3

- Ia zi, băi Dane, ție ți-a dat vreodată prin cap să-l omori pe tac’tu?
- Doamne ferește, cum să mă gândesc la una ca asta?
- Mie da, marturisi calm Adrian Corcodea, uitându-se la Vlase cu ochi inexpresivi.
Corcodea se așezase la masa lui Vlase fără să ceară voie. Fumul năpădise tot barul, și ferestre nu existau, micuța încăpere de la subsol avea, practic, o singură gură de aerisire, ușa.
- Ai băut prea mult, Adi…
- Nu, nu, vorbesc foarte serios, reluă Corcodea,
întrerupându-și colegul de serviciu. Trase un fum din Viceroy-ul abia început, apoi continuă: taică-meu nu voia să-mi cumpere bicicletă, eu mă rugam tot timpul de el, și el nu voia. Ani de zile m-a tot dus cu preșul, ba că să intru mai întâi la liceu, ba că să nu știu ce… Până la urmă, mi-am cumpărat eu singur bicicletă. Eram în facultate, prin anul doi, și am muncit pe șantier o vacanță întreagă, ca să strâng bani. Am venit cu bicicleta acasă. Tata meșterea ceva în atelier. Primul impuls a fost să-i strivesc gâtul între roata din față și perete, și să-l întreb: “de ce nu mi-ai luat bicicletă, ți-era frică să nu te omor cu ea?”
- Și de ce nu l-ai omorât?
- Ca să nu ajung la pușcărie.
- Dar de ce ți-ai dorit să-l ucizi tocmai cu bicicleta?
- Nu știu dacă într-adevăr doream să-l văd, neapărat, mort. Cred că mai degrabă mă interesa ce mi-ar fi răspuns la întrebare. Adică, situația s-ar fi schimbat. Nu mai era el cel cu puterea. Împlinirea visului meu nu mai depindea de el. Acum, ar fi depins de mine dacă să-l las în viață sau nu.
- Eu văd lucrurile altfel. Taică-tu avea dreptul să-și dea banii pe ce ar fi crezut el de cuviință. De ce ar fi trebuit să ți-i dea tocmai ție? În definitiv, erau banii lui.
- Ete, de-aia nu mai puteam eu, că erau banii lui! Ete, de-aia nu mai puteam! Eu voiam bicicletă, și tata trebuia să-mi ia, că altcineva, cine? M-am gândit eu să bag vastu’ la biștari, da’ bătrânu’ era oț, ținea banii încuiați, la sertar.
- N-ai avut niciodată remușcări? Gândul că ai vrut să-ți ucizi părintele, nu ți-a produs remușcări?
- Păi ce, l-am omorât? Doar n-o să stau acum toată ziua să-mi bat capul la ce remușcări aș fi avut dacă… Să știi că toți părinții sunt niște oameni egoiști. Ei dau naștere copiiilor fără să-i întrebe dacă au sau nu chef să vină pe lume. Taică-meu m-a zămislit împotriva voinței mele!
- Păi cum să te fi întrebat tac’tu dacă nu cumva ai de gând să te naști, atâta vreme cât tu nu existai?
- Să nu mă fi făcut, și gata! Ce vină am avut eu, să trăiesc până la 20 de ani fără bicicletă? Ce vină am eu, să îndur viața asta nenorocită? Era mult mai bine dacă n-aș fi fost deloc. Nu aș mai fi simțit nici un fel de durere.
- Ai putea să te sinucizi, și scapi…
- Da, aș putea, dar vezi că, odată venit pe lume, am început să alerg după niște chestii, după niște țeluri.
- Te pasionează alergătura?
- Nu, alergătura în sine nu-mi place, e nasoală, de-aia zic ca viața e nenorocită. Dar trebuie să ating țelul după care fug.
- De ce?
- Cand îl voi atinge, îmi va fi mai bine decât îmi e acum.
- De unde știi?
- Acum îmi este rău. Deci, mai rău decât acum nu poate fi după ce obțin ce vreau. Dar trebuie să fac ceva, ca să schimb.
- Dar de ce nu ți-e bine, acum?
- Pentru că mă gândesc că mi-ar putea fi și mai bine, și gândul ăsta nu mă lasă în pace. De-aia nu e bine.

4

- Mă Adi, dă-o naibii de treabă, că iar te-ai făcut de râs.
Liliana Corcodea se trăgea cu degetul arătător de o buclă, semn de nervozitate. Iar te vorbește tot institutul ca i-ai lins picioarele lui Crasnaf.
Liliana nu era colegă de serviciu cu bărbatu-său, dar afla sistematic ce se petrece prin institut, unde avea o mulțime de prietene, foarte vorbărețe.
- Și ce vrei să spui, că e umilitor? – întrebă Adi.
- Da, eu consider că e, oarecum, umilitor, veni
răspunsul.
- Dar să ajungi șomer, asta cum ți se pare? Triumfător? La noi în birou am mai rămas doi ingineri, Dan Vlase și cu mine. Se anunță restructurări, unul va trebui să dispară.
- Și va dispărea Dan, pentru că el nu-i linge pantofii lui Crasnaf.
- Nici eu nu i-am lins, i-am curățat doar de praf, cu limba.
- Da’ ce, cu o perie nu puteai să-i cureți?
- Cu limba iese și mai frumos, ca dă și lustru.
- Bine, dom’le, dar singur nu putea să și-i lustruiască?
- Ba da, dar am preferat să fac eu munca asta utila.
- Aha, deci asta-i o munca utilă…
- Da, este. Pe lângă faptul ca i-am făcut pantofii zeiss, eu l-am mai ajutat pe domnul Crasnaf să scape și de stresul infernal la care e supus. Masajul blând, pe care limba mea l-a făcut pe picioarele lui, a fost foarte odihnitor. În timp ce-i simțeam, prin pantof, degetele picioarelor, deasupra cărora îmi plimbam când vârful, când partea din spate a limbii, așa cum numai eu stiu să fac, constatăm fericit că odihna se așează binefăcătoare în creierul domnului manager, producându-i o ușoară senzație de relaxare, simțeam că domnul manager devine mai vioi, mai proaspăt, simțeam că masajul meu îi dă puteri, că-l face mai apt de munca, mai puternic, mai capabil să rezolve problemele dificile cu care se confruntă societatea noastră comercială. Pentru că domnul manager muncește din greu, toată ziua se zbate, cauta soluții, e firesc să mai și obosească, bietul om.
- Ai suportat o asemenea scârboșenie pentru binele firmei care te plătește, deci…
- Dar nu a fost nici o scârboșenie, ci doar o muncă utilă.
- Cum, mă, vrei să spui că nu ți-era greață…
- Dar de ce, de ce greață? Piciorul domnului manager are un design foarte interesant. Prin pielea moale a pantofului percepeam toate formele, degetele domnului manager sunt atât de draguțe, parcă ar fi niște castraveciori.
- Gemeai în timp ce lingeai?
- Scoteam unele gâfâituri.
- De plăcere, nu de scârbă.
- Da, de plăcere. Eram conștient de importanța a ceea ce fac, și mă străbătea curentul acela unic, al mândriei că eu sunt, în acel moment, acolo, și înfăptuiesc ceea ce trebuie. Poate că alți oameni, situați în alte locuri, și-ar fi dorit și ei să fie în locul meu, dar numai eu dobândisem privilegiul. În acest fel, pot spune că mă singularizasem, personalitatea mea era clar definită, atunci.
- Personalitatea ta nu se poate defini altfel?
- Eu sunt un tip realist, care știe că personalitatea unui individ se manifestă într-un mediu social, prin declanșarea capacității de a fi folositor. Și, în acele clipe, eram folositor, ți-am explicat cum.
- Care dintre cele doua plăceri era mai intensă,
manifestarea personalității, această satisfacție de ordin pur psihologic, sau plăcerea fizică de a atinge, cu limba, degetele ca niște castraveciori?
- Ah, îmi cer să procedez la un dificil dialog cu mine însumi! Cele două plăceri erau contopite într-un tot unitar, senzația și triumful se completau atat de frumos-atroce și totuși odihnitor…
- Poate că Vlase te disprețuiește, știind ce faci.
- Poate că și eu îl disprețuiesc pe el, știind că va ajunge ca vai de capul lui. Dan Vlase e un ratat.
- Ce numești tu ratat?
- Un tip care trage pe lângă poartă. Vlase e un looser special, el habar n-are unde-i poarta, măcar. Nu e capabil să înțeleagă diferența dintre el însuși și interesul său. Mi se pare normal s-o ia în freza de la Destin.
- Între tine și interesul tău există o distanță precis delimitată?
- Discuția comportă o abordare mai detaliată. Interesul reprezintă ceea ce vreau să obțin. Tot ceea ce se poate obține într-un mediu social, scuză-mă că repet sintagma asta, depinde de comportament, de atitudine. Cine se contopește cu scopul, găsind plăcere în drumul către scop – acela reușește în viață. Nu e nimic paradoxal în ce spun. Eu – aici, interesul – acolo, discuând cu mine găsesc puntea de legatură, pășesc pe ea, merg spre victorie.
- Treaba ta ce faci pe puntea aia, mie spune-mi doar, de ce ești atât de sigur de importanța și puterea mediului social?
- Ai răspuns singură, mediul social e important și puternic, pentru că numai el îți dă tot ce-ți poți dori.
- Tu ce-ți dorești?
- Forță, prestigiu, respect.
- Pentru toate astea lingi? De fapt, în mintea ta, nu cumva a fi respectat înseamna a fi lins? Ce satisfacție îți oferă respectul pe care-l ai pentru că altcineva ți-a dat prestigiu, sau un anumit fel de forță? Sau există numai deliciul de a linge? Mă rog, de a lustrui…
- Într-un fel, așa e viața, lingi ca să fii lins.
- Și renunți la respectul tău față de tine ca să obții respectul altora față de tine.
- Vezi, asta nu înțelegi tu. Că eu mă respect pe mine atunci când ling degete de picioare. De altfel, ți-am explicat foarte clar.