L-am vazut intins pe jos, in colbul drumului, plin de praf si sange uscat... Dar zambea. Stia ca pentru el totul se sfarsise. Cedase. Se oprise din drum. Dar nu vroia sa mearga mai departe, oricum.
- Hai, hai sus, i-am zis.
S-a uitat la mine fara sa isi stearga zambetul acela tamp de pe fata si a dat din cap:
- Nu. Eu raman.
Stiam... Si totusi... Toti anii acestia ma insotise mereu, si era un companion de nadejde... Simteam ca nu pot merge mai departe fara el... Si el a vazut asta in ochii mei.
- Hai, mars, nu ma lua pe mine cu sentimentalisme din astea. CARAMBA! La drum! Tu mai ai inca mult. Calatoria mea se sfarseste aici...

Si am plecat fara sa mai zic nimic. Fara sa mai intorc capul inapoi. Fara sa plang. Avea dreptate. Ca de obicei.
Era mai bun, si mai frumos decat mine. Pe mine ma slutise drumul... Pe el nu... Era inca un copil. Pur, si inocent, si nestiutor... De asta cedase. El se fransese, eu ma indoiam...

Eram eu cel intins pe jos, in colbul drumului. Acoperit de praf si sange uscat... Zambetul acela tamp tot al meu era...
Era eu... Era copilul din mine...
Acum e mort...
Dar merg inainte.
Singur.