Astăzi îl înmormântează! Tot astăzi voi trece peste pornirea de a fugi de astfel de evenimente, astăzi mă voi îmbrăca în costumul cel nou, în cămașa albastră cu dungi fine și albe voi purta singura cravată de marcă primită o dată cadou.

Cobor scara, ies din bloc aproape târându-mi picioarele, le simt grele, prea grele pentru o zi atât de importantă, mă îndrept fără grabă spre oaza de liniște de la marginea orașului. Nu iau mașina, pornesc pe jos - puțină mișcare nu strică. O greutate surdă, profundă îmi apasă sufletul, umerii, stomacul, o despărțire la care mă aștemptam de multă timp și totuși uite că sunt luat prin surprindere. De fapt niciodată nu ești pe deplin pregătit pentru despărțirea totală, definitivă. Nu-i soare, este o dimineață cu nori și amintiri, dimineață confuză și nenorocită, dimineața în care pentru prima oară înțeleg ce înseamnă cuvântul ireversibil.

Văd poarta cimitirului, văd și mașina neagră, cu ușile închise ce așteaptă... Nu știu ce așteaptă, de ce a rămas așa, ca un gând rău, ca o cobe. Lumea e rânduită cuminte și cernută în spatele ei, țigănușii așteaptă să cadă din nou mărunțiș.

Treaba se apropie de sfârșit, nu mai sunt multe intersecții până acolo. Recunosc fețele, sunt prieteni comuni, nu credeam că vor veni atât de mulți... O zăresc pe Diana, pe Camelia, părul copilului, aur greu și topit se împletește cu părul des și strălucitor de culoarea abanosului al soției mele. Amândouă sunt triste și au ochii roșii. Le-am spus să nu vină, nu au ce căuta la o înmormântare, e prea deprimant..., dar cu cine să te înțelegi?

O cutie lunguiață e ridicată pe umerii a patru bărbați, e prinsă în sfori groase și așezată pe două bârne ce scârțâie sinistru deasupra gropii săpate proaspăt. Oamenii înconjoară locul strâmt, sunt din ce în ce mai aproape, ca atunci când vor să-l mai țină un timp pe cel deja dus, nu se mai vede sicriul... Știu doar că are capacul așezat de-o parte, să-și ia lumea rămas bun de la mort.

E trist când tot ceea ce a însemnat un om, o viață complexă e redusă la un pachet din lemn ușor, la o groapă săpată la o adâncime fix de doi metri și o lățime fix de optzeci de centimetri.

Preotul începe să-și cânte ultima slujbă. Mă simt secătuit, sfârșit și uite că mi-e teamă să nu mă prăbușesc, ce penibil ar fi... Mă reazem de un nuc tânăr, îmi lipesc fruntea de coaja lui, apoi obrajii, tâmplele. Din pământ se ridică fuioare de abur, învăluie crucile, oamenii, mortul și toate dispar fantomatic urcându-se spre înățimile cerului înnorat.

Cu fața spre mine o bătrână privește de jur împrejur neajutorată, nu înțelege unde și ce se petrece, îmi pare cunoscută... De fapt nici nu-i pot distinge bine trăsăturile. Nici pe ceilalți nu-i mai recunosc îmbrăcați astfel, cu fețele albe, încercănate și triste.

Preotul termină slujba, sicriul e suținut acum de aceleași frânghii groase, bârnele sunt trase afară, aruncate alături, iar cutia de lemn coboară puțin câte puțin în pământ. Oamenii se agită, suspinele se aud mai tare, o fată ridică din umeri, vrea să spună ceva, renunță și-și ascunde fața în palme. O sprijină un bărbat.

Primii bulgări se aud căzând greu, desăvârșit, florile sunt aruncate și ele înăuntru, împletire de roșu, galben și negru.

Cineva împarte colivă și bomboane cu vișine, lumânări aprinse... Nu am văzut la inmormântări bomboane cu vișine, poate îi plăceau mortului, îmi zic, în definitiv și mie îmi plac.

Gata, asta a fost. Oamenii pleacă, nimeni nu-și întoarce privirea spre mormântul neterminat, așa trebuie. O fată plânge, e trasă spre ieșire de un bărbat, lângă ea altă femeie plânge. Prea lacrimogen..., înțeleg, despărțirea e grea, oameni cu care până mai ieri vorbeai sau râdeai, azi nu-i mai poți auzi ori vedea. Poate doar prin fotografii sau în visele de dimineață.

Rămân mai departe lângă nuc, n-am unde să plec, niciun program astăzi. Urmăresc groparii cum își termină treaba, crucea este înconjurată de flori, are și-o coroană cu panglică albă. Uite că-s gata, își primesc pomana și banii: ‘Dumnezeu să-l odihnească!’ atâta spun, se închină, își iau lopețile și pleacă.

Am rămas singur. În sfârșit mă apropii de mormânt, e iarăși liniște în cimitir, ceața densă mă cuprinde din toate părțile, fuioarele s-au unit într-o negură umedă ca o plapumă din lână grea. Începe să plouă mocănește, pământul sfârâie însetat, a fost secetă anul ăsta.

Culorile din jur dispar, nu mai simt greutatea care mă apăsa la plecare, acum totul e bine. O amețeală neînțeleasă mă surprinde, mă învârt din ce în ce mai repede, copacii, pământul, crucile se subțiază, se depărtează, totul rămâne neclar în urmă, înainte, amintirile se șterg...