Am fost rugat să aștept douăzeci și opt de minute. După acest timp puteam în sfârșit să plec din gara aceea blestemată, spre o destinație pe care încă nu o cunoșteam.
Imediat ce am primit vestea, m-am așezat din nou la locul meu pe bancă; nu eram nerăbdător. După ce aștepți ere întregi fără să știi exact ce anume și dacă va veni vreodată, încă douăzeci și opt de minute contează prea puțin.
M-am uitat în jurul meu. Se schimbaseră multe lucruri de când privisem ultima dată. Pentru că, după primele milioane de ani de așteptare, încetezi să te mai uiți în jur. Nici corpul nu ți-l mai poți muta de pe bancă decât cu greu- pielea începe să-ți difuzeze cu materialul din care aceasta este făcută. Devii una cu ea.
Stâlpul din fața mea când a apărut? Cred că nu eram atent când a fost construit. De fapt, sunt mai multe șiruri de astfel de stâlpi. Într-adevăr, sala este veche… foarte veche. Era și cazul să se ia astfel de măsuri. Mai sunt vreo câteva bănci noi, pereții parcă au altă culoare… Dar, în ansamblu, imaginea e aceeași. Oameni care alergă pe scări, sau sar în trenuri, unii cu bagajele după ei, alții goi și săraci… pereți reci, înați… sirenele care urlă.
M-am uitat la ceasul mare așezat chiar în fața mea. Douăzeci și cinci de minute.
Un genunchi a început să mi se agite fără să-l pot controla. M-am întrebat dacă e din cauza nerăbdării - deci până la urmă eram nerăbdător! – sau, mai simplu, din cauză că nu-l mai mișcasem de atâta timp.
Am încercat să mă opresc, dar n-am putut. Îmi doream foarte mult să plec; îmi doream să fac ceva, orice… nu sunt prea multe de făcut când stai singur, pe o bancă, în gară, vreo câteva miliarde de ani. Singura preocupare pe care poți să o ai este să te uiți după băiatul acela blond, în alb, care vine să-ți vestească plecarea. (De fapt, nu e numai unul. Sunt mai mulți, dar arată aproape la fel, cu obrajii rotunzi și ochi mari, blânzi, și absolut toți sunt îmbrăcați în alb și înaripați, deși nu prea zboară. Vin întotdeauna pe ușa mare deasupra căreia este așezat ceasul. N-ai cum să nu-i observi.)
Douăzeci de minute.
Pe banca de alături e o femeie. Pare confuză. Cred că e prima oară când este pusă pe listele de așteptare, și probabil e abia la început, când după primul milion de ani începi să te simți abandonat. Și unii chiar au dreptate. Sunt prea puține lumi în Univers pentru atâtea bănci cum sunt ale noastre. Trebuie să aștepți până se eliberează un loc potrivit, iar asta poate dura și câteva miliarde de ani, ca în cazul meu.
Cinsprezece minute.
Sunt cel mai vechi de aici. Toți cei care așteptau atunci când am ajuns eu au fost deja repartizați. În ultima vreme, a devenit din ce în ce mai greu pentru Administrator să se descurce; în mod sigur se va porni o campanie de construire în masă a unor lumi noi. Și asta nu numai pentru că nu mai sunt locuri, ci și din cauza diminuării calității. O lume distrusă și refăcută de mai mult de zece ori nu mai funcționează corect, prin urmare nimeni nu mai vrea să o închirieze. De multe ori trebuie aruncată, din cauză că devine neprofitabilă. Iar asta înseamnă încă mulți ani de stat pe bancă pentru unul ca mine. Dacă nu închiriezi o lume, la ce-ți mai folosește un Întemeietor calificat?
Zece minute.
Pe măsură ce timpul trece, devin din ce în ce mai nervos. În schimb, femeia de lângă mine pare mai liniștită. Privește fix într-un punct în partea opusă a giganticei încăperi… la ușa pe care vin puștii ăia în alb. Îi așteaptă încordată, fără să-și dea seama că eu o privesc. Probabil că așa va rămâne până când ușa se va deschide, iar când va afla că nu ea este cea chemată și odată cu dispariția Vestitorului, o va lua de la capăt.
Cinci minute.
Nu cred că e pentru mine. Mai e ceva timp, iar ei nu vin niciodată nici mai devreme, nici mai târziu decât au anunțat. Totuși, înspre banca mea se îndreaptă un Vestitor. Mai bine. M-am ridicat în picioare. El s-a oprit la câțiva pași în fața mea și și-a aranjat pletele care îi intraseră în ochi.
- Vă rugăm să ne scuzați…
Am ridicat o sprânceană.
- Trebuia să fiți repartizat, știu. În aproximativ trei minute era hotărâtă plecarea. Cu toate acestea…
A făcut o pauză în care s-a uitat pe furiș la femeia de pe banca alăturată, care la rândul ei îl fixa cu privirea. Credea că nu-l văd. S-a înșelat. După o fracțiune de secundă, și-a îndreptat din nou atenția către mine.
- Să vă explic.
Și-a împreunat mâinile la piept. Asta însemna un discurs lung pregătit dinainte.
- Știu că sunteți de mult aici, dar mă tem că în lumea unde erați inițial repartizat a fost scoasă din funcțiune.
Am înjurat și m-am trântit la loc pe bancă. Deci asta era.
- Vă rugăm să ne scuzați pentru acest incident…
Nu știu dacă privirea mea sau propria lui inițiativă l-a făcut să tacă. Oricum, n-a mai zis nimic. A făcut o plecăciune adâncă și s-a îndreptat spre banca de alături. Femeia continua să îl privească cu ochi mari, plini de speranță.
- Vă rugăm să așteptați douăzeci și opt de minute pentru a fi repartizată.
A făcut din nou o plecăciune și s-a întors spre ușa prin care venise. Dar eu, chiar spre surprinderea mea, mi-am pierdut stăpânirea de sine.
- Știi ce? Nu pricep de ce eu stau aici de câteva miliarde de ani, în timp ce ei…
Am arătat spre ea.
-… ei nu stau aici nici măcar un sfert din timpul ăsta!
Vestitorul n-a zis nimic. Doar mă privea calm și plictisit. A ridicat cu nonșalanță din umeri. Dar eu am insistat:
- De ce nu pot să plec în locul ei?
Același gest.
- Dacă vreți, puteți pleca împreună cu ea.
N-am știut ce să-i răspund, pentru că nu eram sigur dacă mă lua peste picior sau vorbea serios. Nu exista vreun Întemeietor care să-și împartă lumea cu un altul. De ce tocmai eu…mai ales după cât așteptasem?… Dar alternativa nu părea prea fericită. Nu eram dispus să aștept încă vreo câteva miliarde de ani.
Atunci femeia a vorbit pentru prima oară:
- Poți să vii cu mine dacă vrei. Putem împărți lumea în două… ceea ce va fi cam greu… sau putem colabora.
Nu mă așteptam la asta. În general, Întemeietorii au orgoliul lor. Niciodată nu cer ajutor în munca lor. Așa că am întrebat-o:
- De ce?
A pufnit nemulțumită. Nu cred că-i convenea să-și dezvăluie motivațiile. Fusese oricum destul de greu să-mi facă propunerea.
- E prima dată când fac asta, da? Abia am terminat instruirea și… mi-e teamă să n-o dau în bară.
S-a uitat în jos. Se simțea umilită.
Un Întemeietor de modă veche, care nu mai practicase de câteva miliarde de ani și o novice… Pe aceeași planetă… Mi-a venit să râd.
…Într-adevăr, putea fi un experiment interesant. Și mă plictisisesm rău de tot de atâta așteptat. Vestitorul a bătut nerăbdător din aripi.
- Deci? Cum rămâne? Plecați împreună?
Am încuviințat amândoi din cap.
- Bine. Vă rugăm să așteptați douăzeci și opt de minute.
Ne-am așezat amândoi pe banca ei. Am făcut cunoștință, iar eu am întrebat-o dacă știe ceva despre lumea în care urma să conviețuim. La fel ca și mine, nu avea nici o idee, dar am făcut timpul să treacă destul de repede, jucându-ne cu milioanele de posibilități pe care le aveam. Am observat că nu prea ne asemănam; de fapt, aveam caractere total opuse. Vorbea prea mult, prea repede și era îngrozitor de încăpățânată; toate trebuiau să iasă cum voia ea. La sfârșitul celor douăzeci și opt de minute, aveam îndoieli serioase că vom putea colabora.
Dar era oricum prea târziu. Băiatul blond își făcuse deja apariția, însoțit de un bătrân cu barbă albă. S-au apropiat de noi, iar Vestitorul a scos din buzunar un aparat roșu- probabil pentru se integra mai bine în decorul viitorului meu loc de muncă. (O lume roșie???)
- Voi doi…
Bătrânul s-a scărpinat în cap.
- Aveți idee în ce vă băgați?
Nici unul dintre noi n-a răspuns.
- E clar… a mormăit el. Bine, oricum contractul dintre mine și firma care v-a pus la dispoziție a fost semnat. De acum încolo, sunt șeful vostru, nu mai am ce face…
- Acesta este un emițător, a intervenit Vestitorul arătând înspre aparatul roșu. Fiindcă nu au mai existat asemenea cazuri, ne-am simțit obligați să luăm niște măsuri de precauție. Dacă nu vă înțelegeți, este suficient să-l activați și o echipă va fi imediat acolo…
- Dar ați face bine să nu-l folosiți, pentru că asta ar însemna întârzierea lucrării mele și probabil că veți plăti daune. Ne-am înțeles? Și să nu vă așteptați la timp de pălăvrăgeală; o să aveți ceva de muncă.
Chiar speram că va fi ceva de muncă pe planeta pe care trebuia să o întemeiez. Nu voiam ca după câteva ere de plictiseală să urmeze altele de și mai multă plictiseală; totuși mi-era teamă că lucrurile nu vor ieși prea bine, din cauza acelei mici… nepotriviri de caracter dintre mine și viitoarea mea colegă. Dar nu mai aveam de ales și, în plus, voiam să încep cu dreptul. I-am întins mâna șefului meu și m-am prezentat:
- Eu sunt Adam, iar ea este Eva. Mă bucur să vă cunosc. Când începem?




Ioana Epure