Să fii romancier la nici 25 de ani pare să nu mai constituie un lucru atât de dificil. În ultimii cincisprezece ani tinerii au produs romane serioase, scrise în cultul fragmentarismului, intelectualizate la modul feroce și violente. Un experimentalism bine venit care, în general, făcea inhalații din două perioade ale literaturii ruse și americane. Ca să vezi cum se reunesc polii opuși pe teren românesc, acest Nou Ierusalim etc etc. Așdar, inspirația a fost stimulată puternic de romanele beatnice americane și de noua proză rusească, cea de după semi-dezmembrarea Imperiului Sovietic. Bineînțeles, intelectualul român fiind alăptat de la complexul culturii mici, nu s-a mulțumit cu pastișe sau adaptări, ci a asezonat totul cu o puzderie de referințe culturale. Să nu mai zică nimeni că trăim într-un fund de lume, de parcă nu exact culturalismul ăsta forțat, à outrance, ar fi marca înregistrată a Europei de Est.

Ca să fiu sincer, am luat cu scepticism în mâini romanul Soni (Tritonic, 2008), mai ales că adună 250 de pagini. Andrei Ruse e un tânăr model 1985, extrem de activ în lumea literară internautică. La un moment dat a construit un site literar, Rocultura, care a ajuns să fie mai accesat decât părintele său, Hyperliteratura lui Marius Ianuș. Soni e o carte cu copertă neagră pe care apare o jună cu brațele desfăcute în chip de aripi și privind cu un zâmbet oarecum zen în sus. Chiar dacă mottoul este luat din Jack Kerouac, Andrei Ruse a fabricat o carte diferită de ceea ce făcuseră până atunci tinerii romancieri români. Romanul lui are poveste, e scris rapid și pigmentat cu situații și replici spectaculoase, inteligente. După treizeci de pagini, scepticismul s-a dizolvat. Mai ales că, deși eroina principală suferă ba de SIDA, ba de cancer, expresia nu devine niciodată patetică. Asta m-a surprins, pentru că-l știam pe autor din volumul de poezii blackjob, apărut la Vinea în 2007. Acolo era un poet printre altele și al Bucureștiului, frustrat de urâțenia unui oraș pe care totuși îl iubește și refugiat într-o dispoziție chill-out. Acum, însă, el suferă o metanoia auctorială. Romanul lui este fluent, viu și inteligent.

În primul rând este încurajatoare tonalitatea minimalistă. Adresarea este firească și are aerul unui jurnal de blog. Contează foarte mult ca mesajul să ajungă la cititor rapid și nedenaturat de învolburări descriptiviste sau filosofarde, care să demonstreze „măiestria” scriitoricească.

Tânăra Soni își conștientizează boala ca pe un vierme ce o bântuie de la nord la sud. E o persoană normală, cu gusturi cam prea elevate pentru un funcționar, și cu o capacitate de autoanaliză neverosimilă. Meditând asupra bolii, reacția ei este una retorică: „astea nu-s preocupări pentru o puștoaică de 26 de ani”. Deci totul îi pare „un coșmar de căcat”. Acestea sunt clișeele de început, care mi-au accentuat disperarea de cititor profesionist. Am mai descoperit apoi că bolnava absolvise Filosofia și că fusese adepta drogurilor și a experiențelor sexuale bi. După șocul provocat de diagnosticarea bolii, Soni își revine și se pune pe treabă. Nu zic că Andre Ruse nu ar cunoaște sufletul feminin, dar multe comportamente ale eroinei sunt creații ale fanteziei masculine. Așa sunt fazele cu capul ras al tinerei. Odată îi cere unei amice s-o lingă pe țeastă, ceea ce îi declanșează un orgasm apoplectic. Altă dată îi dă voie unui vânzător de la sex-shop să-i ejaculeze pe craniu. Însumarea aventurilor ar părea un teribilism multiplicat dacă printre ele nu ar fi inserate parabole care schimbă perspectiva. Soni își caută Constantinopolul propriu, precum solii trimiși de bizantini asediați de turci să ceară ajutor papei și care, aflând că n-o să capete nimic, se întorc să moară împreună cu concetățenii lor.

Există un filon dostoievskian, de dezbatere și revoltă metafizică, și altul cinic până la bufonerie, ca la, să zicem de dragul comparației, John Kennedy Toole. Soni practică terapia organizării premature a morții, ceea ce o exasperează pe amica ei: „nu știu cum oamenii ca tine se pot îmbolnăvi de ceva. Credeam că și bolile au demnitatea lor”. Când patetismul dă târcoale, este alungat cu o fandare iscusită. Cele două prietene se îmbrățișează disperate: „dacă am fi fost într-un film, probabil pe fundal ar fi început o melodie ca lumea”.

Înaintând pe teritoriul minimalismului, Soni începe să țină un jurnal de blog. Romanul devine o împletire de ficțiune cu autoficțiune. „oamenii trăiesc pentru lucruri simple”. Este prima notație a blogului. Trecuți prin sita privirii unui canceros, oamenii provoacă lehamite. La fel și șeful suprem: „dumnezeu? dumnezeu ne urăște pe toți”. Faptul că fiecare frază începe cu literă mică diminuează zvâcnetul teribilist al afirmațiilor. Dar, cum am spus, frumusețea romanului se găsește în umor și în ideile originale. Scăzând zilele primei copilării, zilele de muncă și orele de somn, Soni ajunge la concluzia că a trăit efectiv 7 luni. Scena vizitării unui magazin de pompe funebre e demențială. Mai întâi șoferul de taxi care e de părere că boala i se trage tinerei „de la prostia aia de otv”. Apoi patroana de sicrie căreia i se solicită un coșciug în dungi, verde și alb, șocată și de solicitare, dar și de dorința viitoarei posesoare de a proba produsul în magazin. O bună vână de regizor, aș zice.

Anarhismul lui Chuck Palahniuk pândește la orice colț, măcar ca ipoteză de lucru. Boala devine un accelerator de viață, așa cum era greierele lui Ion Băieșu alergând pe discul de pick-up. Soni ajunge să trăiască pătimaș: sex, droguri, shopping și, bineînțeles, completarea blogului personal cu panseuri bătăioase.

Știu că imediat după publicare, cineva, într-o recenzie, a funționat ca un fel de spoiler și a dezvăluit finalul. Asta l-a supărat cumplit pe junele autor, întrucât ar fi afectat vânzarea cărții. Mie îmi plac spoilerii și, în plus, nici nu cred că Soni își trage farmecul din surpriza de la final. Surpriză care nici nu este atăt de mare. Un doctor îi inoculase eroinei un cancer fictiv și aceasta, din dorința de a trăi intens ultimele luni, își face rost de un HIV. Final ratat, senzaționalist în opinia unora, parodic în viziunea autorului. Orișicât, numai romanele polițiste își au centrul de greutate plasat la sfârșit. Și încă doar cele proaste se bazează pe o asemenea strategie. Surprinzător pentru mine a fost că, deși de o bună bucată de vreme întregisem și eu corul celor care își doreau un roman cu story puternic, fără îmbârligături, după lectură mi-am cam schimbat părerea. Asta nu înseamnă că mi-aș dori întoarcerea la dantelăriile stilistice și metafizice ale romanelor șaptezeci și optzeciste. În niciun caz! Dar nici rețetarul școlilor de creative-writing americane, răsfrânt și asupra Europei, nu are niciun chichirez. Pentru că, în cele din urmă, contează mult mai mult inovația narativă și stilistică, decât povestea în sine. Povești avem toți, însă nu suntem capabili să le spunem altfel. Doar din story nu iese un roman.

Soni și autorul său sunt însă mai renumiți pentru altceva. Încă înainte de lansarea volumului, scriitorul și-a făcut reclamă furibundă. Metoda principală a fost lansarea de mass-uri. Cum deschideau computerul cei din lista de messenger a lui Andrei Ruse, cum mai primeau, cu scuzele de rigoare, știri despre viitorul roman. După care a urmat crearea blogului Soni, unde era notată orice mică observație privitoare la roman. Pe mulți dintre cei implicați în viață literară chestia asta i-a enervat și sâcâit. Romancierul, cunoscut fiind ca om pătimaș, și-a motivat marketingul agresiv prin lipsa de promovare din partea editurii, de care s-a și dezis public ulterior. Elegantă sau nu, metoda a dat roade. Prima ediție s-a epuizat destul de repede. Cumpărătorii, pare-se, au fost mai cu seamă tinerii, ca să nu spun tinerele. După mine, deși nu mi-a cerut nimeni părerea, autopromovarea agresivă este un bluff. Una este să participi ca autor la lansări și lecturi publice, alta este să te propui tu ca talent, dacă nu ca geniu. Una este să dai cartea ta cuiva, alta este să vorbești cu insistență și încântare despre ea. E mai rău decât dacă o mamă ar ieși în stația de autobuz și ar începe nitam-nisam să-și laude copilul, că ce frumos și nemaipomenit este el. Dar ăsta e blestemul autorului român. Într-o literatură lipsită de mecanisme de promovare, de agenți literari și de o bună conexiune cu publicul, se ajunge la situația ciudată ca volume sofisticate să devină best-seller-uri peste noapte, iar cărți dinamice și vii să zacă prăfuite. Întrebarea persistă: cum e mai bine? Să epuizezi tirajul sau să încerci să rămâi elegant pe cât posibil? Din dilema asta nu se iese: ori devii autor vestit și vândut, ori rămâi un aristocrat anonim.