În volumul „Omul disponibil” (Brumar, 2009), Ion Zubașcu alternează mărturisirea crezului său artistic cu cânturi ale „fugii” după și de poezia care, după cum spune autorul, „numai ea mi-a rămas credincioasă tot timpul” (Cântul 6). La întretăierea dintre actul de creație și viața însăși ce-l întrerupe într-un mod iluminator, poetul „se lasă în voia cuvintelor”, eliberând acel surplus de intuiție a vieții ce le aureolează. El visează „la un text magmatic, total, pulsând ca un țesut celular” (Cântul III) și caută să păstreze vie efervescența venirii la apariție a acestuia, moment al comunicării nevăzute a mesajului către „întreaga specie umană”.

Poetul năzuiește să aibă la îndemână întreaga paletă de contraste din care să țâșnească imaginea efigială, enigmatică, însuflețită: „Totdeauna am vrut să țin într-o singură mână extremele/ cum țineam în copilărie capetele fierăstrăului de oțel îndoit/ și mă minunam de țiuitul lui straniu” (Cântul IV). Poemele sale fluviu sunt purtătoare de numeroase aluviuni ale tradiției culturale și religioase, mai vechi sau mai recente. Recunoaștem de exemplu amprenta nichitiană în versurile: „Atunci voi de ce să mă obligați să vă văd degetele/ cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgați-mi-le/ până la încheieturi în ochi și urechi. / Numai așa poate le voi vedea de-a binelea/ le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată, / mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă” (Cântul II). În altă parte, se regăsesc inflexiuni ale perspectivei inversate din romanul fantasy Momo de Michael Ende: „Mult mai departe ajung în poezie/ cei care au viteza de înaintare cea mai mică. / Acum toată lumea poate să plece. / În America. În Japonia. În cosmos. Oriunde. / Dar cine poate rămâne cu mine, aici, statornic el însuși/ cât mai mult timp cu putință? (Cântul XII).

Nașterea este evocată recurent la confluența între viață și creație, febrila circulație a sensului marcând pragul unei apariții mereu întregitoare: „După fiecare copil nou născut/ ne minunam ca de-o veche statuie dezgropată-n Oceania./ Ce monstru și-ar putea oare imagina că lumea/ ar fi fost întreagă și fără el?” (Cântul IV); „Acum sunt așa cum mi-am dorit să fiu în secret totdeauna: / Singur într-o Casă de naștere/ și cu mâinile mele, cu știința mea de a scrie poeme/ s-o ajut pe femeia aceea să nască (Cântul VIII).

Convulsiile sunt semnul frumuseții, în ordinea căreia raportul dintre idee și ființa vie este plasticizat: „Acutezza, figura serpentinata/ în jurul cârpei inexplicabile din mâna celei întoarse cu spatele/ la intuiția noastră. «Frumusețea va fi convulsivă sau nu va mai fi» – / aceste pubere se uită la noi și ne văd mai mult decât le vedem noi pe ele. / Și normal! Noi vedem cu ideile nu cu ochii și ideile îmbătrânesc/ mai repede decât noi” (Cântul X). „Frumusețea elementară” este dublată de o inventivitate ambivalentă, marcă a tensiunii spirituale: „Nu-ți trebuie decât câteva fire de iarbă/ ucigătoarea lumină de august și o pală de vânt/ să te simți cu adevărat fericit. Dar nu rezistăm prea mult timp/ la o frumusețe elementară. E nevoie să inventăm coropișnița” (Cântul IV); „Dar flacăra vieții ce mai înseamnă/ când norii pe cer par cenușa cumplitei arsuri dinăuntru/ iar omul și șarpele stau ochi în ochi gură-n gură?” (Cântul X).

Remarcăm constituirea unei poetici a trupului, surprins în acea goliciune „de început de lume” („atât de firească și supraumană”) care declanșează istorii, luminează corporalitatea și este resimțită de poet „ca un contur/ sau ca o zare lină a conștiinței” (Cântul VIII). În proximitatea acestui trup, „păsările nu-și întrerup cântecul” (Ibid.), și perspectiva făpturilor mărunte este asimilată empatic, fapt ce atrage repercusiuni suprafirești: „Să nu trezești buburuza din moartea ei aparentă/ dar atât de subtilă. Să o crezi cu adevărat moartă fiindcă și ea/ crede, la rândul ei, că va fi crezută de tine/ Lasă-te dus de nas. Fii mai naiv decât buburuza din palmă. / Vei câștiga o experiență pentru toată viața. / Și o prietenie durabilă cu Dumnezeu. / El ce ne mai poate da o mână de ajutor, crede-mă!” (Cântul IV).

Nebunia este invocată acolo unde iubirea, cu nemăsura ei, împinge spre „umplerea de celălalt”, spre presimțirea „totului”: „Când iubești din tot sufletul/ ești cel mai expus nebuniei. Trebuie să ne umplem/ de Celălalt cu măsură. Să ne ferim de dumnezeirea acestuia” (Cântul IV); „Stau și scriu versuri pe genunchii Mariei, / în râsul ei batjocoritor, sub lacrimile ei luminoase. / Nebunia ei e de-a binelea. Ea e întreagă în lacrima ei. / Nu se joacă. De câteva zile în șir tace și plânge. / Râde și plânge. Fără nici un cuvânt pe deasupra. Doar se uită la mine ca și cum ar ști dintr-o dată totul” (Cântul II). De asemeni, la polul opus, nebunia este raportată la incapacitatea sacrificiului: „Însă cel mai ușor poți înnebuni când nu ești în stare/ să sacrifici nimic. Nici măcar ambalajele” (Cântul IV); „Între sacrificiul de sine și devorarea de alții/ m-am ridicat în picioare ca un copil/ ținându-mă numai de pereții aceștia/ pe care întunericul umed se prelingea din tavan” (La intrarea în noua declinare a următorilor 2000 de ani de poezie română).

Sfârșitul ebluisant de mileniu suscită nuanțele unui holocaust textual a cărui strălucire se vrea a recupera, în răsfrângerea sa, chipul estompat al omului: „Poți fi tu chiar atât de sigură/ că dacă te vei refugia între cărți cu copilul nu vor incendia Biblioteca/ sub pretextul că nu se mai vede prea bine în obscuritatea/ sfârșitului de mileniu/ fața aceea neclară, acum cu totul neplauzibilă/ incredibila față a omului?” (Cântul X).

Interesantă e și alegerea poetului în ce privește valorizarea raportului dintre istorie și poveste, istoria fiind rodul clasificărilor efemere, pe când povestea apare fără sfârșit: „Lăsați copiii să vorbească despre înfăptuirile voastre. / Viața și adevărul sunt de partea copiilor. / Cine v-a speriat c-o să vă lase în afara istoriei?” (Cântul XII); „Viața e cu totul altă poveste decât orice istorie/ și omul e cu totul altă poveste/ decât toate mitologiile omului. Între istorie și poveste/ eu o aleg pe aceasta din urmă” (Cântul XII).

În du-te vino-ul de la amintiri la viziuni, de la istoric la eshatologic, apropiind și îndepărtând punctul de fugă, Ion Zubașcu nu încetează să valorizeze, și dinspre viitorul inimaginabil, limbajul ca „legătură” asimilativă: „Dar amintirile ne vor fi curând de prisos/ ne vom hrăni numai cu viziunile/ locurile și ființele pe care le vom cunoaște/ vor fi atât de departe de orice istorie imaginabilă/ încât nu va mai fi cu putință decât un viitor luminos și perpetuu, / căci tot ce e departe luminează. / Numai cuvintele noastre ne vor lega de trecut/ ca ombilicul copilului de pântecul mamei” (La intrarea în noua declinare a următorilor 2000 de ani de poezie română).

Așa cum am văzut, poezia lui Ion Zubașcu este lirica unui trubadur modern ce în mod deliberat preferă istoriei povestea. Întrucât cultivă povestea, recunoaștem aici acea dispoziție majoră a spiritului vizionar, în speță, care în literatură valorifică la maximum principiul selecției, tocmai pentru a pune astfel în valoarea contiguitatea, ca pe un realism de ordin subtil al viziunii.

Miza majoră a poveștii constă în empatia necondiționată, în capacitatea de a trăi viața celuilalt. Acest mod poetic de raportare la alteritate e apt să genereze adesea răsturnări imprevizibile de sens și de atitudine. Afirmase odată gânditorul francez Gabriel Marcel că „te iubesc înseamnă a crede că nu vei muri”. Poetul nostru pare că adâncește psihologia acestui gând atunci când, fie și în cvasidialogul său purtat cu umila gărgăriță, se arată dispus să creadă că vietatea a murit sau că tocmai ea moare; în fond, asta înseamnă recunoașterea faptului că ființa „inexistentă” trăiește, și tocmai de aceea moare, fiind astfel „recunoscută” după criteriile după care cunoaștem ființe vii, nu obiecte.

Aceeași sensibilitate ascuțită cu care poetul vânează aroma originară a „ființei” se regăsește și în imaginea figurilor feminine. Femeia apare râzând și plângând, fără să cuvânte, surprinsă în deplinătatea paradoxală a unui gest ce nu ajunge să fie disociat și clarificat verbal. Totuși, învăluită de o fină conotație intelectuală, goliciunea iubitei depășește, de regulă, simțul erotic minor și accede la registrul grav în care se va înscrie ca un catalizator al viziunilor existențiale majore. Dacă există o notă patetică în scrierile poetice ale lui Ion Zubașcu, remarcăm totuși că aceasta tinde să fie „bine-temperată” într-un spirit aproape muzical, cu inflexiuni cantabile.

Vizionarismul poetului (și totodată al cântărețului) Ion Zubașcu se mișcă, în cazul fericit, după structuri poliedrice, multi-fațetate, cu suprafețe limpezi ce înmagazinează, asemeni cristalului, lumină, dar care sunt propulsate cu tăieturi scurte, astfel încât atenția nu ajunge să fie captivă într-o linearitate de tip discursiv, sau de tip efuziv emoțional. Cum se întâmplă în muzică, atenția sare fără teamă de la o voce la alta – voci îmbinate în polifonie –, iar memoria unificatoare rămâne să fie o activitate subliminală, sub pragul voinței. Tonusul de fond, viguros și luminos, rămâne să fie acea unitate subtilă cu însușiri de spiritualitate vitalistă care subîntinde secvențialitatea structurărilor poematice. Cu un ritualism al persuasiunii, așa cum se lasă interpretat patetismul unora dintre poeme, se tinde către un „cavalerism” de fond al viziunii, printr-o curtoazie necondiționată pe care o exprimă poetul față de existența în ansamblul ei.