„Desenați un iceberg plutind pe o mare rece. El își arată doar o mică parte deasupra mării, în timp ce partea cea mai mare e ascunsă sub apă. La fel ca icebergul, haiku-ul ne arată în cele 5-7-5 silabe o foarte mică parte din el, lăsînd sub apă sentimentele poetului și mesajele nespuse. Dacă încercați să înghesuiți prea multe într-un haiku care permite doar un mic număr de cuvinte, mesajele voastre vor fi prea lăbărțate și prea subțiri pentru a mai avea vreun înțeles. Este deci recomandabil ca el să reveleze, ca un iceberg, doar o parte și să omită sau să lase ascuns cît mai mult posibil sub apă, la dispoziția imaginației cititorului.” (Inahata Teiko, President of the Japan Traditional Haiku Association, Basic Conditions of Japanese Language Haiku)



Acest citat, deși vorbește despre textul haiku-ului, nu spune totul în ce privește dificultățile pe care le întîmpină un cititor neinițiat (mai ales dacă este unul occidental) atunci cînd se întîlnește cu acest text mai mult decît ciudat. Fără să fie avizat cît de cît asupra acestui gen special de poem, textul i se pare de la bun început inabordabil și imposibil de înțeles. Căci, căutînd mărcile sale literare, textul pare să i le refuze. El nu este un text în proză pentru că nu este discursiv sau retoric, nu spune o poveste și nici nu descrie ceva, nu încearcă să ne convingă de nimic. Așa cum nu este nici un text poetic pentru că în el nu aflăm acea încercare de a ne trezi simțămintele prin intermediul figurilor de stil atît de familiare nouă.


El nu conține nici măcar acele elemente minime de referință care să ne introducă în context și în atmosferă, cum ar fi acel a fost odată ca niciodată pentru poveste sau trucurile care mimau realismul în vechile romane anunțîndu-ne că textul este un jurnal sau o relatare a unei persoane reale care nu se știe cum a ajuns în mîna autorului. Sau acea mînă de ajutor providențială care este invocația lui Homer: cîntă, zeiță mînia, ce-aprinse pe-Ahil Peleanul…


Textul haiku-ului este abrupt și lunecos, nu găsești în el niciun clenci de care să te agăți pentru a înțelege care este situația care l-a declanșat și care-i motivează formatul lipsit de poncifele livrești cu care sîntem atît de obișnuiți în literatura europeană. Pînă să ajungi să pricepi împrejurările care prilejuiesc nașterea unui haiku și limbajul ciudat, prea puțin articulat la care recurge autorul, trebuie să fi citit destule poeme și să fi avut cîteva idei care să te ghideze în a aprecia și a exersa o anume atitudine existențială care-l face posibil și într-un fel îl moșește.


Și abia atunci poți accepta că textul în sine este de fapt unul exclamativ, că e o suită de strigăte stilizate, de țipete de uimire surdinizate în fața unei revelații neașteptate și poți adopta ca fiind și a ta situația originară a revelației pe care ține să o comunice haiku-ul. Cum este însă modulat acest țipăt pentru a fi strunit într-un text ce pare atît de ascetic și glacial rămîne încă să înțelegem și să ne închipuim.


Oricare dintre noi a trăit în viața sa situații în care dorea febril să evoce lucruri deosebite întîmplate înainte. Și nu doar să le readucă în fața minții și să le retrezească în sufletul său, ci să o facă împreună cu cei cu care le-a trăit atunci și cu alții care de data asta se aflau întîmplător de față. O astfel de situație este dominată de o emoție ludică și de un schimb de replici orale aproape copilărești care sînt rostite, vizînd și arătînd aspecte, detalii, amănunte, dorite revelatoare, expresive, sugestive, pentru a deștepta și reînsufleți locuri, fapte, întîmplări, în speranța că din ele ar putea să crească miraculos o întreagă atmosferă care să-i cuprindă și să-i pătrundă pe cei de față, trasporîndu-i acolo, în locul unde s-a produs revelația.


Dacă sîntem suficient de lucizi, vom recunoaște că acest limbaj oral evocator este cel de la care pornim pentru a construi textul unui haiku. Acest limbaj, căruia i se potrivește mai degrabă interjecția și onomatopeea, sintagma abia înfiripată, decît articularea complexă și discursivă și în care chiar și sintagmele un pic mai elaborate sînt doar gesturi, degete verbale întinse ostentativ către lucrurile evocate. Acest limbaj caracteristic stilului colocvial, stil mai puțin promovat în textele livrești, descumpănește cel mai mult pe cititori și pe începători.


Toată această situație inițială, conform metaforei aisbergului, deși este temeiul poemului, este cufundată sub nivelul apei, deasupra căreia se arată doar textul rămas mut cu privire la starea care l-a prilejuit. Putem deduce situația intens emoțională doar interpretînd dramatic pauza (sau pauzele) care întrerup textul haiku-ului.


Se spune că întreruperea textului ar fi o pauză de respirație. Este însă puțin credibil că un text atît de scurt ar cere să-ți întrerupi respirația pentru că n-ar putea fi rostit dintr-o răsuflare. Întreruperea respirației este, în cazul juxtapunerii a două imagini (sensuri, idei) diferite, una evident strategică. Ea subliniază concomitent, printr-o tăcere semnificativă, atît divergența acestora cît mai ales convergența pe care autorul o propune cititorului ca dezlegare a misterului. Întreruperea respirației într-o situație emoțională intensă este prin sine simptom al uimirii, semn al unei stări neașteptate de surprindere și uluială, dar, consecutiv, și al smereniei în fața minunii. E posibil ca un haiku să poată fi interpretat ca regizare a unui mister, ceva între un ritual religios al inițiaților și dramatizare reprezentată cu prilejul unei sărbători.


Vorbind despre traducerea în limbile europene a cuvintelor japoneze care notează kireji, Gabi Greve spune: “Unii poeți, în special Hasegawa Kai din grupul Gendai Haiku, susțin că orice haiku are deja cîteo pauză invizibilă la început și la sfîrșit, și folosirea uneia în plus face să existe într-un singur haiku tradițional trei pauze. Pauza de la începutul și sfîrșitul poemului ridică proza comună deasupra normalului și o situează în tărîmul lirismului.” (Gabi Greve – Haiku Topics) Este o confirmare indirectă a faputului că pauza (pauzele) sînt tăceri pline de înțeles și dau din capul locului poemului o valoare emoțională neexprimată prin cuvinte. La modul dramatic, pauza înseamnă nu doar o apnee întîmplăroare ci un timp de reglare a respirației în care îți tragi sufletul asimilînd revelația pentru a te reconecta la o lume cu noi și mai profunde înțelesuri.

Am putea conchide că textul haiku-ului cuprinde doar replicile unui text dramatic din care lipsesc cu desăvîrșire toate indicațiile scenice și regizorale absolut necesare unei puneri în scenă. Sarcina de a suplini această lipsă revine în totalitate cititorului.