S-au împlinit patru ani de când Gilad Shalit, soldat în armata israeliană, a fost răpit de palestinieni, infiltrați din Gaza, și întemnițat de Hammas, organizație teroristă, într-un loc necunoscut. Hammas a refuzat să colaboreze cu Crucea Roșie Internațională, nepermițând vizite și nefurnizând informații cu privire la starea sănătății ostatecului. Doar un film video, datat 14.9.2009 a fost furnizat Israelului, în schimbul eliberării unor deținute palestiniene.

Pentru opinia publică israeliană, Gilad Shalit a devenit un simbol, fiecare mamă văzând în el propriul fiu. Fără îndoială, statul are responsabilitatea sa și trebuie făcut orice efort posibil, pentru recuperarea soldatului răpit. În acest scop au avut loc negocieri între guvernul israelian și reprezentanții grupării Hammas ( dirijată din Siria de Khaled Mashaal, nefiind subordonată Autoritații Palestiniene, condusă de Mahmud Abbas ), prin mediatori, atât în timpul administrației Olmert, cât și după instaurarea guvernului Nethanyahu.

În ultimele luni, deși se simțea un progres, mai ales datorită abilității lui Gerhard Konrad, un experimentat mediator german, negocierile s-au blocat, fiecare parte aruncând vina asupra celeilalte. Nu voi intra în dinamica tratativelor, acestea oscilind între euforie și speranță, zădărnicie și disperare. Familia lui Gilad Shalit, tatăl Noam și mama Aviva, au făcut toate eforturile posibile să mobilizeze opinia publică internațională, pentru a căpăta un semn de la fiul lor, sperând în eliberarea sa. Gilad Shalit este și cetățean francez, dar eforturile lui Sarkozy, precum și ale altor politicieni din diferite țări, s-au soldat cu eșec.

Deși se cunoștea, în linii mari, prețul solicitat de Hammas, în schimbul eliberării lui Gilad, cenzura israeliană a interzis dezvăluirea detaliilor. Familia a fost solicitată să nu creeze valuri, pentru a nu genera noi pretenții. Disperați de înghețarea tratativelor, susținuți de un comitet public larg, Noam și Aviva Shalit au organizat un marș demonstrativ, cu mii de participanți, pornind pe 27 iunie de la Mitzpe Hila (reședința familiei), așezare din nordul Israelului, continuând, de-a lungul coastei Mării Mediterane, spre Tel Aviv, până la Ierusalim, urmând să ajungă pe 8 iulie la casa primului ministru Netanyahu.


Detalii divulgate și linii roșii

Majoritatea populației israeliene consideră că, pentru recuperarea lui Gilad, trebuie plătit orice preț. Numeroși politicieni s-au alăturat acestei opinii. Primul ministru Netanyahu a convocat o conferință de presă, pe 1 iulie, în cadrul căreia a comunicat detalii cu privire la negocieri, subliniind că vina împotmolirii dialogului aparține în totalitate mișcării Hammas.

În declarația sa, Netanyahu dezvăluie ceea ce fusese cenzurat timp de patru ani:

- Guvernul israelian este dispus să elibereze 450 de teroriști, judecați și condamnați la perioade îndelungate de închisoare. Ca gest de bunăvoință, alți 550 de deținuți politici vor fi eliberați Autoritații Palestiniene, condusă de Abbas. În total, 1000 de arestați palestinieni ar fi schimbați cu un singur soldat israelian. Această propunere fusese înmânată mediatorului german și, după declarațiile lui Netanyahu, nu s-a primit nici un răspuns de la Hammas.

- Între cei 450 de teroristi, mulți sunt considerați criminali sângeroși, iar Israelul pretinde exilul lor în Gaza sau în orice țară arabă, dar nu acceptă prezența lor în Cisiordania (West Bank), de unde ar putea iniția noi atentate.

- Israelul refuză eliberarea unor mari criminali, care figurau pe lista prezentată de Hammas, fiind vinovați de moartea a sute de civili israelieni.

Condițiile de mai sus ar fi “liniile roșii”, dincolo de care guvernul israelian nu este dispus să cedeze.

În fapt, Netanyahu recunoaște incapacitatea armatei israeliene de a-l elibera pe Gilad Shalit printr-o operație militară în Gaza, presupunând că soldatul israelian s-ar afla încă în vreun ungher al acestei fâșii.

Schimburile de prizonieri din trecut (1985 – afacerea Djibril – când s-au eliberat 1150 de teroristi, dintre care jumătate și-au continuat activitatea sângeroasă, și 2004 – afacerea Tannenbaum – când 400 de criminali au fost schimbați pentru un colonel în rezervă și trei cadavre) nu s-au soldat cu rezultate pozitive, fostii deținuți, odată puși în libertate, au recidivat.

În discursul său însă, Netanyahu nu a spus tot adevărul. Pe de o parte, a susținut că numele celor 450 au fost furnizate de Hammas. Dar pe de alta, nu a precizat că aceștia au fost selecționați de guvernul israelian de pe o listă mai largă. Netanyahu a declarat că a răspuns pozitiv propunerii mediatorului german. Dar mesajul său a fost foarte aproximativ, în ciuda frazei “Acesta este adevărul pe care îl spun aici”.

În conferința sa, Netanyahu nu a permis întrebări. Dar persistă în presa israeliană nedumeriri:

- De ce tocmai acum, sub presiunea străzii, a luat Netanyahu inițiativa acestui discurs? Detalii considerate secrete militare au devenit brusc transparente. Primul ministru al Israelului apare iar, în fața opiniei publice, incapabil să reziste presiunilor.

- Dacă Netanyahu trasează “liniile roșii”, de ce a evitat să enumere teroriștii pe care guvernul israelian refuză să-i elibereze? Pe de o parte, delimitează granița dincolo de care nu e dispus să treacă, pe de alta, lasă loc la interpretări, liniile roșii putând deveni oricând roz sau portocalii.

- De ce eliberarea deținuților în Gaza este mai puțin periculoasă decât în West Bank (Cisiordania aflată sub controlul Autoritații Palestiniene)? Pentru că se teme că aceștia ar putea atenta la viața colonistilor evrei, sau pentru că nu are încredere în capacitatea forțelor de securitate ale lui Abbas de a împiedica ascensiunea organizației Hammas? Oare din Gaza, prin numeroasele tunele, acești criminali nu pot plănui alte acte teroriste?


Între sentimente și rațiune

Cum spuneam, văzând chipul lui Gilad Shalit, fiecare israelian își imaginează propriul său copil și consideră că este datoria guvernului să-i protejeze fiii. Dar să nu uităm că Gilad Shalit era, în primul rând, un soldat trimis să-și apere patria. Guvernul este ales tocmai pentru a putea face față acestor situații extreme, nelăsându-se influențat de subiectivism, securitatea statului fiind primordială.

Rațiunea trebuie să domine sentimentele, în deciziile politice. Cedarea în fața santajului va duce la noi răpiri ( deja Khaled Mashaal a anunțat că Hammas va încerca să captureze alți israelieni), iar cercul violenței va continua, sabotând negocierile și eventualul proces de pace pe care Israelul caută să-l demareze cu Autoritatea Palestiniană.

Hammas este recunoscută ca organizație teroristă, scopul ei declarat fiind lichidarea statului Israel. Oare cuvintele “cu orice preț” trebuie acceptate, în aceste circumstanțe?
Amintind de afacerea Tannenbaum, Netanyahu a “uitat” că el însuși ( ministru de finanțe în guvernul Sharon ) a votat, în noiembrie 2003, în favoarea schimbării a 400 de teroriști cu un prizonier viu ( de altfel traficant de droguri ) și trei cadavre.

Marșul-demonstrație al familiei Shalit, la care au aderat mii de cetățeni, a fost perceput de palestinieni ca un semn de slăbiciune. Netanyahu a sperat că apariția sa, în conferința de presă, e o dovadă a capacității sale de a lua o decizie și va schimba opinia publica israeliană, care va înțelege că prețul pretins este exagerat.

Dar primul ministru al Israelului nu învață din experiență. Discursul său, pozitiv și convingător la prima vedere, vine cu întârziere, iar Netanyahu, în ciuda retoricii sale carismatice, se arată a fi din nou reactiv, dominat de situație și de presiuni externe. Deciziile guvernului israelian, de a nu ceda cu “orice preț” mi se par juste. Un guvern responsabil trebuie să știe să respingă încercările de șantaj și să riște lipsa de popularitate în fața propriului electorat, când este vorba de un principiu vital, de securitatea statului și a cetățenilor săi.

Soarta lui Gilad Shalit continuă să fie incertă. Liniile roșii, pe care și le impune Netanyahu, îngheață negocierile, Hammas nefiind dispus la compromis, sau la condiția exilului. Analizând comportamentul primului ministru israelian din momentul în care a format guvernul (care se exprimă pe mai multe voci și în sânul căruia apar săptămânal noi crize), cred că “liniile roșii” ale lui Netanyahu se vor decolora în timp. Alți membri ai guvernului, în dorința de a-și spori popularitatea, vor susține campania publică în favoarea lui Gilad Shalit.

Netanyahu, considerat politician de dreapta, intransigent, sprijinit, teoretic, de numeroase partide, cedează prea des presiunilor interne și externe. Acest tragic paradox l-a însoțit de-a lungul întregii sale cariere politice și, chiar când susține un principiu just, reușește să atragă asupra sa ostilități. Bunele sale intenții sunt însoțite de gafe politice și, în ciuda capacității sale de orator, pierde pe zi ce trece din credibilitate.