Pregătire, cei doi se foiesc o vreme aranjându-și recuzita sumară. Ea nu mai fredonează nimic. El studiaza firida din peretele lângă care va sta ca acum trei ani și amintirile și le refuză iar. Încearcă să se concentreze asupra textului.
Vocea: Sunteți gata?
Ea: Să-mi dau jos chiloții!
El: (pentru sine) Bine ca se termină repede. Auzi, chiloții!? E atât de tânără. Oare s-a culcat deja cu regizorul sau va urma după filmări ?
Ea : Ai spus ceva ?
Vocea : (Încet, ca o vorbă-ceață) : Nu sunt lesbiană.)

(Întuneric cu rază de lumină mai încolo de centru. Acolo se vede pick-up-ul. În obscuritate sunt pereții în construcție, femeia e așezată În poziția fetusului pe jos, pe ciment și fumează. El stă cu spatele la ea, poartă un costum negru și o cămașă albă, ține receptorul la ureche. Muzica : J. Joplin – albumul I got dem ol’ kozmic blues again mama, varianta ’69 neapărat.)
Femeia spălată : Mă suni la ora asta…
Bărbatul care crede că mai e bărbat : Draga mea, puteam la altă oră ?
Femeia spălată: Să nu mă întrebi după așa o tăcere lungă “ce mai fac”?
Bărbatul care se mai crede bărbat : Ce mai faci ?
Femeia spălată : Pozez goală.
Bărbatul care se mai crede bărbat: E ceva nou pentru tine?
Femeia spălată : Nu-ți răspund. Nu fi ironic, așa cum te știu. Aș vrea să nu…
Bărbatul care se mai crede bărbat: Poți, dragă, să formulezi o frază coerentă fără a nega ceva?
Femeia spălată: Nu. (Sec. Își roade o unghie. Încet se luminează) Aș vrea să nu ne mai certam la ora asta.
Bărbatul care se crede bărbat : De când am plecat
Femeia spălată : Nu am mai vorbit.
Bărbatul care se mai crede bărbat : Și nu știu dacă ar fi fost cazul să-ți telefonez după ce mi-ai făcut.
Femeia spălată : (cintă) Maybe Oh if I could pray and I try, dear,
You might come back home, home to me
Bărbatul care se mai crede bărbat: Totuși ți-am telefonat. Așa am simțit că trebuie să fac, un soi de benevolism. Nu mă întorc la tine.
Femeia spălată: Nici nu se mai poate. Firul de la telefon este rupt
Bărbatul care se mai crede bărbat : Tu, cu dinții, ultima oară.
Femeia spălată (își împletește o cosiță) : Acum mie nu-mi mai plac epilogurile.
(Se luminează tot platoul, dar treptat. El desenează cercuri pe podea. Apoi scrie ceva imaginar în aer. De cealaltă parte trec mașini. Urmează o liniște ușoară)
Femeia spălată (mirată) : Și la tine ninge ?
Bărbatul care se mai crede bărbat (rictus) : Da.
(Ninge treptat)
Femeia spălată : Știi, florile alea…
Bărbatul care se mai crede bărbat : Gogh-iene…
Femeia spălată : Mă înmormântez în ele. Se înmulțesc ca paramecii.
Bărbatul care se mai crede bărbat (se ridică face câțiva pași, își aprinde pipa. Vrea să-și alunge din minte senzația de duhoare): Îți iubesc sânii. Aș vrea să-i tai și să-i lipesc într-un taboul și să mă trezesc cu ei dimineața sub ochi.
(Femeia spălată surâde de plăcere. Se gândește la un război antic)

Bărbatul care se mai crede bărbat (trece de partea cealaltă a zidurilor. În stradă. Zgomot. Gâfâie. “Can’t you see I’m still left here
And I’m holding on in needing you”): De ce mă simt cu timpul prea relativ în fața gleznelor tale? De ce nu-ți pot ține degetele de la mână duminica dimineață? De ce porumbeii mesageri nu mai revin la cuibul de sub geamul meu? De ce nu mai pot traversa galaxiile așa cum se întâmpla acum trei ani? (țipă în receptor) Oprește muzica aia și vino cu mine să ne aruncăm ca orbii. Tu să treci prin aorta mea. Eu să mă pietrific în dorul tău de mine (coboară scări de metrou. Ia metroul. Urcă la suprafață. Se oprește într-o cabină telefonică verde) : Draga mea, epilogurile nu sunt poetice. Tu trebuie doar să treci peste partea asta de roman. (iese din cabină. Receptorul rămâne înnodat de receptorul telefonului public) Vino! Vino cu mine ! Nu vreau să mai vorbesc de unul singur. Nu am acest exercițiu. (Intră într-un bloc în deconstrucție în care va căuta chipul ei cu zâmbet de copilă. Urcă scara șoptind): Vino! (se lovește de poștaș. Doamna de la etajul 1 arată prea voluptoasă pentru vârsta ei. Trec anii pe scări. Părinții fetei plâng de parcă a lor copilă s-ar căsători mâine sub flori de portocal. Balustrada se sfărâmă scrum. El nu se uită la ei. Urcă mereu șoptindu-și : Doar trebuie să te eliberezi de tine. Să te topești între celulele mele pentru ca împreună să sufocam copii, adulți, tot Bucureștiul. Să-i punem zeului întrebări controversate înghițind ape și uscat, tot globul. Să explodam în infinit, foc. Să plouă cu noi.)
(Repetă ultima propoziție în vreme ce deschide o ușă veche, plină de cojițe de vopsea. Așa e la mansardă. Nu s-a împiedicat de țestoasa din cercul auriu. Privește pustiu. În mansarda deschisă ninge iminent, reificat. Femeia spălată e aproape în întregime acoperită de zăpadă. Vântul răsfoiește o revistă de modă. De glezna ei e legat firul unui receptor din care iese un melc. El se apleacă și suflă peste ea. )

Vocea : Fără final fericit. Fără final neconvențional!
Bărbatul care se mai crede bărbat: Mâine încep afacerea. (deasupra ei) : Mâine mă angajez. (aruncă zăpada de pe corpul ei inocent) : Dar până atunci sunt cu tine.
(Ultima melodie de pe albumul din ’69. El își leagă firul telefonic de picior. Se târâie cu dânsa astfel înnodată de el, umbră și ființă, și se aruncă de partea cealaltă).