Irina Nechit
Copilul din mașina galbenă
Ed. Cartier, Chișinău, 2010

Irina Nechit este o poetă de forță în Republica Moldova și recunoscută atât în România, dar și în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în același timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulți congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel și fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Așa par să stea lucrurile și în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chișinău, Copilul din mașina galbenă, volum secționat cu atenție, în funcție de tematică, în trei părți. Temele centrale ale cărții pot părea frivole pentru un cititor neobișnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimității imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, și glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, mașina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, orașul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit.
Dacă urci în mașina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparțin epocii mondene ale modernității târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidență ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situația de a folosi uneori mănuși. „Știu să mă port cu mănuși albe cu demonii din mine și din tine / au înțeles și eu asta / își pun și ei mănuși albe” ne spune poeta în poemul Cu mănuși albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel și fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditație atât asupra drumului parcurs, cât și a naturii prezente (drumului din față). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mișcare, mișcare ce generează liniștea. Zvâcnirile realității o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheață / își zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan își întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniștit peste câmpia cu iepuri adormiți / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric”. Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare și contemplare, decât de poezia cruntă și îngreunată de figuri de stil.
Chiar dacă imaginile ușor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmărește mai curând, să ne facă părtași la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele și fumegânde și pune în locul acestora Poezia. Irina Nechit trăiește și construiește lumi și locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înțelege că iubirea sinceră poate face ca ideile și credințele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omulețul meu”: „Toți omuleții pe care îi desenează / bărbații femeile copii / pe uși pe asfalt oriunde se nimerește / la matinee summituri și cenacluri / ajung să trăiască într-o țară a lor / a omuleților cu bețe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleții / pictați de mâna mea cu tot felul de creioane și pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca și mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-ați văzut?” Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzația că autoarea construiește special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă și se împerechează: „nu-mi pot dezlipi fața de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă și se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge” (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea și substanța poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist și ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate șansele să devină o călugăriță” a verbelor lichide.

Articol apărut în nr 5-6 al revistei de experiment literar Feed Back