ACESTA ESTE ÎNCEPUTUL A CEEA CE SE VREA SÃ FIE O CARTE...
O VOI PUBLICA PE MÃSURÃ CE O SCRIU, AȘA CÃ VÃ ROG SÃ AVEÞI RÃBDARE.

                    GÂNDURI

          Introducere

 Întotdeauna am simțit că am multe de spus. Și am vrut să le spun. De aceea mi-am dorit să scriu. Și am scris. Poezii, jurnal, câteva nuvele, chiar un început de roman. M-am convins repede că nu am talent literar. Scrierile mele arătau exact care este problema: aveam ceva de spus dar nu reușeam să o spun. Dar nu am încercat doar să scriu. Am tot căutat arta care să mă ajute să exprim ceea ce aveam de spus. Și am găsit două: ceramica și cinematografia. Prima am ales-o pentru flexibilitatea ei. Pentru faptul că ai mereu în mână creația ta și o poți modifica oricând după bunul tău plac. Nu există nici o regulă. Orice idee poate să prindă formă în mâinile tale. Cu puțină muncă poți realiza orice. Cinematografia are cam aceleași proprietăți. Orice este posibil. Orice idee poate fi exprimată. Chiar mai bine decât prin ceramică. În cinematografie ai mult mai mult control asupra modului în care este percepută arta ta. Dar este mult mai greu de realizat. Oricum, nu m-am ocupat de niciuna dintre acestea. Doar de ceramică un timp, dar asta demult, înainte de toate aceste idei. Așa că m-am întors la scris. Cel mai accesibil. Oricine poate să scrie. Îți trebuie doar două lucruri: ce să scrii și cum să scrii. Prima parte nu-mi lipsește de loc. Dar a doua... Până la urmă am ales soluția cea mai bună (zic eu) pentru problema mea. Niciodată nu puteam să scriu un gând deja gândit. Gândurile mele au avut întotdeauna ca perioadă de viață doar momentul în care au fost gândite. Dacă am avut ghinionul să gândesc ceva și să nu scriu pe loc, atunci acea idee nu se va vedea niciodată scrisă. Am încercat de multe ori, dar de fiecare dată gândurile își pierdeau înțelesul inițial. Așa că scriu pe măsură ce gândesc. De aici și titlul cărții. O altă problemă a mea este că ceea ce gândesc azi nu este neapărat valabil și mâine. Deși cred într-o idee în momentul în care o gândesc, mâine voi gândi altceva și voi crede în altceva. Acesta este un alt motiv pentru care scriu. Cu cât scriu mai mult, cu atât am la dispoziție mai mult material pentru autoanaliză. Și de aici, urmărind punctele comune între diverse gânduri, poate voi reuși la un moment dat să aflu ce cred eu de fapt. Care este acel „adevăr adevărat” pentru mine, pe care nu reușesc să-l descopăr? Ce cred și ce nu cred din multitudinea de idei care îmi trec prin minte în fiecare moment? Iar dacă nu reușesc eu, poate reușesc alții. Asta în ipoteza în care cartea asta va fi vreodată tipărită, deși sunt sincer convins că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Dar întotdeauna am scris ca pentru un public adevărat, ca și cum voi avea cititori. Pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu cineva. Îmi doresc să fiu cunoscut. Îmi doresc ca atunci când trec pe stradă să fie măcar un om care mă vede și își spune „Uite-l pe Daniel Grad”, ăla care a scris cartea cutare sau care a realizat lucrul cutare. Dar mai ales, mi-am dorit să nu fiu ca ceilalți. Am știut și știu că eu sunt altfel. Pare pretențios spus, dar asta este părerea mea. Nu este neapărat un lucru pozitiv faptul că eu sunt altfel decât ceilalți, dar așa este. Iar asta înseamnă ceva pentru mine. Și nu sunt singurul. Ba chiar sunt foarte mulți în această situație. Asta ca număr absolut, pentru că relativ la populația totală a globului sunt îngrozitor de puțini. Toți ceilalți oameni (pe care îi rog să nu se supere că vorbesc așa despre ei, deși vor reprezenta 99% din cititorii mei) sunt pentru mine simple elemente ale mediului ambiant. Din punctul meu de vedere ei nu înseamnă nimic ca oameni. Dar este necesar și inevitabil să te lovești mereu de ei în tot decursul vieții tale. Iar acest lucru îngreunează foarte mult găsirea celorlalți oameni ca tine. Cum să ne găsim unii pe alții dacă în fiecare minut al vieții noastre ne lovim de aceste figurine care nu au alt scop decât de a ne complica viețile și care totuși sunt ceea ce contribuie în mod esențial la crearea lumii așa cum o cunoaștem noi? Această carte este un biet strigăt de ajutor al unui om prins în mulțime. Deja cred că am enumerat destule motive pentru a scrie această carte. Mai trebuie doar s-o scriu...

          I

 Viața... În primul rând, denumirea intervalului de timp petrecut de fiecare dintre noi pe această lume. În al doilea rând, proprietatea sistemelor fizice și biologice numite ființe vii de a se autosusține. Privindu-ne ca sisteme fizice, ca simple grămezi de materie, ne întrebăm care este acea proprietate care ne numește pe noi vii, iar pe obiectele din jurul nostru nu. Ființele vii sunt acele sisteme care se autoîntrețin. Mișcarea care generează altă mișcare. Multitudinea de procese fizice și chimice din organismul nostrul are ca scop tocmai întreținerea acestor procese. Ce este paradoxal este că incredibila stabilitate a acestor sisteme, incredibilul lor echilibru, sunt din punct de vedere fizic stări de dezechilibru total. Orice proces, fie el fizic sau chimic, are loc ca urmare a unui dezechilibru. Scopul său este restabilirea echilibrului. Toate sistemele tind către o stare de echilibru. Ființa vie are grijă să susțină tocmai starea de dezechilibru, forțând astfel sistemul să intre în mișcare. Noi ne menținem în viață hrănindu-ne cu dezechilibru. Starea de echilibru ar însemna moartea noastră. Intrând în echilibru am deveni la fel ca orice obiect neanimat din jurul nostru. Să nu se înțeleagă de aici că orice sistem care nu se află în echilibru este o ființă vie. Ființa vie este acel sistem care își întreține starea de dezechilibru, care amână „căderea” sa în starea de echilibru. O altă proprietate remarcabilă a ființei vii este reproducerea. Această minunată modalitate suplimentară de a se autosusține. Scopul sistemului numit ființă vie este de a fi în continuă mișcare dezordonată (și totuși incredibil de ordonată la nivel macroscopic). O realizare în acest scop este generarea unui nou sistem, mai mult sau mai puțin identic cu primul, care să continue această mișcare. Oricât ne am hrăni noi cu dezechilibru, sunt tot mai multe procese în organism pe care nu le mai putem întreține. Puțin câte puțin alunecăm într-o ireparabilă stare de echilibru. Oricât de sănătos aș mânca eu, energia generată și substanțele asimilate nu folosesc decât la funcționarea corectă a organismului. Dar acesta nu întinerește. Celulele îmbătrânesc și mor. Organismul tot produce și produce alte celule, dar nu la infinit. Un număr impresionant de celule sunt înlocuite în decursul vieții organismului nostru. Dar oricât de desăvârșit ar fi tot acest proces de autosusținere, el nu este perfect. Nu se poate crea un generator care să se alimenteze singur. Întotdeauna vor exista și pierderi de energie. La fel și cu organismul nostru. „Dar primim și energie din exterior”, vom fi tentați să spunem. Este cât se poate de adevărat. Și totuși se pare că nu este suficient. Deși am ajuns la un nivel atât de ridicat al conștiinței de sine, noi nu putem direcționa după placul nostru modul în care este folosită această energie. Fără să o mai lungesc prea mult, trec direct la concluzie: în cele din urmă murim. Inevitabil. Dar, după cum spuneam, există reproducerea. Folosim o parte din energia noastră pentru a produce o copie a propriului organism. Generăm un nou organism, tânăr, care va urma aceeași evoluție pe care a urmat-o și organismul nostru. Viața generează viață. Mișcarea generează mișcare. Același principiu care guvernează toate procesele din organism. Acea nouă viață nu este altceva decât o continuare a propriei vieți. Face la fel de mult parte din noi ca orice proces generat în interiorul propriului organism. O mie de celule generate pentru a înlocui altele vechi din organism nu se deosebesc cu nimic de alte o mie de celule generate pentru a forma un nou organism. Ne este ușor nouă – ca ființe sexuate – să privim acea nouă viață ca fiind ceva exterior propriilor noastre ființe. Un bărbat, care n-a făcut altceva decât să se culce la un moment dat cu o femeie, se trezește față în față cu un omuleț despre care se spune că ar fi „urmașul” său. Îl simte într-adevăr ca pe o parte din el. Dar într-un sens cel mult metaforic. Nu îl percepe ca fiind aceeași viață. Nu se identifică cu el. „El este acolo, eu sunt aici”. Această diferențiere fizică este un argument suficient pentru el. Femeia, care timp de nouă luni l-a simțit în interiorul său, formându-se, crescând, este mai profund atașată de el. Îl simte ca pe o bucată ruptă din ea. O bucată care, după nouă luni de existență, a fost smulsă în exteriorul organismului mamei. Dar nici această atașare nu se apropie prea mult de adevăr. Faptul că noua ființă capătă o conștiință și o voință proprie o convinge pe mamă de independența ei ca ființă vie. Dacă am fi niște organisme asexuate și reproducerea n-ar necesita mai multe persoane, atunci poate ne-ar fi mai ușor să înțelegem apartenența noastră la o aceeași viață, la un același proces aflat în continuă mișcare și în continuă autoperfecționare. Dar cum pot accepta ideea că oamenii pe care îi iubesc sau îi urăsc nu sunt altceva decât fragmente din viața mea, iar eu nu sunt decât un fragment din viața lor. Cum să pot renunța la independența mea, la individualitatea mea. Chiar eu, scriind aceste cuvinte, nu pot să accept acest lucru. Nu-mi permite conștiința să o integrez în masa aceea de oameni pe care îi urăsc atât de mult. Îmi este într adevăr ușor să mă simt unul și același cu ființa iubită. Alături de ea este cu totul altă poveste. Dar atâția oameni pe care îi urăsc? Zi de zi mă uit la ei și îmi pare rău pentru existența lor. Urăsc mediocritatea care mă înconjoară în fiecare zi și în care mi-e greu să mă afund. Urăsc ignoranța acelor oameni pe lângă care trec în fiecare zi. Și totuși eu sunt ei. Și ei sunt eu. După ce am expus în detaliu ce înseamnă și cum se manifestă viața, este ușor de făcut o analogie cu întreaga lume. Dacă considerăm sistemul format de toate ființele vii luate la un loc, observăm că acest nou sistem are tot ce îi trebuie ca să fie considerat viu. O singură viață. Lumea este o ființă vie. Iar eu sunt o parte din ea. După cum la începutul evoluției vieții pe Pământ organismele unicelulare s au unit formând organisme pluricelulare, la fel toate ființele vii din această lume formează o mare formă de viață. Un mare organism. Și chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă acceptăm sau nu, chiar dacă credem sau nu, noi facem parte din acest organism. Dar aceasta nu ne desființează ca ființe individuale. Inima este inimă, iar ficatul este ficat, chiar dacă fac sau nu parte din același organism. Ar putea cineva să spună că totuși celula X a inimii nu se deosebește cu nimic de celula Y a inimii. Și are dreptate. Ce mi-e celula X, ce mi-e celula Y? Tot celulă este. Dar cele două celule nu se deosebesc nici fizic (am presupus două celule din același țesut). Ele sunt identice (nu întocmai, dar într-o proporție destul de mare) până la cel mai mic detaliu. Pe când oamenii sunt complet diferiți. Nu există doi oameni la fel. Și chiar presupunând existența a doi oameni identici din punct de vedere fizic. Ei vor întâlni inevitabil medii diferite de viață. Iar omul este în continuă dezvoltare. Tot ceea ce este în jurul său contribuie la evoluția sa ca individ. Așa că cei doi oameni presupuși, deși vor fi extrem de asemănători, ei nu vor fi identici. Vor fi două persoane distincte. Fiecare dintre cei doi va fi dotat cu propria sa conștiință. Deci nici acest caz extrem nu îi va separa pe cei doi ca indivizi. Doar în cazul cel mai extrem, în care cei doi vor fi crescuți în medii identice (lucru realizabil doar în medii complet artificiale), ei nu vor mai putea fi deosebiți unul de celălalt. Deși mi-e greu de crezut că cei doi vor gândi exact aceleași lucruri. Acum, pe măsură ce scriu acestea, curiozitatea mea științifică îmi trezește interesul către acest experiment. Dar suntem departe de o societate care să permită așa ceva. Să revenim... Chiar dacă suntem cu toții componente ale aceluiași organism, asta nu înseamnă că nu suntem de asemenea ființe individuale dotate cu propriile noastre conștiințe. Doar să nu uităm că răul celuilalt înseamnă răul organismului din care fac și eu parte. Mai frumos spus, o palmă dată este o palmă primită.
 Am privit până acum viața doar din punct de vedere fizic. Am spus doar ce este viața, dar nu și ce înseamnă viața. Aparent, acest punct de vedere asupra vieții exclude existența unui punct de vedere spiritual. Dar nu este adevărat. Tot ce am spus până acum explică (sper) ce este și cum funcționează viața ca proces strict fizic. Ca suport al planului spiritual. Faptul că eu am un corp, iar acest corp este guvernat de legile fizicii și ale științei în general, nu exclude faptul că am și o conștiință de sine, capacitatea de a raționa, ba poate chiar și un suflet. Toate acestea se împacă foarte bine cu ideile expuse mai devreme. Planul spiritual este altul decât cel material. Planul material nu are nici un mister pentru noi (prin asta nu înțeleg că am descoperit tot ce era de descoperit, ci că putem descoperi până la urmă orice dorim). Planul spiritual este cu totul altă problemă. Aici nu avem nici o certitudine. Nu mai avem posibilitatea de a compara experiențele între oameni. Dacă eu fac niște calcule, alt om poate să facă aceleași calcule și să-mi confirme rezultatul. Pe când în plan spiritual, dacă eu ajung la niște concluzii, nimeni nu îmi poate confirma că acele concluzii sunt corecte – poate nici măcar eu. Nu reușesc să exprim prea clar această idee, așa că sper că s-a înțeles ceea ce era de înțeles.

          II

 Viața... Ce este această lume pe care o vedem și o simțim mereu în jurul nostru? Ce reprezintă aceste ființe pe care le considerăm a fi mai mult sau mai puțin la fel ca noi? De ce suntem noi atât de sigui de existența lor? De unde știu eu că ceea ce văd înaintea ochilor mei este „real”? Ce înseamnă acest real? Nu este prea ușor să-l definin. Căutând în dicționar, găsim că real înseamnă ceea ce există. Căutăm mai departe și aflăm că existența înseamnă tot ceea ce ființează, ființă. Iar aici ajungem la partea interesantă: ființă înseamnă ceea ce există, ceea ce este real... Deci ne-am lămurit ce înseamnă realitatea. Dar căutând puțin mai atent decât mai devreme, găsim un aspect important al realității: ceea ce există în afara conștiinței, independent de aceasta. Conform acestei definiții, observăm că nu avem cum să știm ce este real. Ar fi posibil chiar ca toate lucrurile pe care le cunoaștem să nici nu existe, să nu fie reale. Tot ce cunoaștem, cunoaștem prin intermediul conștiinței. Dar realitatea este independentă de conștiință. Orice conștiință o alterează, o deformează, poate chiar inventează anumite părți sau suprimă altele. Nu putem fi nici măcar siguri de existența altora pe această lume. De unde știi că textul acesta este scris de un altul, de un om, de un anume Daniel Grad? Ce anume îți dă certitudinea că nu este doar o modalitate prin care conștiința îți aduce la cunoștință anumite revelații, fie ele adevărate sau false. De unde știi că Daniel Grad nu este doar numele dat unui colț îndepărtat al conștiinței tale? NU ȘTII... Și nici nu ai cum. Tot ce „vezi” tu în jurul tău nu sunt decât interpretări ale propriei conștiințe. Rezultatele influenței unei anume realități asupra conștiinței tale. Ceea ce credem că sunt oamenii din jurul nostru sunt doar imaginile oamenilor prin prisma conștiinței noastre. La fel cu tot ceea ce numim realitate. În asemenea condiții atât de nesigure orice teorie poate fi validă. Nu avem posibilitatea de a dovedi nici valabilitatea nici nulitatea vreunei teorii. Am putea presupune că realitatea este de fapt ceea ce numim noi planul spiritual, iar planul material să nu fie decât interpretări ale conștiinței noastre. Toți suntem doar niște conștiințe plutitoare într-un vid nesfârșit, fiecare creându-și propria sa lume materială pe care o numește „realitate”. Poate nici măcar atât. Poate eu sunt singurul care cunoaște această lume materială, iar alte conștiințe au alte moduri de a percepe realitatea. Poate sunt complet singur în această lume din jurul meu. Totul este doar o creație a conștiinței mele, iar acest text nu va fi niciodată citit de altcineva – cel puțin nu sub această formă. Iar dacă îl citește cineva, asta nu va fi decât o altă întâmplare produsă de conștiința mea. O interpretare pentru o cu totul altă experiență reală. Poate adevăratele influențe ale celorlalți asupra lumii mele nu sunt ceea ce numesc eu oameni, ci cu totul alte fenomene – cele meteorologice, de pildă. Și atunci aș descoperi că tot timpul am privit într-o direcție greșită. Tot timpul am încercat să comunic cu ceilalți prin intermediul acelor forme pe care le numesc eu oameni, când de fapt fiecare ploaie, fiecare ninsoare, fiecare adiere de vânt erau încercările celorlalți de a comunica cu mine. Și gândindu mă mai mult asupra acestei lumi, observ deja câteva erori. Mi-am creat o lume în care unii oameni, destul de puțini, găsesc la un moment dat în viață o mare iubire, sufletul lor pereche, etc. Și deși sunt atât de puțini, eu mă număr printre ei... În această lume, oamenii își fac tot felul de prieteni, dar rareori întâlnesc ceea ce se cheamă prieten adevărat, acea persoană cu care poți comunica direct, cu care poți vorbi orice, care îți este mereu alături. Și totuși eu am găsit. Puține persoane sunt acelea cu care te identifici, cu care îți permiți să fi tu, cu care poți să fi liber, te poți juca, poți face orice... Eu am găsit. Două! Puțini oameni se desprind de mase. Puțini oameni au puterea și curajul de a avea o gândire proprie, diferită de cea colectivă. Puțini sunt altfel... Eu sunt unul dintre ei (nu cred în modestie). Iar dacă voi ajunge cineva într-o zi, dacă voi reuși să-mi fac cuvântul auzit, deja va trebui să mă îndoiesc serios de realitatea acestei lumi. Este oare posibil ca într-o lume plină de defecte și dezamăgiri, eu să am parte – rând pe rând – de toate lucrurile bune pe care le oferă? De ce tocmai eu din atâția și atâția oameni? Nu este deloc plauzibilă această lume. Nu susțin că sunt cel mai norocos om de pe acest pămân, că toate mi-au mers bine și că nimic nu mi-a mers prost. Dimpotrivă... Dar acele lucruri pe care le-am enumerat (și poate alte câteva) nu pot veni atât de ușor unei persoane, unei singure persoane. Subiectul devine chiar interesant... Îmi fac o notă mentală să revin altădată asupra acestui subiect.