Refugii
Există unele locuri soioase, mizerabile, locuri în care n-ai vrea, în mod normal, să ajungi niciodată – încăperi scunde, adesea lungi și prost luminate, refugii pentru drojdia speciilor… refugii dominate de neliniște, pe care orice om firesc le refuză – mă rog, orice ființă rațională din lumile cunoscute. Doar dacă… doar dacă nu însuși destinul le mână pașii într-acolo.
De aceea, este prea puțin a numi speluncă acel univers în care moneda de intrare este, de fapt, spaima pe care trebuie să ți-o domini pentru a accede, cumva, în rândul celor care-și cunosc soarta. Care, amețiți prin vechiul truc al Ritmului, amețiți deci, cred că-și pot reprezenta experiențele viitoare printr-o cascadă de stop-cadre, prost montate, un fel de kitsch fotografic, neverosimil și înspăimântător…

Profetul
Cu mantaua jerpelită și gulerul ridicat, străin și incapabil să mă ridic deasupra demenței latente a acestui capăt de lume, am încercat și eu fiorii locului. Nu de alta, dar simțeam că timpul e pe sfârșite și, oricum, nu sunt un idiot care se-ncrede într-un steguleț, nu mi-au spălat încă destul creierul și nu dau doi bani pe ideile de-a gata.
O să vă rog să mă iertați – divaghez mult, uneori nu gândesc limpede și, ceea ce mă enervează teribil – am o mulțime de ticuri fizice și verbale. Un psiholog ratat, pe care-l ocolesc mereu, spune că e din caza stresului – diagnostic de rahat, mare surpriză, toți suntem alienați de când cu lipsa luminii naturale… Să nu vă mai zăpăcesc atât. A, încă ceva: mi-a spus că semăn cu un poet de acum patru veacuri, un fel de boiernaș avut mai ales la capitolul timp liber decât la bani, un tip d-ăla cu zorzoane la gât și bântuit de frisoane ridicole și demodate. Iacă, unde-mi zăcea profetul trecutului!

Observatorii
Am băut primul pahar, apoi al doilea și al treilea. Protejat de indiferența celor din jur, strângeam în pumn amuleta, cu ochii ficși: mi-e scârbă de toți și îi desfid – suntem prea puțini pe această planetă nenorocită și ne urâm sincer, toți contra toți și fiecare contra fiecare, unul împotriva tuturor și toți împotriva unuia. O fi și asta o voluptate, nu știu.
Poate că doar blestemații de Observatori stau în afara jocului. Ei își permit. Închiși în capsulele lor, la mare înălțime, izolați ca niște pustnici (plătiți cu contract pe câte un an, așa se zice) – ciudații ăștia sunt obsedați să noteze mereu câte ceva. Butonează în neștire, cred că scriu și-n somn, pictează cifre și diagrame, să vadă dacă planeta mai respiră sau dacă noi, nenorociții care ne-mpleticim la sol, asfixiați de praf și tâmpiți de lipsa luminii, mai suntem încă în viață. Stau în bule transparente sau în locuri invizibile din munți – poate că sunt roboți, nu știu cum de rezistă atât fără vreo femeie, măcar gonflabilă, și presupun că li se face și lor foame, măcar o dată pe săptămână…
Eram plin de obidă la gândul Observatorilor, mai ales că nu știam nimic sigur și tremuram să intru odată-n rândul Acceptaților. Cu ticurile și uzura care mă măcinau cumplit și ireversibil, trebuia să mă grăbesc… V-am spus, timpul era pe sfârșite.
Dar, ce vă povesteam? A, chestia cu poetul pletos și cu zorzoane. Dacă eram chiar el, trebuia să mă recunoască cineva, mai erudit, nu-i așa?

Deșertul
Iată un gând interesant, o jucărie – singura pe care mi-o permiteam la marginea deșertului. Stăteam acolo, parcă mai uitasem de praf, bătea vântul și se făcea frig. Dincolo de munți, aceeași lumină roșiatică ce ne scotea din minți pe toți – nici apus, nici răsărit, estompată și totuși fără nimic cald și liniștitor. Ceva malefic, o amenințare latentă care – culmea – ne-a devenit familiară.
Strâng din ochi și mă concentrez. Rostesc o incantație sacadată, o repet de zece ori, îmi zornăi amuletele. Concentrare, deci. Acum facem abstracție de lumină… „Ce faci aici?” Aha, mi-am amintit, aștept transportorul. Trebuie să fie o stație, urme nu se prea văd, dar aici începe deșertul, aici trebuie să fie.

Erlul
Merg la Erlul, un oraș adevărat, din cele cu cupolă, cu sere, mă-nțelegeți, cu aer mai bun. Cei din deșert se tratează cu asprime și autocenzură, devin asceți și se-ngroapă-n praf, dar măcar au privilegiul că disprețuiesc așezări ca acestea – colonii “denaturate” , apărate de cupole sau câmpuri de unde.
Știu că trebuie să ajung la Erlul. Timpul… v-am spus, Timpul era pe sfârșite. Îmi adun energia, îmi zornăi salbele, spun incantația și sar pe loc. Dacă m-ar vedea cineva? Doamne, cred c-am înnebunit!

Cursa
Transportorul m-a luat prin surprindere, țopăind deznădăjduit, cu ochii pierduți spre deșert. Părea interminabil… O trapă s-a deschis între șenilele late și iată-mă înăuntru, într-unul din acele compartimente mici – alveole pentru claustrofobi, cu paturi strâmte și neon chior.
Ies pe coridor și dau de aceleași inscripții stupide, pe care le știu pe de rost, dar nu le-am înțeles niciodată, cum nu înțeleg de ce aceste vehicule lungi și urâte se târăsc așa lent, ca să nu-și rupă șenilele, dacă trec peste vreun bolovan?

Gândurile
E bine în transportor. E bine că te lasă cu gândurile tale, protejate de cutia hexagonală, pe patru șenile late. Lumea exterioară s-a subțiat, lipindu-se de geam ca o folie opacă. Afară nu se mai vede nimic. Totul se concentrează acum pe holul luminat.
La capătul coridorului, o fată nu prea înaltă scrutează hublourile mici și negre. Se uită în gol, apoi mă privește. Are pielea albă și ceva nefiresc în ochi, ceva, nu știu ce, ceva artificial. Oare m-o fi recunoscut?


Descoperirea
Acolo sus era nevoie de o pauză, de o clarificare care să rupă rutina. Așa că se întoarse spre panou, electrizat de perspectiva mesajului neașteptat: ”Ascultă, am un tip… unul din descreierații ăștia de jos. Se îndreaptă chiar acum spre zona ta, într-un transportor pe șenile.” Decât să-i urmărești pe toți degenerații, mai bine te-ai concentra pe meteo. Doar n-oi fi dat în voyeurism?” Măi, stai un pic. E atipic, imprevizibil, a pornit un fel de cruciadă personală…” Ce-ți spuneam, nici unul nu e normal. Asta-i bună! O cruciadă într-o cursă care se târăște cu 30 de kilometri pe oră! “Ai răbdare. Am încercat să-l scanez, ca pe orice suspect. Atunci l-a apucat tremuratul. Dârdâia ca un apucat, bolborosea în continuu și zdrăngănea dintr-un șirag de pietricele. Mă bruia nenorocitul, înțelegi!? N-am reușit nimic. Culmea e că nici nu părea conștient de asta, o făcea cumva instinctiv.“ Și ce vrei, să mă ocup de el? ”Cum crezi. Este în zona ta, ai o responsabilitate… Măi, tu înțelegi? Devia undele, ce Dumnezeu!” Aha… O femeie, ceva? ”N-am înțeles.” O femeie, zic. Nu înnebunești singur, acolo sus? Eu zic că nu-i normal. Poate că… ”Îți bați joc de mine? Îți spun ceva serios și tu-mi vorbești de femei?! Cred că-ți dai seama că ai fost înregistrat. Închid și te avertizez, spre binele tău, să nu fii inconștient.”
A închis. Păcat.. . I-aș fi spus că e prima discuție în care ne-am comunicat și altceva decât cifre. Un timp nu s-a mai auzit nimic. Apoi gândurile au prins iarăși glas. Idiotul, dacă nu închidea, i-aș mai fi zis ceva despre femeie. Femeia este cu el, jos, în transportor…

Dincolo
Spațiul strâmt nu-mi dădea o senzație prea plăcută și, oricum, mirosea urât. Sunt aici ca să dorm… Somnul e nesfârșit, ca și deșertul; curge continuu, pulsează. Retras în compartimentul mizer, îmi repet aceeași idee, ca să mă simt mai în siguranță, ca să pot să-mi continui măcar drumul acesta: ”uneori simt că sunt fabricat, iar tatăl meu este extraterestru.”
Mă ghemuiesc pentru ritualul Somnului, încercând să uit neliniștea cu care mă năpădește pustiul. Concentrare deci, trebuie să evit ruperea echilibrului, căderea din ultima clipă. Concentrare până în ultimul moment…

Visul
Două puncte, la marginea câmpului vizual: două spoturi, unite printr-o lamă de lumină. Fanta strălucitoare se scurtează și, pe măsură ce punctele albe se apropie, ele cresc rapid. Le văd acum clar, atât de clar că mă sperii. Mă echilibrez în ultimul moment, ca să nu cad: sunt, într-adevăr, doi ochi mari.
Ca într-un iaz verde, stătut, în stângul se citește durerea. Ca într-o încâlceală de alge putrede, în dreptul se citește umilința.
Jocul continuă, cu o viteză ce nu pot să o domin. Am în față întregul chip, pe care-l recunosc, lucid, hipersenzitiv, în lumina crudă a neonului: este fata de pe coridor. Ale ei era toate: durerea, umilința, dar și atracția hipnotică, Jocul de la care nu te poți sustrage. ”O tâmpenie, în fond; ce chestie mizerabilă, să fiu deturnat într-un mod atât de banal, atât de…” Este cumplit, mă lasă voința, nu mai am puncte de reper. Este chiar căderea, de care mi-era atâta teamă. Măcar în somn credeam că pot avea conștiința la adăpost. Ultima senzație lucidă pe care am avut-o era de vinovăție. Acum e timpul să aud vocea: ”Într-atâta te-a înnebunit misiunea sau utopia din capul tău, ca să nu mai ai reacții normale? Ãi fi vreun pustnic, vreun ascet, un jalnic inițiat închipuit, care crapă în deșert, în mijlocul nepăsării generale? Ce-o fi cu potopul acesta de dileme? Mai ești viu, sau nu? Alo! Te-ai trezit, în sfârșit?”

Eea
O chema Eea și ruina Imperiului n-ar fi afectat-o atât de mult. Era prizonieră și venea dintr-o lume care nu mai exista, desființată prin violență și prin legea implacabilă a războiului. Șansa, dar și nenorocirea ei, au fost jalnicele echipaje de la sfârșitul conflagrației, antrenate în grabă și trimise fără speranță la moarte. Fără glorie. Trei femei amărâte, închise într-o carcasă de metal, doborâte înainte de a apuca să tragă măcar o salvă. Asta era umilința: închidea ochii și vedea Umilința.
O chema Eea și ruina Imperiului n-ar fi durut-o așa tare, dacă asta n-ar fi însemnat operația și implantul acela care o transformase într-o mașină de înregistrat sunete, imagini, gânduri, coordonate, șiruri de cifre, repere. Asta era ceva ce nu accepta și nu înțelegea. Ai ei bombardaseră cu disperare închisoarea unde se afla, dar ea nu evadase, pentru că vedea clar sfârșitul. Atunci, de ce toate astea?
O chema Eea și dorea cu disperare să trăiască. Deși simțea că cineva i-a cârpit grosolan existența, ca un chirurg dement și iresponsabil, dorea să se comporte ca o ființă vie. Inexplicabil, acolo, pe coridor, privită de bărbatul acela ciudat, s-a simțit pentru prima oară așa cum era: și tânără, și femeie.
O chema Eea și dorea cu disperare să trăiască.

Frontul
Observatorul devenea amuzat – în sfârșit, în zona sa se întâmpla ceva. O fisură în Sistem? Foarte probabil, aproape cert. Un tip avizat, ca el, se înșela rar, mai ales că undeva, mai sus, s-a comis o greșeală – îi izolaseră, e drept, dar le-au lăsat și timp să gândească.
Pe linia frontului, totul devenea negociabil.

Singuri
„I-am lăsat singuri pentru că au meritat-o.”
Pentru că ea s-a gândit la el toată noaptea, simțind că trăiește din nou. Pentru că el s-a trezit cu un nod în gât, făcând tot felul de planuri idioate, până s-a hotărât s-o invite la o cafea. Pentru că discuția lor nu s-a auzit prea bine, de parcă era bruiată, sau poate că ei nu vorbeau prea clar. Era ceva, totuși, legat de un ultim pelerinaj, de visul lui de a intra în Sala Consiliului Înțelepților; oricum, tipul era alienat și pe alocuri incoerent, așa, ca toți practicanții Ritmului, o specie incapabilă să ducă ceva până la capăt…
La urma urmelor, i-am lăsat singuri pentru că solitudinea lor avea farmec. Și era a lor. Numai a lor.

Rebeliunea
De aici încolo o să vă povestesc eu, cel din speluncă, acela cu stress-ul, știți, „profetul trecutului”… Acum, că v-ați amintit, vă spun că mă simt grozav de când am devenit un fel de biograf al Omului Care I-a Pălmuit Pe Zei La Ei Acasă, care le-a făcut figura pe când se așteptau mai puțin. La mijloc este și o femeie, să-i zicem „fatală”, că așa povestea se „vinde” mai bine, un fel de roboată în felul ei, Dumnezeu știe cum l-a înnebunit pe tipul acesta. Știa deșertul pe de rost, înmagazinase atâtea date, încât totul părea transparent, inclusiv complexul de rachete din zona grotelor, care s-a dovedit a fi într-adevăr o ruină, dar nu chiar atât de dezafectată precum o credeau băieții…
O singură lovitură, numai atât au apucat să le dea, dar aia a fost „totală” – drept în Sala Consiliului Înțelepților, la oră de vârf, când era adunată acolo toată elita castei privilegiate din Erlul, fost oraș imperial, mă-nțelegeți, mare scofală, capitala unei întinse sub-regiuni stelare bla-bla-bla.
Ce s-a întâmplat apoi cu ei, nu-mi place să povestesc și partea asta o sar intenționat. Oricum, știau bine ce-i așteaptă, după ce le-au servit la fix ghiuleaua aia hodorogilor din consiliu.
Le pun la toți placa asta, așa o știu și e adevărată, ia priviți-i cum stau și mă ascultă, cu gura căscată, măcar că unii zic că sunt agitator, anarhist, că fac cultul unui exaltat. Eu habar n-am de prostiile astea și, dacă-mi faceți cinste cu înc-un pahar, vă mai spun odată toată istoria.


Comunicat
„La mai puțin de un deceniu de la înfrângerea odioaselor trupe imperiale, metropola Erlul, capitala Sub-regiunii stelare Delta, a suferit o grea lovitură din partea forțelor rebele, care au reușit să reactiveze o veche rampă de rachete. Diabolicul plan a fost minuțios pus la punct de un fost ofițer imperial – femeie – și de liderul unei secte locale, deosebit de periculoase. Amândoi, împreună cu întreaga lor rețea criminală, au fost anihilați de trupele noastre speciale. Guvernatorul sub-regiunii și-a dat demisia, iar șeful sistemului local de observatoare a fost deportat pe o colonie penitenciară.
Cerem cetățenilor vigilență față de orice individ cu comportament deviant, față de orice provocare și mesaj subversiv. Astfel de cazuri de libertate greșit înțeleasă nu mai pot fi tolerate… este o datorie cetățenească a fi raportate… cerem fermitate… întărirea disciplinei… pace globală… prosperitate…”
Transmisie bruiată/întreruptă.


Fine
Departe, pe planeta sufocată de praf, aceeași lumină sângerie veghează lupta dintre gladiatorii gândului și controlorii minților. Este un șah etern, în care primii par mereu lipsiți de șansă, pentru că sunt singuri, pentru că înțelegerea lor este grea și chinuită, pentru că-și vor pune mereu întrebarea „De ce?” în fața Absurdului. Întrebare fatală, la care eroii noștri au răspuns în felul lor, așa cum s-au priceput, așa cum o vor face mulți alții după ei, folosind suferința ca pe o șansă.
Gânditorii au pierdut toate bătăliile lor – de fapt câștigate, iar Observatorii au avut parte doar de victorii, consemnate apoi ca înfrângeri „istorice” sau „epocale”, în limbajul pompos al cronicilor.
În jurul acestui ring ideal gravitează întreaga lume. Este motorul în doi timpi al Universului, experimentul global pe care Marele Maestru îl face și-l reface, din ce în ce mai febril.
Pentru că timpul, așa cum vă spuneam, Timpul era pe sfârșite.