
1 Zeița dreptății: după Hesiod, fiica lui Zeus și a "luminatei echități" (Themis).
102
Cu zeii din Infern. Și eu până-ntr-atât
De tare-a ta poruncă n-o socot încât
Pe om să-l vârtoșească a-nfrunta pe zei!
Că legile zeiești nu-s scrise-n slove,1 nu-s,
Dar pe vecie-s legi și nu-s de azi, de ieri,
Ci-s vechi de când nu ști-va nimeni și nicicând.
Și-aveam eu șăje_calc de frica unui om?
O! asta nu! Și zeii nu m-or osândi!
Că moartea tot nu pot — chiar far' porunca ta —
S-o ocolesc, știam!... Și de mi-i dat să mor
'Nainte de soroc, mai bine-o fi! Să mori
Când nu mai prididești de-atâtea suferinți,
Cum pătimesc eu azi, nu-i oare un folos?
Vezi dar că soarta ce-mi gătești nu-i nicidecum
Un rău, dar groaznic chinu-mi mi-ar fi fost să-l văd
Pe-al maică-mi fecior cum după moartea lui
Ar fi rămas făr' de mormânt. Fă dar ce vrei!
Iar de-ăi gândi că fac un lucru nebunesc, I
Nebun e cel ce că-s nebună-ar socoti!
CORIFEUL
Leită taică-său! Ne-ncovoiată ca și el! Nici vrea, nici știe suferinții-a se pleca.
1 Opoziția aici pusă în lumină între legea scrisă, omenească, și legile nescrise ale Firii constituie o temă mult dezbătută în gândirea lui Sofocle, când, mai ales din rândurile sofiștilor, s-au ridicat glasuri hotărâte pentru a proclama primatul dreptului natural.
103
CREON
Acei din fire mai țepoși — să știi — sunt cei Mai lesne prăbușiți... Și fierul e vârtos, Dar cum se-nmoaie-n jar și ce ușor îl frângi! Și-un cal sireap își ia zăuș, dar ce ușor Cu o zăbală de nimic mi ți-l strunești! Cui nu-i de capul lui, ci altora li-i rob, Se cade-a nu fi prea trufaș; dar ea prea mult S-a semețit când legile mi le-a-nfruntat, Iar îndrăznelii-i puse vârf când și în slăvi Isprava să-și ridice-și vrea și-o fală chiar își face-acum. N-aș fi bărbat — ci ea ar fi -De far' osândă aș lăsa din mâna mea Pe-aceea ce porunca mi-a călcat... O! nu! De-ar fi și fiică-a soră-mi' și rudă mai De-aproape cu acei cari în al meu cămin Pe Zeus îl proslăvim, nici ea, nici soră-sa De-o soartă-amară n-or scăpa, că soră-sa-i De vină ca și ea, c-au pus la cale azi îngropăciunea lui... Chemați-o! E-n palat. Doar o văzui! De-a binelea ea și-a sărit Din minți... Acei ce-n umbră mârșăvii urzesc, Nici săvârșitu-le-au măcar și s-au și dat De gol...
(privind către Antigona)
1 Mama Antigonei și a Ismenei, Iocasta, era sora lui Creon. De altminteri tocmai această legătură cu familia fostului domnitor explică ridicarea lui în fruntea Tebei.
104
Dar îi urăsc pe-acei cari, mârșăvii Făcând, mai vor apoi și-n slavă-a le-nălța!
ANTIGONA
Ei, da! M-ai prins. Mai mult ca moartea-mi ce mai vrei?
CREON Atâta doar! Eu moartea-ți vreau și mi-i de-ajuns.
ANTIGONA
Și-atunci de ce-ăi mai zăbovi? Ah, scârbă mi-i De tot ce spui! Și fie-ntotdeauna-așa! Eu știu că hâdă, hâdă ți-i și vorba mea, Dar ce mai mare slavă pot râvni decât Că fratele-mi putut-am îngropa?
(Privind către bătrâni) Și toți
De-aici, din jur, mărturisire-ar toți că drag Li-i ce-am făcut, dar frica-i amuți pe toți Și tac chitic, că tiraniei-i este dat Să facă tot, să spună tot — și doar ce vrea!
CREON
Doar tu, dintre tebani, doar tu gândești așa!
ANTIGONA
Ba toți, dar nu zic cârc, că, de!, doar ești aici...
CREON
Și tu, tu nu roșești că nu gândești ca ei?
105
ANTIGONA
Rușine nu-i pe cei de-un sânge să-i slăvești!
CREON
Dar celălalt nu oare tot de-un sânge ți-e?
ANTIGONA
Ba da, de-o mamă-s da! de-un tată-s amândoi.
CREON
Slăvind pe unul doar, cel'alt nu-i pângărit?
ANTIGONA
Acel ce-i în mormânt nu ar vorbi-n ăst chip.
CREON
Ba da, de l-ai slăvi la fel și pe-ăl hain!
ANTIGONA
Dar frate el i-a fost, nu-i fostu-i-a un rob.
CREON
El țara-și apăra! Cel'alt și-o răvășea.
ANTIGONA
La Hades, jos, o lege-i — una ! — pentru toți.
CREON
Cei rai nu fi-vor răsplătiți cum sunt cei buni.
ANTIGONA
Or sfinte-or fi aceste legi și printre morți?
CREON
Da! da! Și mort, vrăjmașu-mi este tot vrăjmaș.
ANTIGONA
Al vieții-mi rost e să iubesc, nu să urăsc!
CREON
Te du-n pământ! Pe cei de-acolo să-i iubești! Cât fi-voi viu, nu o muiere-o cârmui!
(Ismena se ivește în pragul palatului. Doi sclavi o întovărășesc)
CORIFEUL
Dar iat-o în prag pe Ismena! E toată In lacrimi, că sora-și iubește. Un nor coborât-a pe frunte și chipu-i Aprins și sluțit de durere! Frumosu-i obraz e lacrimi și jale.
CREON
(către Ismena)
1 u, vipera care-n palat te-ai furișat Ca sângele-n ascuns să-mi sorbi! Cum n-am știut Că două scorpii eu hrăneam, ce tronu-mi vreau Să-l deie peste cap? Hai! Zi-i: părtașă-ai fost La-ngropăciunea lui? Ori juri că nici știai?


106
107
ISMENA
De vină-s da! de-ngădui-va-mi ea s-o spun; Părtașa-ăm fost și vina-mi vreau cu ea s-o-mpart.
ANTIGONA
Nu-ți iartă ca s-o spui zeița Dike, ea!
N-ai vrut să mă urmezi; nici eu acunite vreau.
ISMENA
în suferința-ți vreau — și nu roșesc nicicum — Primejdia ce-nfrunți s-o-nfrunt acum și eu.
ANTIGONA
îl știe Hades pe făptaș! Și morții-l știu!
Cei cari nu vorba doar iubesc nu-mi sunt iubiți.
ISMENA
Nevrednică să nu mă crezi că-s, sora mea; Să mor și eu, slăvind acum pe-al nostru mort.
ANTIGONA
Părtașă-n moarte n-ai să-mi fii! Și vina-mi, nu! Asupră-ți nu ți-o lua! Mor eu, e de ajuns!
ISMENA
1 De-ar fi să mori, cum oare viața-aș mai iubi?
ANTIGONA
Pe Creon să-l întrebi! Þi-i grijă doar de el!
108
ISMENA
De ce și sufletu-mi rănești? Ce-ăi folosi?
ANTIGONA
Mă.doare-n suflet, da! de tine dacă-mi râd.
ISMENA
Dar cum — măcar acum — putea-voi să te-ajut?
ANTIGONA
Tu scapă-ți viața ta! Eu nu te-oi pizmui.
ISMENA
De ce cu tine-odată n-aș muri și eu?
ANTIGONA
Ales-am ce-am vroit: eu, moartea! viața, tu!
ISMENA
Te-am prevestit la vreme doar — n-ăi spune nu!
ANTIGONA
Dreptate-ai tu — spun mulți — dar alții zic că eu.
ISMENA
Dar totuși vina-i deopotrivă-a ta și-a mea.
ANTIGONA
Pe pace fii! Tu-n viață ești... Eu sufletu-mi De mult mi-am dat, ca să-i ajut pe morții mei.
109


CREON
Smintite-s amândouă, văd! Dar una azi S-a fost smintit; cealaltă-i din născare-așa.
ISMENA
Și cei ce-s din născare, rege, înțelepți, Se năucesc când mari năpăști îi copleșesc.
CREON
Așa pățiși, când cu-o mârșavă te-nhăitași.


ISMENA Dar viața-mi, fără ea, ar mai avea vreun rost?
CREON
De ea nu-mi mai vorbi, ci spune-ți c-a murit!
ISMENA
Cu-al tău fecior s-a logodit! Cum s-o omori?
CREON
Sunt și-alte brazde de arat pe ăst pământ!
ISMENA
Dar nu așa-nțelesu-s-au și el și ea!
CREON
Eu alui meu fecior femeie rea nu-i vreau!

110
ISMENA
O! Hemon drag, cum tatăl tău te ia de sus!
CREON
De-ajuns! Dă-mi pace tu, cu nunta ta cu tot!
CORIFEUL
Soția-i lua-vei tu chiar alui tău fecior?
CREON
Dar ăstei nunți chiar Hades pune-i-va sfârșit.
CORIFEUL
Sortită-i morții — vad acum — din vrerea ta.
CREON
Cum spus-ai tu, așijderea gândesc. Hai! sclavi, Dați zor! Duceți-le de-aici! Nu zăboviți! Și zăvorâți:le-n palat! Și slobode Nu vor mai fi! Că zornic la picior o iau Și cei viteji, pe Hades de-l zăresc venind. (Sclavii pleacă, ducând cu ei pe Antigona și pe Ismena. Creon rămâne în scenă).
CORUL
Strofa 1
Ferice-s aceia ce făr' de amaruri Trăitu-și-au viața! Când zeii Căminul cuiva să-l surpe voi-vor, Năpăști făr' de număr zvârli-vor
111
Pe șirul urmașilor lui... Așa e Când urlă din Tracia vântul Năprasnic și valuri și valuri ridică, De scormone tot din adâncuri De mare și-n sus vârtejește nisipul Cel negru, iar țărmul năprasnic Izbit de talazuri în vuiet vuiește.
Antistrofa 1
Pe toți Labdacizii,1 pe neamul acesta Ce-atât pătimit-a, văzut-am Năpăști și năpăști că-i loviră. O vârstă Se stinge și alta-i urmează, Dar ea-i moștenit-a blăstemul. Potrivă-i Un zeu s-a pornit și nu e Scăpare... Când azi licărea o nădejde Asupra acestei din urmă Mlădițe din neamul Oedipos, a morții Þărână și nesăbuita-i Vorbire și-orbire au stins-o acuma.
Strofa 2
Ce om, în frufia-i, putea-va înfrânge Puterea ta, Zeus? Pe tine Nici somnul, stăpân peste toate, nici vremea-n Rotirea-i zeiască, ce-i fără Istov, nicicând nu te-o-nfrânge pe tine!
1 Labdacizii. urmașii lui Labdacos, rege legendar al Tebei.
112
Tu făr' bătrânețe domni-vei
în veci pe Olimpul cu strălucitoarea-i
Lumina! Ca ieri, în vecie,
Aceleași rămâne-vor legile Firei!
Belșugul prea mare nu vine
Doar singur, ci-aduce și multe amaruri.
Antistrofa II Mereu schimbăcioasa nădejde i-ajută Pe unii, pe alții-i înșeală în tot ce ades ușuratic visează.1 Nădejdea furiș se strecoară în om, pân' clipa veni-va când talpa-i Și-o frige. Ah! tare-nțeleaptă-i Zicala vestită: cui drumul pierzării Un zeu i-l deschide, tot răul Sub chipul de bine-i se-arată. Și doară-n Răstimpul acesta fugarnic El fi-va ferit de amaruri și rele.
(dinspre palat vine Hemon).
CORIFEUL
Dar iata-l! E Hemon, din fiii-ți mezinul. Or vine zdrobit de durere Că mașteră soartă avu Antigona Ce-n pragul nuntirii-a pierdut-o?
1 O dată mai mult, se cuvine relevată neîncrederea accentuată cu care poeții și gânditorii greci vorbesc despre speranță.
113
i
El plânge c-a fost doar visare deșartă. (Hemon, venind de departe, dinspre oraș, se îndreaptă spre palat. Creon, vorbind mai întâi pentru sine, se adresează imediat lui Hemon).
CREON
Mai bine decât zodierii-om ști acum: Venit-ai, fiule, ciudos pe tatăl tău, C-aflași ce soartă-i hărăzii logodnicii? Sau orice-aș fi făcut, tu tot m-ai îndrăgi!
HEMON
O! Tată,-n toate-ți sunt supus: să mă îndrumi Cu sfatu-ți părintesc și eu te voi urma! Nuntire pentru mine nu-i — oricare-o fi — Ce-aș pune-o mai presus decât e_u_vrerea-ți pun.
CREON
O! Fiul meu, ca toate vrerii părintești I se supun, ăst gând să-ți fie îndreptar! Că de râvnim copii și de-i hrănim la sân, E ca s-avem urmași supuși ce-or răzbuna Pe-ai lor părinți, potriva celor ce li-au fost Vrăjmași, și vor slăvi pe cei ce-au fost de ei Slăviți. Căci dacă zile-ai dat unui copil Cui de părinți nici i-ar păsa, doar un izvor De-amar ți-ai dat, iar alor tăi vrăjmași prilej De râs le-ai dat. De farmecul vrunei femei Să nu te lași momit și capul nu cumva, O! fiul meu, să-ți pierzi, că-ntr-un cămin, să știi,
114
De gheață-s buzele ce-ți dă femeia rea!
Nu-i rău mai rău decât în însuți neamul tău
Să-ți ai dușmani! Alung-o deci! Vrăjmașă ți-i!
La Hades ducă-se și-acolo o nunti
Cu cine-o vrea! Dar fiindcă-am prins-o doar pe ea,
Din toți ai mei supuși, poruncile-mi călcând,
Cetății-n tregi eu de minciună nu m-oi da!
Cu viața-i va plăti! Să-l cheme cât o vrea
Pe Zeus, ce peste cei de-un sânge-i veghetor!
Că de-oi lăsa pe-ai mei să-mi fie răzvrătiți,
O! cei străini cum s-or zburli! De-ăi fi stăpân
în casa ta, cetății-i fi-vei bun cârmaci.
Dar cel ce legile cetății va-nfrunta
Și-o vrea, măros, a-i cârmui pe cei ce-i sunt
Cârmaci, din gură-mi laude n-or auzi!
Dar cui cetății-i e cârmaci să te supui
Și-n cele mici, și-n tot ce fi-va drept și-ncai
Nedrept de-ar fi... ca cel ce știe-a fi supus
Va ști — nicio-ndoială n-am — și da porunci,
Și-n toiul luptei-n vălmășag nu s-o clinti
Din loc, ci rămânea-va dârz și credincios!
Neascultarea-i cea mai grea dintre năpăști:
Ea năruie căminuri și cetăți și-ades
Pe fugă-n lupte-oștirile le-a pus... Dar când
Maimarilor mulțimile li s-or pleca
Și-or fi supuse lor, scăparea-și vor afla!
Cuvine-se pe-ale cetății rânduieli
Să le păzim și-unei femei nu ne-om pleca!
Din cârmuire răsturnați de-o fi să fim,
încai să fim de-un om, dar de-o muiere nu!
115
CORIFEUL
De anii-ăi mulți lăsatu-ne-au la minte-ntregi, Am zice că-i mintos și înțelept ce spui.
HEMON
Când zeii-i dat-au minte! omului, i-au daț Cea mai de preț dintre comori. Și eu n-aș vrea, Nici n-aș putea să spun că azi, prin gura ta, Nu adevărul a vorbit! Dar înțelept Și alții să grăiască pot, nu numai tu. Iar ce-mpotrivă-ți s-ar urzi ori s-ar cârti, La pândă-oi sta, să dibui tot — doar mi-s dator! Că-n fața ta un om de rând va amuți Când ști-va că urechile-ți, cu vorba lui, Þi-ar supăra... Ci eu, din umbră-oi dibaci Ce-n taină șopoti-vor toți și cum jelesc Pe astă fetișcană-acum, că va pieri Și-avea-va groaznic un sfârșit:^'Ce vina-avea? Și ce-a făcut? O faptă de-nalțat în slăvi! Pe fratele-i, căzut luptând, ea n-a răbdat Sa-l știe făr' mormânt, de păsări și de câini Hulpavi să-l vadă zdrumicat!... Nu s-ar cădea Cununi pe frunte-a-i împleti?" se-ntreabă toți, Cârtindu-te-n furiș. Dar, tată, eu nimic Mai scump pe lume n-am ca fericirea ta!

1 Textual: rațiunea {phrenas). De-a lungul celei mai mari părți a intervenției lui, Hemon dă dovadă de moderație. De-abia spre sfârșit, în fața încăpățânării agresive a lui Creon, indignarea lui izbucnește nestăpânită.
116
Căci unui fiu podoabă mai frumoasă nu-i Decât să-și vadă el pe taică-său slăvit. Și-un fiu slăvit mândrie-i fi-va tatălui! Să nu cumva să crezi că numai tu-nțelept Vorbești! Pe cei cari cred că nimeni nu-i isteț Ori înțelept ca ei și cu al vorbirii dar, De-i scociori mai adânc, îi vezi că-s goi-goluți. Oricât de iscusit ăi fi, rușine nu-i Să mai înveți! Nu-i bine-a fi-ncăpățânat. Pe țărmul apelor ce s-au umflat de ploi Și vijelii, copacii cari s-or mlădia Nici crengile nu-și pierd, dar cei cari s-o propti Þepoși, ei fi-vor smulși cu rădăcini cu tot. Vâslașul ce-și învârtoșează pânzele, Trăgând de-odgon, și nu le-ntoarce după vânt, Vedea-va-și lotca bâldâbâc, cu talpa-n sus, Ci mută-ți gândul, hai! Și nu mai fi-nciudat! Prea vârstnic nu-s, o leac de minte însă am, Și-mi zic că omul cel hârșit de ani, batâr Că ști-va tot — și asta nu se-ntâmplă des — Tot trage-va, din sfatul altuia, folos.
CORIFEUL
De-a spus ceva-nțelept, o! rege, să-l asculți, Iar tu pe taică-tău! Voi doi vorbit-ați drept.
CREON
Dar ce? Acum, la vârsta mea, un tinerel Ca el m-o dădăci să fiu mai chibzuit?
117
HEMON
De-i drept ce-ți spun, ascultă-mă! Tu nu căta La vârsta mea! La faptele-mi să mi te uiți.
CREON
Or vrei să-i și slăvesc pe cei ce-s răzvrătiți?
HEMON
Pe cei mârșavi nicicând ți-oi spune să-i slăvești.
CREON •
Ce oare alt făcut-a ea-n sminteala ei?
HEMON
Norodul tot gândește-n Teba altcumva!
CREON
Dar ce? Norodu-mi porunci-va ce-am să fac?
HEMON
Vezi că vorbești de parc-ai fi un tinerel?
CREON
Dar țării cine alt, nu eu îi sunt cârmaci?
HEMON
Ce țară oare-o fi a unui singur om? l
1 Mai degrabă decât a unui teban din milenul II î.e.n., mustrarea lui Hemon e a unui contemporan al lui Pericle care, într-o cuvântare reprodusă de Tucidide, declară cu mândrie: " Trăim sub o rânduialăpolitică ce nu are de râvnit legile altora: departe de a-i imita, suntem mai degrabă o pildă pentru unii. Numele său este democrația, fiindcă ocârmuirea statului nu se reazemă pe puțini, ci pe cât mai mulți".
118
CREON
Dar oare țara nu-i a celui ce-i cârmaci?
HEMON
Doar un pustiu de-ai cârmui, i-ai fi stăpân!
CREON
(lui însuși) El astei femeiuști îi luat-a parte azi...
HEMON
Păi tu femeie-ăi fi? Că ție parte-ți luai!
CREON
Nemernice! îl judeci tu pe tatăl tău?
HEMON
Pe el, când văd că săvârșește nedreptăți.
CREON
Când dreptul cârmuirii-mi apăr sunt nedrept?
HEMON
Nu-l aperi, joc de-ți bați de legile zeiești.
CREON
Bicisnic om! Cum te-ai robit unei femei!


HEMON
Dar rob al unor josnice porniri eu nu-s!
119
CREON
N-ăi fi, dar azi tu vorbe-avuși doar pentru ea.
HEMON
Ba pentru noi și pentru zeii din Infern!
CREON
Cât zile-o mai avea, cu ea nu te cununi!
HEMON
De va muri, și-un altul rherge-va-n mormânt!
CREON
Cutezi cumva să mă înfrunți? Să mă-nspăimânți?!
HEMON
Eu ușurința-ți doar ți-o-nfrunt. Nu te-nspăimânt.
CREON
Mă dăscălești? Plăti-vei scump... Smintitule!
HEMON
De n-ai fi tatăl meu, aș zice că băsmești.
CREON
Ești rob unei femei! Nu mă mai ameți!
1 Amenințarea lui Hemon nu privește pe rege, cum se va vedea mai departe; Creon se înșeală asupra intențiilor lui.
120
HEMON
Că n-oi vorbi doar tu. Ce alții-ți spun n-asculți?
CREON
Așa? Te vei căi, jura-m-oi pe Olimp, Să știi! că mă-mproșcat-ai cu ocări...
(către un sclav:) / Hei, tu!
t Pe astă scârnavă de fată să-mi aduci...
S-o văd cum duhu-și da-va-n văzul celui drag!
HEMON
Să nu cumva să crezi — o! nu — că va muri Sub ochii mei! Pe mine-aici nu mă mai vezi, Mânia poți să ți-o deșerți cu cei ce-ți sunt Prieteni și-s supuși și te-or putea răbda! ,., (Hemon pleacă zorit.)