Poveștile mele de pe vremea când nu știam să scriu
Iași 2010


"Poveștile mele de pe vremea când nu știam să scriu" - Dragoș Merișca, 6 ani. Chiar dacă această apariție editorială ar putea fi demnă de Cartea Recordurilor, ceea ce ne marchează după ce venim în contact cu ideile și istorisirile culese în timpul când autorul avea între 1 și 6 ani, este altceva. Cartea ne convinge că de multe ori copiii ne spun lucruri mai serioase decât am vrea noi să le credem, iar nu de puține ori sfaturile, întâmplările, dialogurile, ideile celor mici trebuie băgate în seamă, fie ca mesaje estetice, fie morale ori chiar profund religioase. Putem așadar să învățăm, din paginile acestui volum inedit, a nu avea prejudecăți legate de vârsta și a privi cu alți ochi, cu ochi de copil, ori cu “Ochiul Visului” – subtitlul cărții - lumea în care trăim.
Richard Constantinescu

Am primit de curând semnalul unei cărți pe care o așteptam în taină. Știam că va veni într-o zi și totuși, am avut o reală surpriză când, iată, și-a inaugurat sărbătoarea paginilor în tiparul înalt miraculos al unui anotimp sacru numit Talent.
Este o carte pe care am primit-o cu bucuria primei lecturi. În urmă cu doi ani am descoperit un copil inteligent și sensibil, care, inventa în fiecare zi o lume extraordinară doar pentru a-și face tatăl fericit.
"Poveștile mele de pe vremea când nu știam să scriu" s-au întors spre noi primenite de speranța unui tânăr condei în care am deplină încredere. El vine dintr-o lume unde visele devin realitate. Cele mai frumoase vise.
Dragoș Sebastian Merișca le poartă firesc și sublim.


„Am inventat povestea asta pentru tine, tati, ca să te fac fericit



Am inventat povestea asta pentru tine, tati, ca să te fac fericit. Am născocit-o pur si simplu.
Ce poveste ?
De fapt, nu e chiar o poveste.
Eu am un aparat care se cheamă aparatu/mașinăria pentru visuri cu care intru în visele oamenilor și voi doar visați că aveți un copilaș și tot orașul e adormit și mă visează numai pe mine. Și ei nu știu că sunt adormiți. Nici tu nu știi că dormi, tati.
Asta-i toată povestea, tati. Să nu vă treziți niciodată.
* * *
- După cum vezi, oamenii mai fac și lucruri care nu folosesc la nimic. Sau cred în ele. Ca povestea asta.
- Dar nu-i adevărat, povestea mea folosește la ceva, tati.
- Da? Să văd dacă poți să-mi spui la ce folosește o poveste.
- Ca să te facă pe tine fericit, tati.


Dragoș Merișca, Iași,4 ani
2008.03.31”


Povestea copilului care voia să treacă timpul mai repede

Tatăl i-a spus copilului său că i-a luat un dar, pentru ziua lui.
Ce?.. Ce cadou?.. a întrebat copilul, care era nerăbdător.
E o surpriză, nu trebuie să-ți spun.
Ba spune-mi, spune-mi! Nu am răbdare, spune-mi! Și până la urmă l-a convins pe tatăl lui să-i spună. Era o mașinuță galbenă de pompieri.
Da, și i-a spus, dar copilul a întrebat:
Cand va veni ziua mea, peste câte zile?
Peste mult timp..., a răspuns tatăl.
Atunci, vreau să treacă timpul mai repede! Nu am răbdare.
Dar tatăl lui i-a spus:
Nu e bine ca timpul să treacă mai repede, numai ca tu să-ți primești cadoul mai repede. Noi vom îmbătrâni mai repede, iar tu te vei face om mare mai repede...
Dar părintele a vorbit în zadar. Băiatul lui și-a dorit așa de mult, că s-a întâmplat. Copilul a făcut o magie cu toată dorința lui care s-a transformat intr-o energiuță, apoi într-o energie și copilul, dacă a cerut asta, a văzut cum timpul trece mai repede. A primit cadoul, dar imediat s-a făcut mare si nu a mai avut ce face cu acea jucărie pe care a primit-o cadou. Și s-a făcut tot mai mare, până a ajuns cu barba albă si cu mustața albă.
Zilele lui de naștere treceau repede, repede, una dupa alta și el a adunat o mulțime de cadouri în camera lui, dar părinții lui s-au făcut bătrâni, bătrâni și au murit. Toți prietenii lui de joacă au ieșit la pensie și stăteau mai mult prin casă că erau bolnavi.
Da, și el a fost trist, i-a părut rău și și-a spus ca asta a fost poate doar un vis urât. Și a spus că dă toate cadourile înapoi, numai ca să se întoarcă timpul înapoi, cum a fost. Să fie din nou copil.
Casa a rămas goală fără cadouri, dar timpul s-a întors înapoi de când era el la grădiniță, da, și părinții lui trăiau și îl iubeau, și totul era ca mai înainte. Iar prietenii lui erau din nou în grupa pregătitoare, nu mai erau la pensie.

Și într-o zi a găsit într-un sertar o poză cu un moșneag care avea în mână o mașinuță de copil mic și mașina aceea galbenă de pompieri parcă o cunoștea el de undeva. Și el a întrebat atunci pe tatăl său: Cine e aici? Cine e moșneagul ăsta? Dar tatăl lui a spus: Nu știu, dar seamănă cu noi la figură. Cred că e cineva din familie, dar care nu mai e demult. Tatăl lui nu știa, pentru că nu l-a văzut niciodată pe copilul lui bătrân, dar copilul și-a adus aminte, pentru că semăna cu el, numai că avea barbă și mustață albe. Și atunci și-a dat seama că în poză era chiar el, el de când timpul trecea foarte repede. Și s-a uitat la poză și i-a spus tatălui lui că știe ce surpriză i-au pregătit pentru ziua lui.
Ce surpriză? A întrebat acesta.
O mașinuță galbenă de pompieri!
De unde știi? Ai găsit cadoul împachetat sub pat și l-ai desfăcut?
Nu-nu, a zis copilul. Așa știu eu. Dar acum am răbdare și nu mai cer să văd cadoul meu mai repede.
Și asta a fost povestea. Þi-a plăcut?

(5 ani și 7 luni)

Orașul de sub noi

Tati, știi că sub noi se află Iașul trecutului, iar sub Iașul ăla al trecutului de sub noi se afla încă un Iași, și apoi încă unul… până ajunge pe vremea când erau romanii și dacii, da.
În viitor, vom fi și noi îngropați în pământ și, poate, niște cercetători ne vor… ne vor dezgropa – și poate lumea va fi avansată și nu mai vor exista lucrurile care le avem noi și ar trebui să scriem pe fiecare ce este. De exemplu: pe cetatea mea să scriem: “Cetate – de jucărie, cu care mă joc eu”; și, de exemplu, pe decorațiunile mele de Crăciun, să scriem: “Decorațiuni de Crăciun: globuri, beteală, biluțe pentru pom…” – că poate ei nu o să mai folosească, în viitor. Și la roboțeii mei de jucărie, să spunem: “Roboței de jucărie” și dacă e unul care se pornește asa cu buton, scriem: “De butonul de jos se pornește și apăsați pe cel alb ca să scoateți sunete și ca să opriți dați din nou, că așa făcea băiețelul care avea această jucărie, demult, demult…”.
Și ar trebui ca toți oamenii din oraș să scrie bilețele, ca să se stie despre ei, cine au fost, ce au făcut ei în timpul vieții și ce sunt lucrurile alea/lor pe care cercetătorii le vor descoperi în viitor, când or să sape în pământ.


În primă audiție, Dragoș Sebastian Merișca: Povestea florii mulțumite:


Asculta mai multe audio Vedete