agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3991 .



În prag de toamnă
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [peruzele ]

2004-06-25  | [This text should be read in romana]    | 



Sufrageria rîdea din cele trei vaze mari cu tufănele si crizanteme galbene, ruginii, albe, mov mirosind puternic a toamnă.
Pe măsuța din fața canapelei albastre abureau cafelele, printre fotografii, reviste, casete.
Vorbeau despre cărți și ea se simțea bine. Cu el putea vorbi de toate. Îl privea tandru cum fuma pipă cu aer grav, atent la fiecare frază a ei, la fiecare cuvînt. Muzica era atît de odihnitoare și cafeaua aromata și el aici! Atît.
Erau zile cînd făceau dragoste și zile cînd se simțeau bine discutînd sau ascultînd muzică, zile cînd îi repara toată casa și zile cînd nu erau împreună pentru că...
Telefonul sună înfundat. Irina puse ceașca pe farfurioară și se ridică.
Rămas singur, bărbatul privi florile, cărțile din bibliotecă, mobila veche, oglinzile. Se simțea bine la ea.Nu-i plăcea o anumită dezordine despre care ea spunea că alungă monotonia și cumințenia geometrică. El nu era de profesie artist. Poate tocmai de aceea îl atrăgeau artiștii. Dar viața pe lîngă artist e sclavie, căci artistul e la rîndul lui sclavul artei.
Totul la ea era cu gust, era frumos - obiectele, imbrăcămintea, ea...
Nu, bărbatul nu trebuie să devină robul femeii. Avea și defecte pe care i le spunea de fiecare dată fiindcă el o voia perfectă; atunci s-ar fi dăruit, iar ea l-ar fi devorat, i-ar fi distrus personalitatea, i-ar fi răpit libertatea de care avea atîta nevoie.
„Să nu-ți ieși prea mult din tine.” Asta însemna să nu dai prea mult. Și femeia cere tot timpul; ea nu face altceva decît să ia și să ceară tot mai mult. Irina nu făcea excepție.Se purta ca un copil răsfățat. Poate că și asta fusese întotdeauna. Îi cerea să-i aducă ciocolată, muzică, alta mereu, semn că se plictisea de aceeași voce. Îi cerea să rămînă cu ea nopțile. De trei luni de cînd o cunoștea, toată energia lui fizică și intelectuală fusese absorbită de această ființă egoistă, posesivă, care prin el descoperise că este femeie.
Își auzi gîndul. Caseta se terminase și dincolo nu mai vorbea nimeni la telefon. Se ridică și schimbă caseta. Camera se umplu de un sunet plăcut de banjo, de o atmosferă ca de „vară indiană” undeva într-o sălbăticie îndepărtată, într-un căsoi de lemn, cu cămin din cărămidă roșie, balansoar acoperit cu pături de lînă, pat rustic, lampă veche...Rupt de toate. Liber.
Lucia intră în cameră discret, ca o adiere. Cînd o văzu cu ochii în lacrimi se trezi din reverie și puțin speriat, mișcat întrebă:
-Cine era? Ce s-a întîmplat?
-Mi-a murit un prieten. Un fost director de teatru, soțul doamnei pe care ai cunoscut-o la conferință.
-Bătrîna cu pălaria de Gulliver?!
-Da. Il internase la azil de două săptămîni. Se poticni. Era prea sensibil să suporte șocul ăsta. Își împreună mîinile. Durerea i se citea în ochi. Duminică...Dacă mă duceam duminică! Încă mai trăia. Simțeam nevoia să-l văd. Si el ...a întrebat-o cînd vin în vizită. Era un un bătrîn minunat. Senin, de o frumusețe care la orice vîrstă vine din interior și strălucește pe față, în gesturi, în cuvinte. Discutam piese, regie; cîte nu vorbeam! Despre actori, despre artă, despre dragoste. La 78 de ani nu avea nici urmă de senilitate, înțelegi ? Oftă adînc. Vorbise cu însuflețire și neputința în fața iminenței se amesteca cu revolta.
-L-a omorît. L-a dus acolo ca să scape de el. Voia să fie singură, să se plimbe, nu să îngrijească un suferind care făcea crize cardiace de 5-6 ori pe an. Vara trecută a plecat într-o sîmbătă dimineața la o prietenă și au ajuns amîndouă la Bușteni de unde s-au întors duminică seara. El crezuse tot timpul că a dormit la prietena ei din Vatra Luminoasă.
Făcu o pauză căutînd în gînd. Am întîlnit-o astă primăvară la o conferință. Eram cu Iulian. Se plîngea că nu știa ce să mai facă cu el, că l-a scos din spital la fel de bolnav, dar ea nu avea nici o vină, că se plictisea să rămînă duminica cu un bătrîn bolnav și nervos într-o casă pustie în care nu mai veneau prieteni ca altădată, că avea și ea dreptul la viață.M-a indignat. Cum poți să te gîndești la plictisul tău cînd lîngă tine suferă omul cu care ai trăit o viață întreagă?! Iulian mi-a spus atunci un lucru ciudat. Iulian, care abia împlinise 24 de ani, m-a acuzat pe mine că n-o înțeleg, că eu la vîrsta și în situația ei aș face fel. Gîndul ăsta mă sperie.Posibilitatea ca Iulian să aibă dreptate.
Se opri brusc. Asta nu-i plăcea la ea: era prea lucidă. Nu știa ce să spună: încercă un reproș.
-Ce prietene de vîrsta ta ai tu? Arată-mi una singură.
-Femeile de vîrsta mea sînt măritate, au copii...
-De cîte ori vin la tine și sună telefonul numai babe te caută.
-Pentru că au nevoie de cineva tînăr. Pentru că avem nevoie unii de alții. Nu poți trăi singur. Asta nu vrei tu să înțelegi.
-Numai singur ești puternic. Tolstoi spunea că pentru omul care trăiește o viață spirituală dragostea, căsătoria vor fi o cădere, el va da forțele sale familiei, soției, obiectului dragostei.
-Nu-mi pasă ce spune Tolstoi. Eu nu sînt un geniu pustiu și nici tu nu ești.
Luă de pe măsuță pachetul cu țigări și scoase tremurînd una pe care o aprinse precipitat, nervos.
Erau momente ca acestea cînd se abstina în filosofia lui de împrumut și atunci l-ar fi dorit cît mai departe de ea. O irita toată povestea cu singurătatea, cu libertatea, cu energia conservată. Era un defensiv. Se apăra de propria slăbiciune, de atașament, de inevitabil; pentru că venea în continuare cu flori și prăjituri și fructe și cărți și muzică și cîte și mai cîte surprize plăcute, pentru că o căuta zilnic la telefon, o urmărea, o iscodea cu gelozie, o necăjea ca apoi s-o împace.
-La ce te gîndești? o întrebă cu voce caldă și ea simți întrebarea ca pe o mîngîiere.
-La Dora.
-Poftim. Ce-ți spuneam eu? Dora, altă babă. Tu nu poți să ai de-a face decît...
-...decît cu oameni. Nu-i vina nimănui că îmbătrînim. Tu crezi că mie îmi place bătrînețea? Mă deprimă cumplit. Dar atunci cînd cineva care nu are pe nimeni și a trecut demult de 80 de ani îți dă telefon să-ți spună că a căzut pe stradă și că are nevoie de pîine, de comprese, de tine, tu ce faci?
-Cînd a fost asta? Cînd a căzut?
-Săptămîna trecută, în piață. Se întunecă la față.Și bunica tot în piață a căzut și tot toamna. Au adus-o acasă doi băieti de școală. Dar ea mă avea pe mine. Dora nu are pe nimeni. Stii ce m-a întrebat? Cu vină, cu teamă, ca un copil speriat: "Irina, crezi că trebuie să merg la azil?" I-am răspuns sincer: e greu să hotărăști asta. Acolo sînt numai bătrîni bolnavi și neputincioși. "Nu e vesel. A repetat oftînd. Nu, nu e vesel, Irina. Vezi, acum doi ani m-am luptat o lună de zile să ies de acolo."
Am înțeles-o. Risipit printre ceilalți nu trăiești drama bătrîneții ca într-o casă în care vezi numai urîciune, durere, neajutorare. Tragedia stingerii e mai devreme în suflet decît în corp. Într-o familie cu copii, nepoți e mai ușor. Dar acolo? E ca și cum te-ai vedea în oglindă în fiecare clipă.
Era la a treia țigară. El o asculta tăcut, vinovat, rușinat.
-Am vorbit de tine, de noi, de dragoste, de viață, de cea de acum și de mai tîrziu. Vezi, ne-am obișnuit ca bătrînii să trăiască în trecut, să nu mai vadă în perspectivă. Ea, la peste 80 de ani, are încredere în viitorul acestei lumi, iar eu mi-am pierdut increderea ce o aveam ca studentă, pe care am așteptat-o de la dragoste, de la tinerețe, de la un bărbat.
-Înțeleg, pe Iulian l-ai iubit pentru că era tînăr și-ți dădea încredere.
-Nu, nu-mi dădea. Mă simțeam la fel de tînără și eu. Atît. N-a fost un schimb. Nu ne-am putut da nimic unul altuia. A fost ceva meteoric.
-Dar eu?
-Tu? Nu știu. Mă necăjești și mă înveselești și mai ales am nevoie de tine. Faptul că aștept seara să mă suni și tu o faci înseamnă că ceva ne leagă, dar tu...
Se uită la ceas.
-Știu, e tîrziu. Trebuie să pleci, îngînă ea cu ciudă.
-Ești obosită și e într-adevăr tîrziu. Nu te mai gîndi la nimic. Culcă-te. Trebuie să te odihnești.Somnul e cel mai bun medicament.
-Nu vreau să dorm, se copilări ea. Să dormi înseamnă să uiți.
-Dacă nu vrei o să te bat și ai să dormi.
De cîte ori îi vorbea așa o făcea pe un ton blajin, tandru, părintesc încît se simțea mică, mică de tot și pe loc îi venea să rîdă.
Se ridică și i se agăță de gît. El o cuprinse în brațe și o sărută pe păr, pe frunte, pe obraz, pe gură.
Nu știa că undeva în sufletul lui, într-un colțișor anume, ea exista ca ceva care fiind atît de aproape nu-l poți atinge, ca ceva care la cea mai slabă atingere dispare.
El o săruta și strîngea în brațe a despărțire. Pînă sîmbătă.



©Elena Malec, București, 10 noiembrie 1988

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!