Ecobarometru vizual


Domnule director,


Drept răspuns la chestionarul dumneavoastră cu privire la postul privat de televiziune Paradis Vizual ce cu nețărmurită emfază îl patronați, chestionar lansat cu pompă în presă, dar cu spațiu doar pentru răspunsuri monosilabice, mă văd silit să vă răspund pe larg pentru a înțelege mai bine nemultumirile unui telespectator care nu se lasă amăgit de lozinca deșartă a postului Cu Paradis Vizual câștigi val după val. Care val, domnule director ? Văd că faceți valuri pe acolo și vă țineți de rime proaste. Nici măcar nu pot zâmbi, cât despre câștig... să fim serioși. Dacă mă provocați cu rime, rime am să vă dau. Dar mai întâi vă rog să citiți cele ce urmează.
Duminica trecută a fost o adevărată zi de vară, cum puține au fost în actualul sezon. Pe la amiază am ieșit la iarbă verde. Vorba vine „iarbă verde”. Sintagma se păstrează de la strămoși, dar sunt gogoși pentru proști. În realitate iarba e neagră. De motorină și ulei de motor. N-am ajuns bine în mijlocul gunoaielor răspândite la liziera pădurii (aceste gunoaie extravilane poartă încă numele de spații de agrement de pe vremea bunicilor), când un cuplu de obezi rozosini, cu doi băietani la fel de umflați, s-a așezat cu nerușinare pe singurul perimetru rămas liber între pătura mea întinsă și mașina trasă la umbră. Citeam când au apărut namilele, așa că am fost luat prin surprindere, fără să le mai pot arăta obrazul. Chiar dacă le arătam acea parte de epidermă fină nu s-ar fi jenat. Mi-am dat seama că dobândiseră (concomitent cu reușita în afaceri) o piele tăbăcită de pahiderm care le-ar fi permis să urce cu Honda lor peste Dacia mea, dacă acest lucru ar fi fost fizic posibil. Noroc cu legile fizicii, că cele ale conviețuirii civilizate nu mai sunt la modă.
La scurt timp, au stricat o ladă de ambalaj, din lemn, și au aprins un foc zdravăn chiar sub nasul meu. Evident că fumul venea inevitabil spre mine, fără să se sinchisească de acest fenomen natural. Am vrut natură, așa-i în natură. Ca și cum asta nu ar fi fost destul, barosanul tată al celor doi neastămpărați a dat drumul la casetofon. Din Honda cu ușile deschise au invadat numaidecât toată zona sfâșietoarele ofuri maneliste intens amplificate. Tolăniții expuși la soare în schimonosite poziții s-au răsucit de pe o parte pe alta, unii au început să se miște în ritmul muzicii. Veselia era generală, numai eu sufeream ca un individ picat între ei din altă lume. Nu mi-a fost destul că abia am găsit un petec mai curat de iarbă că barosanul cu burta pornită la asediul bunăstării mă bombarda și cu muzica lui.
Flacoane de plastic de diferite mărimi, ambalaje sclipicioase, hârtii rozosine (foste igienice, acum mototolite în urma ștergerii locului unde nu pătrunde soarele), conserve golite cine știe când, cutii de bere deformate împodobeau mult lăudatul câmp al tuturor week-end-urilor noastre. Când scrâșnetul celui de al doilea acord manelist mi-a spart timpanul, am simțit cum toate gunoaiele artistic răsfirate pe pajiștea edenică intră forțat în sufletul meu și mă apasă pe inimă. Oricât m-aș fi atașat de colțul acela de rai, strămoșesc, mioritic, era limpede că trebuie să-l părăsesc. Firește, am strâns pătura, m-am urcat în mașină, aruncând în jur dușmănoase priviri, și am ieșit în trombă din acel spațiu mioritic transformat în hazna publică. Îmi ajungea.
De unde era să știu că agresiunea la cele mai inocente sentimente de care eram în stare în acea die Domini avea să continue ?
Ajuns acasă, am făcut slalom pe canalele televizorului până am dat de Tom Hanks, simpatia mea din Terminalul, aici naufragiat pe o insulă pustie din Pacificul de Sud. De fapt, personajul interpretat era Chuck Noland, un inginer de sistem al firmei FedEx. Mă rog, asta nu prea are importanță. Chuck trebuia să se întoarcă de Crăciun la iubita lui, dar în urma unui accident de avion rămâne izolat pe această insulă.
În sfârșit ! mi-am spus, postul dumneavoastră își merită numele. Paradis Vizual livrează într-adevăr imagini edenice! Am început să savurez cu o încăntare fără margini noua robinsoniadă. Mai există astfel de locuri în lume ? Păduri virgine ? Cum se poate ajunge acolo cât mai repede ? Pentru unul ca umflatul acela cu Honda lui nici n-ar fi fost așa greu. Atunci de ce m-a atacat pe pământul strămoșilor ? Pentru mine... ce să mai vorbim ? Rămânea să mă consolez cu imaginile de pe ecran. Singura alinare. Eu nu știam cum să fac să ajung mai repede acolo și nenorocitul ăla de Chuck nu știa cum să se întoarcă mai repede la „civilizație” (ca Robinson Crusoe) sau la dezastrul iubirii (ca alți naivi). Ce naiba îi apucă pe toți naufragiații ăștia de vor să se întoarcă numaidecât din paradisul primit în dar prin hazard la infernul civilizației ?
O limpezime a imaginilor cu adevărat liniștitoare, senine ! Numai foșnet de palmieri. Nu tu muzică de film ca aceea, când pentru a sublinia tensiunea sau intensitatea trăirii, replicile personajelor sunt însoțite de acorduri stranii care seamănă cu zgomotul ce se aude când tragi apa la WC. Nu tu dialog convențional. Doar vegetație luxuriantă, doar valurile oceanului spărgându-se de țărm. Omenirea lipsă la apelul nominal. Camera mea a devenit în scurt timp cel mai atrăgător colț din lumile posibile: un paradis subit domesticit, la discreția mea, după placul meu. Ce mai tura-vura, eram pe cale de a mă împăca și cu optimismul conformist al lui Leibniz Dar amețeala asta n-a durat prea mult timp, din păcate.
Ghiarele rapace ale spoturilor publicitare mi l-au răpit și pe Leibnitz imediat ca acvila ce extrage din apa limpede peștele nătâng de la suprafață. De ce vă bateți joc de mine, domnule director ? De ce mă considerați un pește nătâng și aruncați în mine cu cohorte de șampoane și detergenți, grămezi de tampoane (foste intime, devenite bun public pentru alte locuri unde nu pătrunde soarele), zeci de prezervative de parcă aș fi un maidan cu dragoste cumpărată ? Dați în mine cu creme unsuroase și crime comise prin cine știe ce pelicule submediocre, produse dorite pe ecran în timpul filmului ca o cireadă de vaci pe șosea. Să nu-mi vorbiți de rentabilitatea afacerii dumneavoastră ! Ceea ce se întâmplă cu televiziunea e valabil pentru toți îmbogățiții de azi. Succesul înseamnă pentru oamenii de televiziune a împroșca cu noroi în fraierii ce cască gura la ecran. Formula e simplă.
Totuși, mi-am spus, s-o luăm domol. Trebuie să înțelegem și acest mecanism. Astea sunt uzanțele internaționale. Am înghițit un calup de reclame cretinoide, cu niște idei de-ți vine să zbori pe geam, după care Tom Hanks și-a făcut din nou apariția. Singurătatea lui m-a liniștit instantaneu. Pe el însă nu. Tot se zbătea să-și învingă izolarea, soarta nefericită. Nevoia de comunicare l-a îndemnat să-și facă din mingea Wilson găsită într-o cutie scăpată ca prin minune un personaj căruia să i se poată adresa ca unei persoane reale.
Buf ! Alt calup publicitar. Ia mai lăsați-ne cu reclamele astea ! Dacă pentru noi nu aveți respect, de ce nu aveți pic de considerație pentru opera cinematografică ? Nu vă dați seama că o ciopârțiți ? Sau nu vă pasă... Începea să-mi crească adrenalina. Dar după alte zece (zeci) de minute, figura năpăstuitului Tom Hanks, moaca lui de ginionist în brațele hazardului, mă calmează brusc, îmi inspiră chiar milă. Timpul pe insulă trece greu. În camera mea și mai greu cât țin reclamele. În sfârșit se apucă să-și construiască o plută. „Acțiunea” se precipită. Pornește în larg. Va reuși ?
Buf ! Alt calup publicitar. Să vă ia dracu ! Cu filmul, cu postul, cu directorul vostru cu tot ! E prea mult. Lozinca postului ar trebui să fie Cu Paradis Virtual te prăbușești val după val și ajungi într-un canal cu reclame de spital. Sigur, aș putea să schimb canalul, dar ce va face oare Chuck ? Chuck e prietenul meu. E fratele meu. Nu-l pot abandona la ananghie. Dacă-i ratez intrarea pe ecran și nu văd o secvență importantă ?
Domnule director, cred că încasați prea mulți bani pe reclame. Vă rotunjiți grosolan veniturile și vă bateți joc de răbdarea noastră schilodind filme, emisiuni, care sunt singurele noastre bucurii din existența asta cenușie, ternă ! Banii v-au îmbolnăvit de vedetism. Prea vă dați în bărci, stambă și vile, pe toate canalele și-n toate ziarele. Prea vă afișați cu mașini șocante și amante apetisante care apar pe post când ca angelice știriste, când ca înverșunate șantajiste. Vă dați rotund și mare crai, ele vă storc de parai și pentru noi n-aveți grai. Rimele astea cred că sunt efectul manelelor care m-au alungat din sânul supt de vlagă al naturii pângărite. Iată, am produs și eu ceva similar. Așa înțelegeam să-mi stăpânesc pornirile și înjurăturile la adresa postului ce cu onoare șifonată conduceți. De când Liliana vă cere pensie alimentară, ați lăsat-o mai moale. Știu, și pe alte posturi private e la fel: can-can-uri, senzații cu vedete de trei lulele. E clar, trebuie și fâțele alea să trăiască din ceva. Iată încă un motiv să apreciez postul public care nu bagă reclame întrerupând opere cinematografice. M-am mai potolit, înghițând ale tampoane, explozii, creme și băuturi răcoritoare marca Pepsi.
Apele oceanului revin. Mă inundă cu clipocitul lor molcom. Chuck e încă plin de speranță. Ca mine în nădejdea de a prinde sfârșitul filmului fără întreruperi de aici înainte. Vine furtuna. Vîntul îi spulberă vela improvizată. Om peste bord: Wilson a ajuns în apă. Chuck e mai disperat ca niciodată. Plânge. Sare în apă să-l salveze pe Wilson. Atâta jale după o minge ? Punct culminant ! Va reuși ? Va scăpa ? Suspans.
E tocmai momentul pentru un nou calup. Dar ăștia se joacă cu nervii mei ! Groaznic ! Înfiorător sistem de difuzare. Cum de o lume întreagă, docilă, bleagă, imbecilizată și umilită în ultimul hal suportă această realitate crudă: televiziunea ! Ba mai mult, e teledependentă. E clar că omenirea s-a imbecilizat. Nu mai încape nici o îndoială. M-am săturat ! Cu ce o să rămân din acest film ? Cu imagini contrapunctice: după o frunză de palmier, Connex. După fața disperată a lui Tom Hanks, Jacobs „Gustul care te prinde”. Toată atmosfera filmului alungată cu rahaturile astea. Ce vărzărie ! Îți întoarce stomacul pe dos.
Mai departe (cu interes):
Epuizat după lupta cu stihiile furtunii, Chuck zace pe pluta sa fragilă. E cuprins de leșin tocmai când un pachebot uriaș trece la mică distanță de el. E posibil să nu fie observat de cei de pe puntea vasului. Din nou hârș, adică buf ! Deznodământul după o nouă cireadă de vaci Milka. Nu, Fulga. Vai ce le mai încurc! „Ce vacă sunt !” Cei din studio s-au specializat. I-am citit dintr-o clipire. Sunt niște psihopați, niște masochiști ai imaginii. Au o plăcere sadică de a întrerupe când ți-e lumea mai dragă. Poate așa cere fișa de post. Mai știi ? O șleahtă de nemernici schizoizi care pretind că-și fac datoria cu înalt profesionalism. Până când să îndes în sacul răbdării atâția nervi ? Îl invoc în gând pe Francois Villon cu al său blestem către „crâșmarii care toarnă apă-n vin”. Ce le-a mai tras-o ăsta ! Bine le-a făcut. Și cu câtă patimă mai recita balada Constantin Rauțchi (un degustător valabil)! Așa ceva ați merita și voi, oameni de televiziune ce sunteți ! Jos cu fariseismul ! Simt o ușurare. Nu vă înșir ce chinuri le dorește poetul falsificatorilor licorii opaline. Dacă mai întrerupeți mult poate că am să vă adresez direct câteva. Pe loc m-a cuprins o aversiune fără seamăn împotriva tuturor celor care vă închinați la zeul publicității, la zeul comercializării deșuchiate.
Mai departe (cu pumnii strânși la gură):
Chuck e adus pe puntea vasului gigant. A stat patru ani pe insulă. În lumea civilizată a fost considerat mort. Între timp iubita lui s-a căsătorit și are o fetiță... dar încă îl iubește, nu-i așa ? Cei doi se apropie unul de altul. Mai aproape, mai aproape. Miroase a hapy end hollywoodian.
Buf ! cade Nescafe esența cafelei bune! Apoi seria detergenților, a tampoanelor, a prezervativelor. Enevarea mea atinge un punct culminant neomologat la cursa de valori. Tocmai de aceea simt că voi izbucni mai violent, ca Villon. Acum sunt, alternativ, cinci minute de film și zece de publicitate. Concurență, nu glumă ! Ritm epic, tensiune. Cursele de formula unu, turul Franței sunt amețeli pe lângă lupta asta încrâncenată de a pune stăpânire pentru câteva secunde pe ecran.
Mai departe (cu interes renăscut):
Plouă. Cei doi se despart. Ea nu pleacă. Stă acolo și-l petrece cu ochii cât e zarea coșbuciană dintr-un orășel american. Întunecată rău și zarea. El se urcă agale în mașină și pornește încet prin ploaia deasă. Ea ezită. Se pune în mișcare.Vine după el, mașina se oprește și urcă în mașină. Se îmbrățișează. Ãsta-i sfârșitul. Dar nu, n-a apărut distribuția. Măi, să fie ! O excursie în Malta ar fi cea mai nimerită acum. E oferta specială a lunii iunie. Cea mai selectă insulă din Marea Mediterană. Evident, insula lui Robinson sau a lui Chuck nu face doi bani. Ce aglomerare de insule !
Mai departe (sastisit):
Dar nu. Ea se întoarce la familia ei. (Era și normal.) La soțul cu care are o fetiță. El ? Ce se întâmplă cu el ? Ce se va alege de el ? Sărmanul Chuck ! Mă înduioșează de mi se rupe inima.
Crime, mafioți neînduplecați, aventuri palpitante în filmele de săptămâna viitoare. Comedii să râzi cu gura până la urechi. Distracție ! Distracție ! Lumea se distrează și Chuck e în suferință. Numai eu țin cu el.
Mai departe (pur și simplu):
Chuck e la răscruce de drumuri pe bune. Operatorul filmează o scenă în care eroul se oprește la o intersecție în plin deșert, coboară din mașină precum Cary Grant în La nord prin nord-vest când e urmărit de un avion. Singur în pustiul existențial. Total dezorientat. Total nesigur. Amenințat să-l înghită pustiul. O femeie într-o camionetă trece pe acolo, se oprește pentru a-i da câteva informații. Pare a se înfiripa ceva între ei, dar nu, femeia apasă pe accelerație și merge mai departe în drumul său. Chuck rămâne la intersecție.
Buf ! Ursus, regele berii în România ! Crema Nivea. Tampoane între vagoane! În ce direcție o va apuca sărmanul Chuck ? Tensiunea e maximă ! Idioții ăștia cu întreruperile lor strategice au reușit s-o sporească. Să vedem ce va fi...
Mai departe:
Chuck rămâne la intersecție. Nimic mai mult. Ultima secvență nu are un minut. Asta e tot. Canieț filma.
Apoi ia să mai mergi dumneata, dragă domnule director al Paradisului Vizual într-un canal marginal, plin cu bălegar de cal. Ãsta-i paradis vizual ? E tortură vizuală și ar trebui să fii pedepsit ca orice torționar.
Blestemată fie ziua în care ați semnat contractele de publicitate cu firmele care ne toacă mărunt filmele ! Blestemați să vă fie banii pe care-i luați pentru nesfârșitele servicii făcute unor îmbuibați fără pic de respect față de semeni și față de neputința lor. Semenii sunt buni numai pentru a fi momiți cu produsele lor, desigur. Dezgustătoare complicitate !
Acum e alegerea mea. Decât în săbii să ne tăiem sau în șosete să ne mirosim, mai bine în rime să ne întrecem, pentru că tot ați dat tonul cu sloganul inițial al postului. La Cu Paradis Vizual câștigi val după val, am și eu o completare pentru-a voastră arătare ce ne-aduce supărare. De forța voastră nu mă tem și ca Villon eu vă blestem. Director și alți angajați de fiare să fiți sfâșiați și-n cârlige agățați. Fugind după gologani, să vă umpleți de dero, nu de bani, iar când armonia vă inundă-n suflet din cer senin să vă coboare-un bufnet îngrozitor, timpanul să vi-l spargă și de la chefuri să plecați pe targă. Cu vopsea roz și vernil, în romantic dulce stil, să vă dați peste pistil. În braseria Trocadero să beți mereu whisky cu dero. În creme năclăite să-notați și segmentate haine să purtați. Fîșii să rupă câinele din ele și să vă arătați în public numai piele. Când trupul de plăceri vi se va-ncinge tampoane intime să-aveți a-mpinge ! Iar dacă nu v-ajunge-agoniseala, într-o hazna să vă atingă boala de-a fi vedetă-n jalnic paradis și viețaș în univers închis... Un univers precum reclama cu șampon Pantene, produs pătruns de importanță pe antene ce scalpul cu mătreață-l schimbă. Mai bine să vă crească păr pe limbă și cu această inedită transformare să vă strigați succesu-n gura mare !
Ați vrut să sondați piața teledependenților ? Prea bine. Ca să știți cum să ne manevrați în viitor? Ca să vedeți care sunt fisurile sistemului și să ne îmbrobodiți mai dihai? N-am putut răspunde prin DA și NU – vă dați seama ce patimă îmi clocotea în vene! – la întrebări de tipul Sunteți mulțumit de prestația angajaților Paradisului Vizual ? Să fi scris NU era prea puțin. Am răspuns pe larg, așa cum am crezut eu de cuvință. Îmi pare sincer rău că ați transformat ecranul, acest miracol divin, (încă permis) în hazna publică. Atât am avut de spus. Urmează să mă războiesc cu Leibniz în particular. Unde o fi văzut el cea mai bună din lumile posibile? După câte știu n-a trăit pe-o insulă pustie și lentilele șlefuite l-au ajutat să vadă puzderia de microbi răspândiți ca pecinginea în civilizația umană.

Un teledependent (recunosc), dar unul revoltat

Adrian Þion