Vă voi povesti, copii, aventurile mai puțin obișnuite ale furnicii Nina.
Într-o dimineață frumoasă de toamnă,furnicuța a ieșit din furnicar plecând spre gospodăria din preajmă, cu gândul să aducă câteva provizii pentru iarna ce se apropia..
Îngândurată și neatentă, deodată a observat că a rătăcit drumul. Sub ochii ei mirați a apărut un impunător palat din marmură,care avea patru încăperi nemărginite.În prima încăpere broderii de gheață scânteiau din toate colțurile. Þurțurii de cristal,susțineau bolta înghețată. Ferestrele țesute cu flori din zahăr,se zăreau de după draperiile grele de zăpadă. În mijlocul încăperii,pe un tron sclipitor,ședea o fecioară neasemuit de frumoasă. Nina, din cale afară de speriată,voia să fugă înapoi. Deodată, tânăra fată se ridică grațios din jilț și, foșnindu-și rochia albă,se îndreaptă spre ea.
-Nu te speria , eu sunt Iarna ! Deși sunt friguroasă, nu sunt rea. Dar ce vânt te aduce în ținuturile acestea,necălcate de nici o ființă?
-Să-mi fie cu iertare domniță,eu sunt o biată furnicuță plecată după provizii și care, prin nu știu ce minune, a ajuns pe aceste tărâmuri necunoscute. Dar unde sunt acum?
-Biată ființă nevinovată,neam de neamul tău nu a visat vreodată să ajungă aici. Te afli în palatul
Anului,tatăl meu.
-Și cum pot să ies din palat?
-Cobori pe lângă balustrada de cristal la capătul căreia vei vedea o ușă neasemuit de mare. O deschizi,ieși și ai părăsit lumea noastră.
-Îți mulțumesc cu supunere,bună Iarnă. La revedere.
-La revedere micuță ființă.
Numai ce se văzu Nina ieșită de la Iarnă ,că era atât de înghețată încât uită tot ce-i spuse ea. Căutînd necăjită după ieșire,în cale-i apăru o domniță mult mai frumoasă decât Iarna,cu pletele lungi,încărcate cu ghiocei. Rochia verde ca smaraldul,împrăștia un miros de iarbă proaspătă.
Furnica încremeni de frică și se făcu mică,mică lângă perete. Domnița văzând-o , o luă în palmele sale spunândui :
-Furnicuțo, de ce ți-e frică de mine? De obicei vietățile se bucură de apariția mea. Eu sunt Primăvara.
-O, domniță,bănuiam că sunteți Primăvara,după înfățișarea măiastră și mirosul suav pe care-l răspândiți.
-Cărui fapt îi datorez vizita ta, micuță vietate?
-M-am rătăcit și nu știu cum mai pot ajunge în lumea mea. Mă poți ajuta?
-Cu mare plăcere! Distanța pe care ai parcurs-o până acum prin încăperile palatului,este aceeași cu distanța pe care o mai ai de străbătut.. Nu are rost să te întorci din drum,deoarece ocolești mult. Așa că înaintează,dar fără frică,deoarece vei vedea ce încă nu ai văzut.
-Mulțumesc,dragă Primăvară ! Îți voi urma sfatul.
Încetul cu încetul căldura începu s-o doboare și foamea să-i dea ghionturi. Mirosul de fructe coapte îi înțepa nările. La marginea următoarei încăperi, o fântână cu apă cristalină o îmbia să-și astâmpere setea. Pomii, încărcați cu fructe zemoase,își întindeau crengile până la pământ. Florile multicolore formau un curcubeu pe iarbă. În mijlocul lor,frumoasa Vara își pieptăna cosițele bălaie. Soarele își trecea razele sclipitoare prin părul ei. Părea cea mai frumoasă fată din lume. Privirea sa arzătoare îți străpungea inima. Nina ,doborâtă de căldură,s-a adăpostit la tulpina unui pom. Dând de răcoare,a adormit imediat. Când s-a trezit,era așezată intr-o petală de mac și frumoasa fată o veghea.
-Micuță necăjită,ce faci tu aici în împărăția mea?
-Doamnă prea frumoasă,am nimerit aici întâmplător. Și îi povesti mai departe peripețiile ei .
-Dragă furnicuță,rămâi cu mine și voi avea grijă de tine. Poți sta la umbra copacilor mei și îți voi da fructe zemoase și căldură . Ai vrea?
-Mi-ar face mare plăcere să trăiesc alături de tine,dar trebuie să mă întorc la mușuroi.
Zâmbetul de pe fața Verii se stinse încetișor. Se ridică de pe scaun și spune cu puțină furie:
-Furnică,îți poruncesc să rămâi cu mine! Nu am avut nici o ființă atât de plăpândă,micuță și drăgălașă ca tine să-mi țină companie. Te rog, rămâi !
-Dacă tu îmi poruncești să rămân,voi rămâne,dar nu pentru multă vreme.
-Te vei obișnui și vei uita planurile tale.
Nina a fost foarte fericită. A trecut o săptămână fără să-și dea seama.
Într-o zi de duminică,pe când Vara dormea,furnicuța Nina, plictisită de monotonia din jur,s-a gândit să facă o plimbare prin palat. Deodată a simțit o temperatură mai plăcută. Înaintând, arșița se domolea. Ușa unei odăi era deschisă. Curioasă, a vrut să vadă ce se ascundea înăuntru. A aruncat o privire. Acolo era un stejar mare la poalele căruia se așterneau frunze ruginii. De fereastră se agăța cu putere o viță de vie,ciucurată cu struguri rubinii. Pe pereți se întindeau vrejuri cu lubenițe roșii și zemoase. Porumbii aurii își așteptau păsările cerului, să se hrănească din ei. Cu siguranță era camera Toamnei. Nici nu apucă bine să se ascundă,că se auziră pași.O tânără înaltă, cu părul negru, ca abanosul strâns în cocul împodobit cu un văl de brumă argintie, și îmbrăcată cu o rochie decorată cu toate fructele lumii,își facu apariția.
Cu un glas tânguitor frunza de stejar intră în vorbă cu Toamna,spre uimirea furnicii.
-Toamnă, ce bogată ești anul acesta!
-Ai dreptate frunză. Anul acesta sunt bogată în roade.
-Dar ce soare e azi ,Toamnă! Dă și tu o ploaie,că de atâta căldură m-am săturat.
-Nu voi da frunză! Oamenilor le place căldura.
-Tu chiar vrei să mă usuc și să mor? Vrei să mă usuc? Spune?
-Nu vreau, frunză. Dar dacă plouă, oamenii nu mai ies din case. După ce plouă se fac bălți,este frig și lumea se îmbolnăvește.
-Fă o ploaie! Þie îți pasă de oameni? Nu-ți pasă de natură? Gândește-te că pomii se vor usca și le vor cădea frunzele. De la atâta căldură chiar și suratele mele ,frunzele de stejar ,se vor ofili. Chiar și eu!
Atunci își facu curaj și ieși din ascunzătoare și furnica. Toamna, mirată de prezența ei,îi spuse cu voce răspicată:
-Nu e frumos să tragi cu urechea la discuțiile altora!
-Nu te supăra bună Toamnă,sunt o furnică neînsemnată,care, rătăcindu-se pe aici, a ajuns să audă această conversație. Dar dă-mi voie să îți spun că și viețuitoarele sunt de aceași părere cu frunza de stejar.
-Bine, treacă de la mine, vă voi îndeplini dorința.
Și începu să plîngă, iar lacrimile ei se rostogoleau pe pământ sub forma unor picături cristaline de ploaie.
Deodată Nina leșină. Toamna, îngrijorată o luă și o așeză pe o frunză, acoperind-o cu o petală de crizantemă. După un timp furnica deschise ochii speriată, neștiind ce s-a întâmplat cu ea.
O voce caldă îi spuse :
-De ce ai leșinat? Te-ai speriat atât de tare de mine?
-Nu m-am speriat. Dar nu am mâncat de mult.
-Bine micuță prietenă, atunci urmează-mă.
Nina s-a văzut în fața unei mese pline cu bunătăți. Domnița plecă. Furnica rămase singură.Se bucură sărăcuța, dar nu-și imagina ce peripeții o mai așteptau. În drumul ei spre faimosul munte de brânză de pe masă, a întâlnit o piscină de bucătărie care făcea parte dintr-un serviciu de cristal. Moleșită de căldură și nepunând la socoteală adâncimea piscinei,s-a aruncat cu nerăbdare în apa minerală. Tocmai când își pierduse orice speranță de a se salva și își făcea rugăciunea, un țânțar vampir a trecut prin preajmă. Furnica s-a bucurat mult, spunându-i:
-Domnule țânțar, salvează-mă te rog de la pieire! Ești singura mea speranță !
El,văzând în ea friptura din ziua respectivă, îi răspunse cu o voce mieroasă:
-Plăpândă ființă, te salvez, cum să nu te salvez că doar a dat azi norocul peste mine.
A scos-o din pahar și a zburat cu ea spre o crăpătură din zid, numai de el știută. Și astfel printr-o nouă peripeție, furnica a reușit să părăsească ținutul nemaipomenit în care a nimerit frumosul palat al Anului.
Dar în timp ce zbura peste o pajiște,fiindu-i aripile ude, țânțarul scăpă furnica în spatele unui cărăbuș. Nina, văzându-se liberă și neștiind unde se află,se cățără pe el crezând că urcă dealul. Cu ajutorul dealului mișcător, ea ajunse pe malul unei ape.
Deodată văzu un port de vapoare verzi. Fiecare vapor avea un cârmaci cu ochii bulbucați și picioare lungi. Bucuroasă de întâlnire,ea îl rugă pe unul dintre ei ,să o ducă pe malul celelalt. Cârmaciul, înduioșat, o poftește pe furnică într-o barcă de culoarea smaraldului,cu pânze roz și pornește cu viteză spre malul opus. Văzându-se din nou aproape de casă, Nina răsuflă ușurată.
Într-o zi de sâmbătă, am ieșit cu familia la picnic pe malul Timișului, într-un loc nemaipomenit, unde sclipirile de diamante ale razelor soarelui și susurul apei, se contopesc cu sălciile înverzite, aplecate cu sete peste el. Păsările fericite, ne încântau auzul cu trilurile lor.
Atunci s-a întâmplat minunea. Stând întinsă la plajă,deodată, o furnică urcă pe pătura mea. Speriată, când m-a văzut a vrut să fugă. Dar eu am luat-o în palmă și am dus-o cu grijă la mușuroi. Când am vrut să mă îndepărtez,am auzit:
-Îți mulțumesc fetițo,în sfârșit sunt acasă. Eu sunt furnica Nina.
Mirată din cale afară și nemaiântâlnind o furnică vorbitoare,am întrebat-o:
-Micuță făptură, tu vorbești?
-O, fetiță, la câte mi s-au întâmplat, aceasta e o minune mică.
-La cât timp spui că ți-ai pierdut printre străini,pot să te rog să mai zăbovești puțin și cu mine povestindu-mi peripețiile tale? Eu mă numesc Georgiana.
-Bunătatea ta m-a convins. Așa că stai și ascultă.
Astfel își începu micuța Nina istorioara și eu eram ochi și urechi la povestirea ei. Am uitat și de apă și de soare, eram captiva furnicii. Spre seară, când Nina și-a terminat povestea, cu sufletul plin, am întrebat-o dacă îmi dă voie să-i ofer nemurirea, povestindu-le și altora de ea.
În acest fel mica făptură trăiește veșnic prin opera mea.