Am fost ieri la mare...

Ca sa mai vad odata Dobrogea multi-milenara, blanda, dezarmata dintotdeauna de orice gest de neprimire.
O Dobroge de piatra, nisip si iarba, sculptate de suflarea crivatului, in dune line ca valurile marii care-o scalda...

Ca sa mai vad odata inchisoarea lui Ovidiu, cea dinainte de Cristos, soptindu-mi cu valuri reci, poeme melancolice de iubire desfranata si de surghiun... Fastele... Ponticele.
Ca sa mai calc odata plutind, fara sa las urme, pe nisipul sfant al Dobrogei mele stramosesti, pe falezele cuminti si ondulate ca niste naframe dacice fluturand a buna-primire, in intampinarea calatorului venit cu bune intentii pe mare...

Vazusem asta-vara falezele franceze ale Atlanticului, la Saint-Malo. Ma impresionase inaltimea zidurilor de aparare contra cotropitorilor. Circulam pe ranforturile seculare, din piatra, cu un aparat fotografic in mana si cu sentimentul jenant ca sunt castigatorul fara merite al celui mai stupid pariu al evului mediu occidental: invazia.
Am zarit apoi casa lui Charlemagne, regele Francilor intre 768 si 814 dupa Cristos. Am coborat scarile de piatra abrupte si m-am pierdut, pana seara tarziu, in istorie...
Istoria nasterii orasului Saint-Malo. : cand un oras moare, altul renaste, la mii de kilometri departare...
Un oras murea in Dobrogea, Histria, un altul se nastea la Franci, Saint-Malo... o stafeta istorica niciodata inteleasa, niciodata explicata, dusa de vanturile istoriei pe apele Marii Negre, ale Mediteranei si ale Atlanticului... apele pamantului...

Trebuia azi sa mai vad odata Histria, cetatea moarta a strabunilor mei...
Construita de grecii din Milet, cu sapte sute de ani inainte de Cristos, Histria fusese botezata cu numele Dunarii noastre, careia grecii ii ziceau Istria. O suta de ani mai tarziu, grecii aveau sa construiasca, dupa acelasi model, inca trei orase: Tomis, Calatis si Tyros... Constanta, Mangalia si Cetatea Alba.
Histria a inflorit sub greci, a decazut cateva sute de ani mai tarziu, cand romanii au cucerit-o, pentru ca apoi sa moara si sa ramana ruine nepopulate la o mie trei sute de ani de la nastere. Histria era deja ruine de acum un mileniu si jumatate. Si totusi exista si azi. Totdeauna m-a fascinat dainuirea ruinelor...

Grecii si marea i-au dat viata orasului. Marea Neagra a scaldat Histria cu valuri de calatori negustori de pe intreg pamantul. Navalirea romana insa punea la grea incercare prosperitatea si insasi viata cetatii. Burebista insusi a condus si aparat orasul grecesc de navalirea romana pentru cativa ani, inainte de a fi asasinat in anul 41 inainte de Cristos. Romanii au pus apoi mana pe oras. Incepea decaderea maretiei Histriei. Trei sute de ani mai tarziu, doar jumatate din populatie mai locuia orasul, pentru ca inca trei sute de ani mai tarziu, pe la anul 700 dupa Cristos, Histria sa devina un oras fantoma, nelocuit, o ruina... Era exact vremea in care, la cateva mii de kilometri spre apus, Charlemagne renastea o cetate infloritoare...

Revad azi Histria...
Aceeasi, cu pietre si marmuri parca mai tocite anul acesta, cu ruine care mor incet de otrava amintirilor rastalmacite de epigonii nedemni ai istoriei vechiului neam al nostru.
Azi se filma la ruine. Daca ar mai fi trait azi Parvan, nu se intra la ruine decat descaltat...
Pacla de ceata naturala probabil ca facea parte din scenariul filmului. M-am uitat de departe si am vazut oameni in costume, reflectoare, masini. Deodata, in vacarmul grupurilor electrogene, o voce amplificata de megafoane dadu o comanda scurta: "Be ready... Go!". Persoanele costumate au inceput atunci sa se miste. A urmat o alta voce amplificata de megafoane: "People, now... Go!".Din stanga, din spatele unui damb de pasune, din ceata, isi facu aparitia, neasteptat, un grup de cateva sute de persoane, barbati imbracati in costume inchise la culoare, cu mustati si cu par lung sub cusme de blana, cu bete si cu furci in maini. Era impresionant... Semanau cu dacii nostri, asa cum erau ei pe Columna...

Niste straini turnau un film cu daci si romani, probabil. Dacii aparuti brusc din ceata de dupa deal mi-au amintit de pieile rosii din westernuri americane, care apareau la fel, pe neasteptate, pentru a semana teroarea printre cuceritorii vestului salbatec american, inainte de a fi macelariti fara mila de omul palid la fata dornic de averi nemeritate...

Eram trist.
Imi intorsesem privirea de la platoul de filmare ad-hoc dintre ruinele milenare. Deodata, cerul se deschide, norii s-au dat la o parte si un soare stralucitor iesi ca sa-si trimita spre noi razele-i orbitoare. Histria multi-milenara era acum de un alb stralucitor, ruinele de piatra si marmura devenisera dintr-o data osemintele stramosilor mei care si-au ingropat aici ani, vieti, bunastari, suferinte, iluzii si sperante. Nu mai zaream nici actori, nici figuranti, nici ruine.... Vedeam doar oase albe, gigantice, rotunde, prietenoase...
"Stop!...Wrong lighting", au urlat imediat megafoanele in albul stralucitor al ruinelor ca niste oseminte sacre.

Intelesesem atunci...

Ruinele au memorie.