Am plecat la serviciu într-un sfârșit. În timp, când m-am hotărât să devin doctor am văzut că viața e de șaptezeci de ori mai fragilă decât o credeam eu și am învățat că fiecare moment trebuie prețuit și trăit la maxim. Așa încât până și drumul spre serviciu era mai interesant și dacă voiam mai distractiv. În dimineața asta fatală mi-am pus in cap să nu mă grăbesc până la serviciu, să profit de ziua superbă si caldă de toamnă. Mergând ca prin vis, copleșit întru totul de cerul dimineții. Căscând cu poftă am început să traversez strada fără să mă asigur și fără să mă mai uit la semafor. Da.... este ceea ce vă imaginați! Am călcat pe cadavrul unui câine lațit in mijlocul străzii! Din nefericire pentru mine (nu pentru el, oricum era mort.RIP) pentru că fără să îmi desprind ochii de pe câine am traversat strada și am fost călcat de o mașină.
Ce să vă spun? Am fost în moarte clinică trei minute, timp în care am făcut cunoștință cu câinele care murise mai devreme cred. Mă rog... mi-a apărut ca în vis si mi-a zis că mi-a rămas pe pantof blana lui.. Probabil îl jupuisem sau ceva de genul ăsta... în fine, i-am mulțumit și după asta am simțit șocurile in piept și am auzit vocile paramedicilor.
Când m-am trezit din comă eram... nu știu dacă pot exprima in cuvinte starea mea. Mă simțeam amorțit, am încercat să mă mișc. Cincizeci de cuțite mi-au trecut prin tot corpul, eram un om mort! Am întrebat asistenta unde sunt, mi-a zis că m-au mutat în cel mai bun spital din București. Când am auzit m-am bucurat nespus, dar după ceva timp mi-am dat seama că « sejurul » meu o să fie plictisitor și nu voi umbla deloc prin capitală. Într-adevăr prima zi a fost plictisitoare. Asistente prin salon... doctori... controale... mâncarea oribilă din spital... A doua zi... la fel. Însă a treia zi, pe când încercam să citesc « Libertatea » văd cum intră un bărbat îmbrăcat într-un costum foarte elegant cu un buchet de flori în mână.
- Pe cine căutați? întreb eu.
Bărbatul nu mă luă în seamă. Începu să se uite în fiecare pat din salon. Apoi începu să caute pe sub paturi.
-Domnule !! Pe cine căutați ?? Poate pot să vă ajut !
Într-un sfârșit bărbatul își ridică privirea.
- Ați spus ceva ?
- V-am întrebat pe cine căutați ?? Poate aș putea să vă ajut!
- Nu puteți... nimeni nu poate... nu o voi găsi niciodată... Luă loc pe scaunul de lângă patul meu.
- Ce nu veți găsi niciodată ?
- Iubirea.
- Aaaa....adică iubita !Vă căutați iubita !
- Nu, domn’e! Caut iubirea! În fiecare săptămână vin aici și caut iubirea peste tot. Trebuie să o găsesc !
- Cum să cauți, măi omule, iubirea ? Ai înnebunit ?? Iubirea vine singură la tine! Nu trebuie să o cauți !
- Măăă... că bine mă înveți !
După asta nu mai scoase nici un cuvânt. Stătea pe scaun cu spatele drept, țeăpan, cu florile in mână și cu privirea ațintită in față.
- Ce faci, omule ?
- Aștept !
- Ce aștepți, omule ?
- Aștept să vină iubirea !
- Păi, de unde știi că e aici ?
- Aici mi-au zis să vin.
- Cine ?
- Serafimii.
- Cine ?? Da’ce ești, măi, omule? Trimis de sus? Ha !
- Da.
- « Da », ce ?
- Da, sunt trimis de sus !
- Aoleu! Nu mi-a zis nimeni că ăsta-i spital de nebuni !
- Păi, nu e !
- Cum nu e, omule? Tu nu vezi în ce hal ești ?
- Ce-i drept că nu mă pricep foarte bine la călcat costume și sunt un pic șifonat... da’ de
ce-mi tot zici « omule »? A zis cineva că sunt om ?
- E clar! E dus! am zis eu mai mult pentru mine.
- Cum adică sunt dus? Am fost dus pe Styx, poate, dar dus cu pluta nu-s !
- Băi... du-te mă! Nu vezi că abia îmi pot ține mâinile în aer. N-am mărunt, du-te cu Dumnezeu și lasă-mă-n pace !
- Am încercat, dar n-am putut !
- Ce ai încercat? începusem să mă holbez la el.
- Am încercat să mă duc la Dumnezeu !
- Doamne! Ce-mi trimiți pe cap? Lasă-mă! Pleacă!! N-am chef de tine!
Ca prin minune dispăru. Așa, deodată! M-am speriat rău și am chemat asistenta, am întrebat-o cine era bărbatul în costum și dacă eram într-un spital de nebuni. Mi-a zis că nu a vazut pe nimeni în afară de doctori și de asistente și că spitalul în nici un caz nu era de nebuni. »Eeee....sigur am adormit sau am avut vreo halucinație! Nu e nimic grav, așa se întamplă !» mi-am zis încercând să mă liniștesc.
A doua zi, după asta...
- Ce faci? Iar ai venit ?
- Poftim?Aaa.... da !
- Tot cauți iubirea ?
- Nu… păi acum o aștept!
- Aha! Auzi, cât o astepți aici ai putea să discuți cu mine, nu? Să treacă mai repede timpul! Spune-mi și mie, cine ești ?
- Mă cheamă Igor.
- Și... de ce ai spus ieri să nu-ți mai zic « omule » ?
- Pentru că nu sunt om...
- Atunci ce ești ?
- Sunt... nu sunt nici eu prea sigur. Sunt trimis al îngerilor. Sunt, cum zic oamenii o fantomă.
- Eeee... fantomă pe dracu’ !
- Nu mă crezi? Nu mă crede !...
- Eeeee.... dacă ești fantomă înseamnă că știi cum e să mori. Zi-mi și mie că îmi simt sfarșitul! am zis eu ironic.
- Chiar vrei să știi ?
- Da... orice !
- Păi, pentru început trebuie să știi că sufletul nu se desparte de corp un an de zile. Și e foarte neplăcut! Să dea naiba! E cea mai nașpa chestie !
- Trimis al îngerilor și vorbești cu « naiba » ? observ eu.
- Ehe... dacă ai știi tu cum vorbesc îngerii ai rămâne perplex! Așa...să continuu! Începi cu coșciugul, tre’să te obișnuiești să stai în cutiuța aia, înghesuit... uitat de lume. După asta, în primele zile tre’să suporți bocetele rudelor și mirosul oribil de flori de lângă tine. Te plictisești de moarte! Stai! Ce zic? Că oricum ești mort! După asta trebuie să înduri drumul spre biserică în căruță. Doamne! Ce obicei idiot! Cu gropile din București, iți dai seama! M-au zdruncinat de mai aveam un pic și mă dădeam jos, începeam să înjur și nu mă mai întorceam.
Îmi veanea să râd și să plang în același timp, nu-mi plăcea să aud ce mă așteaptă!
- După asta, continuă el, iți pun capacul și se face întuneric de nu-ți vezi crucea la două degete de tine. Asta ca asta, numărai oile, mai dormeai nițel... mai jucai Fazan cu tine însuți. Dar când au apărut și « vecinii »...
- Cum adică « vecinii » ? Aoleu! Cred că mi se face rău! Doar nu sunt....
- Ba da... chiar ăia sunt! Te omoară de-a binelea! Doamne, prin ce am trecut !
- Îmi imaginez! Dezgustător !
- Aaaa.... nu! În nici un caz! Erau enervanți. Stii cât mă gâdilau? Nu mai puteam să fac nimic... râdeam non-stop. Nu mă puteam opri... te gâdilă îngrozitor, dar sunt simpatici, iți mai țin companie...
- Poți să te oprești! Nu vreau să mor! țip eu disperat.
- Aha... știam eu că o sa te potolesc.
- De unde ai venit? Spitalul nouă? Hai, zi! Mor de curiozitate! Esti iluzionist? Hai! ZI !
- Nu sunt... off, Doamne! Eu îmi văd de treaba mea, tu iți vezi de treba ta, bine? Nu mă mai băga în seamă dacă nu mă crezi.
Am tăcut o vreme, după care...
- Demonstrează! zic eu.
- Poftim?
- Demonstrează!
- Hai că ești comic!
- Dacă nu poți e in ord… mă întrerupse imediat.
- Întoarce-ți capul o secundă!
- Pe numărate….
- Și pe luate!
- Bine !
Mi-am intors capul și am zis « unu », când m-am uitat la el am sărit ca ars din pat.
- Ei, ce zici ?
- Auăleu .... ce dracu’? Oribil! Te rog schimbă !
- Nu te-ai convins ?
- SCHIMBÃ !
Bărbatul se transformase într-o.... arătare. Curgea pielea de pe el, avea ochii vineți și era palid, fără păr. Odios! Nu văzusem ceva mai urât în viața mea! Am întors capul, când am revenit l-am văzut pe Igor îmbrăcat în alb, cu aripi și cu o coroniță din flori de măr pe cap.
- Așa e mai bine !
- Da? Acum te-ai convins? zise el plictisit.
- Ok. M-ai convins! Cum ai...
- Putut? Revenise la normal. Așa am fost înainte să fac cunoștință cu.... făcu o pauză, zâmbi și continuă... « vecinii ». Nașpa, nu? Și a doua... așa aș vrea să arăt, acolo vreau să ajung. De-aia caut...
- Iubirea, nu? Dar, parcă spuneai că vii aici o dată pe săptămână. Cum se face că ai venit și azi ?
- Am cerut permisiunea !
- Aaaa... câți ani ai?
- Treizeci, de când am murit șapte.
- Uau, erai tânăr! Douăzeci și trei de ani! Cum ai murit ?
- ÃŽntr-un mod idiot !!!!
- Cum?
- Nu pot! Zău, e prea penibil !
- Hai, mă! Eu am călcat pe un câine, ce poate fii mai penibil ?
- O pisică ?
- Eee... na !?!
- Nu, glumesc! Nu pot sa-ți zic, vorbesc serios !
- Te rog !
- Bine, bine! Ce contează, oricum sunt mort !
- Dap, sunt de acord !
- Da... păi... căutam o veveriță...
- Ce? Pentru ce? Eeeee…. lasă! Zi cum ai murit !
- Da... păi eram în pădure si căutam o veveriță, mă uitam pe sus, prin copaci și...
- Și.... ???
- Am călcat într-un rahat...
- Ce ai făcut? întreb eu înecat în râs.
- Nu mai râde! Am alunecat într-o peșteră.
- Așa... și te-ai lovit !
- Aaaa.... nu, eram într-o stare perfectă! Am murit acolo!
- Pur și simplu?
- Da, pur și simplu!
- Nu a venit nimeni să te caute? Absolut nimeni ?
- M-au descoperit după o săptămână jumate. În primele șapte zile am supraviețuit, următoarele zile am zăcut acolo ca o muscă leșinată.
- O, Doamne! Nu știam că...
- E posibil? Da, nici eu !
- Trebuie să plec !
- Deja? Nu mai poți sta ?
- Nu! Îmi pare rău! Ne vedem mâine !
- Bine.
Am adormit după asta. M-am gândit mereu la ce mi-a zis și mă trezeam râzând de unul singur, ca nebunii. Era așa de plictisitor încat abia așteptam să îl întâlnesc din nou.
Următoarea zi veni iar.
- Ce ai mai făcut? întreb eu.
- Aaaa... nimic special, zise el trist.
- S-a întâmplat ceva?
- Hmmm… nu chiar. Zise el și mai posomorât.
- Zi dacă e ceva !
- Da, păi... nu mai pot să vin.
- De ce ?
- Păi... se pare că Serafimii și-au bătut joc de mine.
- Cum? Ce ?
- Da... mi-au zis să caut iubirea aici și... se pare că nu există.
- Aaa... știu la ce te referi! Mi-am bătut joc de sor’mea odată...
- Da? Cum? zise trist și melancolic.
- Păi, i-am spus că roșu este de fapt albastru.
- Și a crezut că și mine, nu-i așa ?
- Da, am început eu să râd ușor.
- Ca si mine...
- Hai să profităm, mai avem o zi. Știi vreun banc ?
- Da. Cum îi zici fiului unui vecin ?
- Ãăăă.... vecine ?
- Ahh... e simplu! Vierme !
- Hahahaha! Mișto !
- Hai să-ți povestesc o fază.
- Hmmm...și după asta iți zic și eu una.
- Când eram adolescent încercam să vorbesc cu spiritele. Normal că nu reușeam... era așa simplu. Oricine putea fi! E amuzant într-un fel! Poate cel de lângă mine era un spirit și eu nici nu știam! În fine... am găsit o carte în bibliotecă. Era subțire și avea un nume ciudat « Dialoguri cu entități din invizibil » sau ceva de genul ăsta. Și am citit-o în câteva ore.
- Ãsta da record !
- Știu... Și era vorba despre o tipă care vorbea cu spiritele morților printr-o carte cu o cheie pe ea ... în fine... destul de interesantă. Și am zis « Hai să încerc si eu ». Am început eu acolo « Invoc spiritul lui cutare » , « Invoc spiritul lui cutare » bla...bla... M-am holbat la cartea aia ca prostul o noapte întreagă !!!
- Dumnezeule !
- Știu! Eram și eu mic și prost. Asta e! Oricum m-am convins că nu există și ca un bumerang ele chiar există.
- Da... chiar că! Cum de te văd atât de clar? De obicei fantomele sunt semitransparente.
- Așa se întamplă cu cei sub treizeci de ani.
- Aha! Și... tu cum de te-ai « întors » ?
- Serafimii sunt al treilea pas din drum. Tre’să treci peste șmecherelile lor pentru a ajunge la Dumnezeu.
- Aha... și de șapte ani te chinui să treci de ei ?
- Nu chiar... de cinci ani. În cei doi ani am trecut peste cei doi pași de Înapoi.
- Ce trebuie să faci ?
- Primul pot să ți-l spun, dar al doilea nu. În primul trebuie să treci de cele mai mari temeri ale tale... Offf !
- Trebuie să pleci?
- Da! Sper să ne mai vedem !
- Succes cu Serafimii !
- Mersi, succes cu recuperarea !
- Pa !
Și dispăru. Eu sunt un om cu capul pe umeri și nu credeam până nu mi s-a întamplat. Peste două zile am fost externat și în tren, ce să vezi? M-am întâlnit cu câinele de la început, era extrem de bucuros că ajunsese să-l cunoască pe Igor.
- L-ai întâlnit și tu? zic eu entuziasmat.
- Da !
- Cum ți s-a părut ?
- Amuzant !
- De ce ?
- Păi... tocmai trecuse de Serafimi !
- Oau! A reușit ?
- Da !
- Și? Ce a zis Dumnezeu? L-a făcut înger ?
- Nu. L-a trimis in Iad.


S F Â R Ș I T