Cad, cad cu viteza luminii. Dedesupt, un peisaj albastru,brazdat de pete galbene, brune, rosii, albastre stralucitoare - ceva ce seamana cu orice si cu nimic.In jurul meu, un fluid albastru foarte deschis. Stele deasupra. Viteza de cadere e proportionala cu distanta parcursa. Na ca gandesc matematic. Lumini dinamice, umbre, se asaza pe mine, asemenea luminilor . Nu ma gandesc la nimic. Cine sunt? Unde ma aflu? Cad! Si deodata ma uit in jos, vad cum milioane de luminite stralucitoare, transparente, ma ridica, ma tin. Sunt fericit... Oare cine-oi fi? Zgomot! Explozii peste tot... Milioane de 0 si 1, asemenea unui cod binar imens ma inconjoara.Imaginea se intuneca. Negru. Doar zgomot, din ce in ce mai tare, din ce in ce mai puternic. Deschid ochii (se pare ca un timp i-am tinut inchisi) si vad pe ecranul telefonului mesajul 6:00, Trezeste-te!, timp in care urla o melodie mecanica, oribila. Opresc tiuitul. Descopar ca totul a fost un vis...
Un tramvai antic si ruginit trece prin fata casei mele (eu stau la parter), ducandu-i pe cei cinci pasageri la fel de antici si ruginiti undeva dincolo de campul meu vizual, dincolo de orizontul meu, dincolo de existenta. Ma spal. Apa rece (cea calda iar nu curge - revizie sau nu stiu ce) imi brazdeaza fata. Afara, un peisaj ruginit de primavara timpurie. Ma imbrac - afacere plictisitoare -, aprind calculatorul si lucrez ceva. Ies din casa, ma sui intr-unul din tramvaiele antice si ruginite si plec.
Ascult, alaturi de alti cativa calatori muzica de o calitate mai mult decat discutabila emanata de radioul de o calitate mai mult decat discutabil, din lumea... mai departe stiti voi. Cerul e cenusiu, cladirile orasului sunt de un gri inchis,vegetatia inclinandu-se in fata imensei intinderi gri din fata mea. Totul pare automat, oamenii tacuti inainteaza pe strada asemenea unor fantome uitate prin vreun cotlon. Pana si cerul si oamenii par acum umbre difuzate prin tubul catodic al unui batran televizor alb-negru cu lampi.
Pasii ma poarta singuri, din reflex pavlovian spre acel loc, catedrala fricii si plictiselii, unde incet-incet intru. Din programul de azi - TEROARE si FRICA - in portii de n! (n factorial) in note muzicale,in litere, in cifre, in ganduri si memorie... Din motive vesnic obscure noua - milioane sunt supusi torturii psihice al catedralei - ne trebuie n!+aproape infinit portii de teroare, pe care o s-o atingem doar atunci cand va vrea directiunea si Ministerul Inchizitiei si Chinului (marca patentata). Intru. Trec printre arcade si vitralii, printre preoti, inchizitori si regi, prin multime si printre damnati, printre vanzatori de apa sfanta si printre muzicanti, printre bufoni si laudarosi, printre domnite si cavaleri. Trec de altarul de unde se aud vesnicele cantari si pomeniri, unde credinciosii (credinciosii sunt obligati sa fie credinciosi - ateismul este strict interzis, orice iesire din tipar dauce automat la... - mai bine nu zic la ce) isi cauta mantuirea si vin sa se spovedeasca si sa primeasca impartasania, trec pe langa biroul cardinalului-sef, acolo unde are loc si sedinta inchizitiei de altfel, urc scarile prin galagie si indiferenta si ajung langa sala de tortura. Tortura se practica orice-ar fi - intre odata si de cinci ori pe saptamana- tuturor si fara speranta de mantuire. Mai urc un etaj, spre cer sau spre iad? ajungand in fata usii in care trebuie sa intru. Sala, de obicei animata, vesela si vioaie, cu fumatori de pipa ascunzandu-se printre vitralii (in catedrala fumatul e interzis credinciosilor - dar inchizitia, din lipsa timpului, nu poate aplica si amenzi banesti celor psihologice), altii scriindu-si rugaciunea pe care vor trebui s-o spuna pe catapeteasma, pe icoane. Din pragul usii intra preotul, temut de toti si de toate. Ne punem sa scriem rugaciunea pe foi, o rugaciune complexa, imposibil de redat, cu desene, cu legi si teorii, cu cuvinte magice, fiecare cuvant asezat pe incomode benzi intunecate, uneori de neatins deasupra podelei memoriei. Din tavan vine o lumina spectrala, din vitraliile deschise un intuneric al diminetii vesnice. Preotul, o umbra infricosatoare se plimba printre credinciosi, le verifica bancile, dand un suvoi de explicatii inconcludente. Sedinta de chin inca nu e terminata... Clopotul catedralei anunta finalul. Credinciosii cer prelungiri. Auzi, prelungiri la tortura! Ne ia foile si pleaca, dispare in intunericul din care a venit. Catedrala dispare... Devine un fum. Credinciosii redevin oameni, discuta, beau, mananca, iubesc si sunt iubiti, doresc, urasc, simt si resimt. Unii ies in pajistea rosie, aflata undeva sub noi, cerul devine albastru, vazut deasupra zidurilor gri (ca orice in oras si cladirea asta tot gri e), lumina galbena, filtrata de praf a soarelui ce continua sa lumineze, se uita la altii cum joaca un joc sau intra si ei in joc, se duc sa ia de la vanzator de mancare, fumeaza, isi iau carti din biblioteca imensa a catedralei- fac ceea ce face orice om normal. Dar aceasta oprire din teroarea zilnica ( in functie de varsta si de locul de tortura, durata de stat e intre 5 si 8 h/zi - n.a. o parte din perioada e chiar vesela -cu preoti ce se fac auziti si placuti - insa compensate de anumite perioade de teroare extrema ) e scurta, cerul redevine gri, soarele se opreste in loc, catedrala apare intr-o strafulgerare, oamenii se duc iar inapoi la tortura. Unii se duc la perioade de veselie, unde e chiar placut, altii se duc in salile terorii... Eu, impreuna cu "grupa" mea merg la tortura, in sala de acolo, de pe lungul coridor. Inaintez, impreuna cu grupul meu in acel loc, cunoscut doar sub numele de ACOLO,locul in care visele se spulbera, dispar, Usile mari si grele se deschid, o lumina orbitoare ne copleseste. Automat intram acolo, fiind absorbiti de vortexul galben albastrui. Ne asezam pe politele intunecate si asteptam sa vina Torquemada.Tacere, mai adanca ca cea de mormant... Intuneric. Obiecte ciudate de sticla, ce seamana a prisme indoaie lumina. Sclipiri multicolore lumineaza cerul jos, luminat de mii de sori din neon. In fata panouri ce descriu, pentru noi, metodele de tortura. Usa, dulapurile, scaunele, dispar, se contopesc in lumea magica si fantastica a intunericului si luminii, a fricii si a bucuriei. Gazon brun pe jos, presarat de sticlute cu esente multicolore ce stralucesc si fumega draceste. Icoane si vitralii ce nu sunt nimic, ce nu reprezinta pe nimeni Usa se deschide... Incet, scartanind... Si intra... -Mai incet!... Incepe... (continuarea - in episodul urmator, daca doriti, puteti adauga chiar voi un final - intr-un comentariu).