Peste o zi călduță, dar puțin înnorată, de sfârșit de august, se așterne noaptea. În doar câteva clipe, un mănunchi de stropi de ploaie se alătură altor și altor mănunchiuri, coborând întâi drăguț, apoi de-a dreptul enervant peste plimbăreții de sâmbătă seara, creând o ploaie în toată regula.
Cineva, acolo sus, se tot străduiește să aprindă lumina, să biciuiască întunecarea cu frânturi de zi, însă nu reușește decât să reveleze, pentru câteva clipe, vârfurile speriate ale copacilor care se chinuiesc, parcă, să fugă, să se adăpostească de diamantele aruncate cu îndârjire din cer, dar sunt țintuiți în loc de rădăcini și de urletele autoritare ale zeului furtunii.
Totul pare a fi reflexia dintr-un ochi care încearcă din răsputeri să se deschidă și clipește mereu, lăcrimând peste orașul din el. Irisul este văzduhul negru-violet, adăpostind, din când în când, sclipirea orbitoaare a fulgerelor.
Oamenii au fost depozitați precum aluviunile fluviului care curge acum pe toate străduțele, fiecare la apartamentul său. Întreaga adunătură de cutiuțe neascultătoare, pe care o ceartă de zor o for ță supremă, a amorțit; luminile roșii ale mașinuțelor, ultimele reminiscențe ale obrăzniciei diurne, sunt singurele care mai animă așezarea.
Bombardamentul cu fiori umezi și reci ori cu sulițe strâmbe, fierbinți și strălucitoare, pline de energie, pare a nu se mai termina, dar, după câteva ultime bombăneli și clipiri ale marelui ochi, și întunericul nopții, și mărgăritarele de pe frunze dispar ca o vrajă; furnicarul își reia activitatea, uitând cât de înfricoșat era la urletele cerului. De fapt, uitând că a fost certat vreodată...