“Poemele vin singure și cer să fie scrise”
Interviu cu Michael Swan



Intervievat: Michael Swan, renumit specialist în predarea limbii engleze și lingvistică aplicată, scrie și pozie de mulți ani încoace. Prima sa colecție de poezii, When They Come For You, a fost publicată de Frogmore Press în 2003. Este și traducător de poezie; în 2005 a câștigat ‘Times Stephen Spender competition’ cu o versiune a sonetelor lui Rainer Maria Rilke către Orfeu, Euridice și Hermes.

Autorul interviului: Daniela Mihaela Călinescu, doctorand ocasional al Universității din Birmingham, doctorand al Universității din București, Școala Doctorală de Studii Literare și Culturale, Profesor Coordonator: Profesor univ. dr. Lidia Vianu.


Michael Swan (M.S.): Înainte de a-ți răspunde la întrebări, dă-mi voie să formulez două sau trei aspecte generale care pot fi de folos.

De cele mai multe ori poeziile mele sunt povești sau ficționale, într-un fel sau altul. Așadar, nu-și propun în mod deosebit să transmită o anume idee sau vreun mesaj în mod direct; să spună cititorului ceva ce eu consider că el/ea n-ar ști. Din contră, asemeni multor povești, pot porni de la ceva general, cunoscut foarte bine oricărei persoane (‘Umanitatea este un talmeș-balmeș’, ‘Vom muri cu toții’, ‘Iubirea este importantă’ sau altceva), pe care să-l folosesc ca bază pentru ceva destul de particular. Astfel că a întreba ce semnifică n-ar fi întotdeauna prea folositor—cineva poate întreba ce anume semnifică Scufița Roșie sau Castelul lui Kafka și ar putea găsi răspunsuri, dar aceste răspunsuri n-ar fi tocmai cel mai important lucru despre aceste povești.

În lumina celor spuse, persoana I (Eu) dintr-o poezie, daca există, sau persoana a II-a sau a III-a, este adesea vocea unui personaj dintr-un fragment de ficțiune. Vocea ar putea fi a mea, spunând ceea ce în fapt gândesc, dar acest lucru este neobișnuit. Mai degrabă o tratez drept voce a unui personaj dintr-o piesă de teatru. Asemeni unui dramaturg, s-ar putea să-mi iau în râs un personaj sau să-l folosesc drept țintă a unei satire mai serioase sau să-l critic făcându-l să scoată la iveală pentru cititor amănunte despre el însuși despre care, aparent, n-ar fi conștient . Destul de des poate fi un aspect al propriei mele persoane, cu care nu mă simt tocmai confortabil, pe care fie îl critic, fie îl regret indirect.

Cu siguranță am teme recurente în aceste ficțiuni—amănunte foarte aproape mie, la care mi-ar plăcea să se gândească cititorul. Una dintre aceste teme este dificultatea sau imposibilitatea de a comunica în mod satisfăcător (să nu mă întrebi de ce mă străduiesc să comunic despre felul în care tu nu poți comunica!). O alta, mult mai generală, este aceea că totul este un talmeș-balmeș: am o viziune destul de pesimistă asupra lumii în care trăim.

În sfârșit: mă folosesc foarte mult de umor. Uneori cu un scop destul de serios sau cvasi-serios, adesea în relație cu cele două teme pe care tocmai le-am menționat. Alteori doar ca să fac lumea să râdă. Și insist pe acest aspect, pentru că nu întotdeauna umorul depășește cu ușurință granițile limbajului și, apoi, întrebările tale nu vizează acest lucru. Aceasta este o zonă în care mă văd mult mai aproape de poeți din Europa Centrală, decât de scriitori americani sau britanici: de al vostru Sorescu, sau Holub, sau Herbert, sau Szymborska. Scriitorii de limbă engleză cu care chiar cred că aș avea un punct comun sunt Billy Collins și Wendy Cope. (Sigur că nu pun semnul echivalenței între mine și aceste staruri în materie de calitate, însă comparația este de folos.) Un citat important pentru mine: ‘În drumul nostru prin viață, descărcând din bagaje pe măsură ce înaintăm, ar trebui să ținem cu dinții, până în ultima clipă, de capacitatea de a ne copilări/prosti. Previne secătuirea sufletului.’ (Humphrey Lyttelton). Copiii știu cât de important este să te prostești uneori; adulții uită uneori. (Odată am ținut o prelegere unui grup de specialiști în lingvistică aplicată la Universitatea din Toulouse. Aveam o discuție serioasă, doar că de vreo câteva ori i-am făcut să râdă dintr-un motiv sau altul. Unii dintre ei erau vizibil deranjați de acest lucru: nu se cade să râzi când vine vorba de subiecte academice, în Franța, cel puțin.)



Daniela Mihaela Călinescu (DMC): 700 este un poem pe care îl consider destul de provocator: poemul însuși devine subiectul poveștii pe care o spuneți, îl umanizați, îi atribuiți o identitate, îi dați libertate de mișcare (“sets off for London”), îl înzestrați cu personalitate, ambiție (“To seek fortune”), faceți din el o individualitate responsabilă care caută cu îndârjire să supraviețuiască (“It keeps body and soul together/with a bit of busking”), să fie acceptat (“It is accepted in literary circles”, “it rides about/in her magazine”), să aibă succes(“quoted everywhere”). Apoi, protagonistul (poemul) cunoaște decăderea, respingerea (“tiring of its rustic simplicity/she kiks it out”). Așa cum înțeleg eu textul, în acest moment, poemul devine mult drag cititorului dat fiind că acesta din urmă poate înțelege și simpatiza cu vulnerabilul. Poemul se dovedește a fi atât produs, dar și victimă ale unui moment în timp. Îl vedem înfrânt, întorcându-se la creatorul său, un creator care se simte responsabil pentru destinul poemului.

De ce se simte poetul responsabil pentru destinul poemului? Un poem poate cunoaște imediat un succes extraordinar, în timp ce altuia îi poate lua ani și ani (daca nu decenii sau secole) să cunoască succesul.

De ce o pisică trebuie să ofere companie unui poem? Am observant că asociați domesticitatea și simplitatea rustică cu prezența felină. Gandiți acestă pisică drept reprezentare metonimică a spațiului în care creați/scrieți?

Michael Swan (M.S.): Câteva elemente de prerecuzită: poemul face trimitere la o mai veche poveste pentru copii și la motivul pantomimei: ‘Dick Whittington’. (pentru detalii vezi Wikipedia). În versiunea tipică de pantomimă, Dick Whittington pornește spre Londra să-și găsească norocul împreuna cu pisica lui credincioasă, auzind că străzile Londrei sunt pavate cu aur. Asta e tot ce folosesc din poveste, dar explică prezența pisicii—nici vorbă de vreo metonimie!

Poemul este foarte dezinvolt. Daca vrei să-l interpretezi, cred că e un fel de-a râde de mine însumi scriind toate aceste poeme din care doar vreo câteva ajung să fie publicate. (Kafka a cris o poveste intitulată ‘Elf Söhne’, în care ‘Cei unsprezece fii’ erau unsprezece dintre poveștile sale.) Dar accentul cade, de fapt, pe însăși povestea absurdă—personificarea în joacă a poemului ca și cum ar fi unul dintre copiii mei--și nu pe vreun mesaj anume. La final încerc să arunc în aer paralela dintre textul meu și poveste cu ‘wishing it had never been written/I feel awful’, care împinge absurdul la maxim. (Nu mă simt chiar deloc responsabil pentru destinul unui poem.) Asta e ceea ce adesea fac: exagerez o atitudine până ce o fac bucăți.

Așadar: cam tot ceea ce spui tu despre poem este correct, doar că-ți scapă intenția umoristică—chair mi-am propus să fie o joacă. (Uită-te la oribilul joc de cuvinte de la sfârșit: ‘Sic transit gloria mundi./And indeed/right through the week.’)

Aș zice că muzicanții ambulanți ar fi surprinși că le descrii activitatea cu atâta seriozitate (‘industriously seeking well-being’): mai degrabă ar vedea-o ca distracție, încercând să facă suficienți bani de mâncare.

D.M.C.: În A sort of Ark găsesc minunată negocierea în favoarea unei “găuri de balenă” (”whale hole”), în locul unei “găuri de vierme” (“wormhole”). Această inițiativă de a îmbarca specii pe cale de dispariție pentru a le salva pare mai degrabă o încercare de a semnala dispariția poeților ca specie.

“All of us” ține loc de ‘noi, poeții/artiștii’ sau ‘noi, omenirea’ ?
De ce “Tuesday”?
“Will you come?” (‘Vrei să vii?) este o întrebare pe care o adresați cititorului (dat fiind că poetul n-ar exista fără cititor)? Și dacă da, vedeți și pe cititor drept o specie pe cale de dispariție?

M.S.: Din nou, un poem dezinvolt și superficial, folosind umorul sau imaginația pentru a aborda un subiect care mă preocupă în mod deosebit. “All of us” este omenirea, nu poeții, iar cititorul este o specie pe cale de dispariție pentru că întreaga lume este pe cale de dispariție. Vocea este mai degrabă copilărească: asemeni unui copil care-și imaginează că e posibil să inventeze ceva care va salva orice de la dispariție. ‘Whalehole’ (‘Gaura de balenă’) este genul de glumă pe care ai pune-o într-o povestioară pentru copii. De ce Tuesday? De ce nu? Dacă ne facem planuri de plecare, trebuie să ne fixăm o zi. Ajută să ancorezi poemul într-o pretinsă realitate.

D.M.C.: Poetul din Birdpoem pretinde că valorifică tematici elevate (“human condition”), că este atent la formă și structură (“forty-eight lines”, “messed up all the rhymes”) atunci când își propune să scrie poezie; poetul de asemeni pretinde că păsările—pe care eu le-aș asimila spontaneității, dezinvolturii, vivacității, dinamismului (le atribuiți o funcție orfică într-o minunată imagine sinestezică: “their songs/are the most beautiful colours”)—poetul pretinde că cele enumerate mai sus n-ar trebui să se amestece cu elaboratul, precisul, soficticatul proces de scriere de poezie (“I’m afraid they’ll have to go.”) Ceea ce minunat reușiți să transmiteți spre finalul poemului este exact contrariul: poezia nu este un text pe o anumită temă, urmând o anume tehnică, în limitele unei anume forme etc. Poezia poate fi despre urâtul esthetic (“worms”), un poem poate fi “adăpost” pentru păsări (respectiv pentru spontaneitate, dezinvoltură, vivacitate, dinamism, cântece-culoare).

Asta ați intenționat să transmiteți sau mai degrabă ar trebui să citim poemul ad literam?

Titlul este un mister pentru mine: să-l traducem “Poem pasăre” (asta pentru că știu că aveți ceva cunoștințe de limba română)? În acest caz un traducător ar trebui să fie în mod deosebit atent să transfere dynamism și ritmicitate textului prin traducere. Sau mai degrabă îl vedeți tradus drept “Poemul păsărilor”? Ca și cum ați intenționa să transferați funcția creatoare păsărilor, zborului, cântecelor lor, ciugulitului lor iscoditor?

M.S.: Cred că analiza pe care o faci tu acestui poem este foarte pertinentă și precisă; mai bună de cât aș fi putut eu însuși s-o fac. Însă, din nou, poate un pic mai solemnă decât ar fi analiza mea. (Poemul a câștigat la categoria texte umoristice într-o competiție de poeme despre natura sălbatică.) Așadar, ca să-ți răspund la întrebare: da, exact asta am vrut să spun.

Titlul: Nu prea cred că-ți pot răspunde cu exactitate. Mi s-a părut protrivit pentru un poem care pretinde că e plin de păsări. Nu am competența necesară pentru a judeca echivalentul din Română, dar “Poem pasăre” îmi sună bine, dacă îți convine și ție.

D.M.C.: Creation Myth este un poem care mă intrigă într-un mod plăcut.

Piatra resprezintă creatorul sau materialul din care acesta din urmă își începe creația? De ce piatră? Este piatra materia brută din care Pământul va fi modelat?

Eu aș asocia “bone” (‘os’) cu ‘mobilitate’, “skin” (‘piele’) cu ‘mască’, “fair” (‘păr’) cu ‘mijloc de seducție’. La asta v-ați gândit?

Dansul este clar un ritual, unul autentic fără întreaga vestimentație epuizantă (“bone, skin, hair”). Și ritmul se poate deduce din procesul de creație. Ați gândit acest poem o cosmogonie în miniatură? Dansul se referă la mișcările de rotație ale planetei?

[Toate aceste întrebări îmi aduc aminte de poemul dumneavoastră Dialogue ]

M.S.: Acesta nu este umoristic deloc. Este gândit drept o istorie a planetei în douăsprezece versuri, de la piatră seacă, la piatră acoperită cu viață (acolo unde ne aflăm noi acum), la piatră seacă din nou. Cred că asta îți răspunde la prima întrebare. Cea de-a doua: nu, nu atât de specific-doar că aceste lucruri înseamnă viață; ca și cum planeta ar fi devenit ea însăși o creatură însuflețită care dansează. Cea de-a treia: nu, nici vorbă atât de specific.

Incidental spui că poemul îți aduce aminte de Dialogue. Nu sunt sigur că văd legătura. În caz că nu e clar, țin să precizez că Dialogue este menit să fie cât se poate de satiric la adresa unei formulări a unei idei din lingvistică și teoria literaturii potrivit căreia textul este aproape întregime creat de către cititor. Finalul poemului este o ‘reductio ad absurdum’ a acestei idei, pe care am tot pretins că o susțin până când a ajuns atât de ridicolă, încât este imposibil să continui s-o iau în serios.

D.M.C.: În poemul If you don’t look încurajați cititorul să tragă cu ochiul “înafara” unui spațiu restrictiv, a unei rutini restrictive , să-și îmbunătățească viața cu momente de evadare în imaginar, exotic sau în aduceri aminte ale unor evenimente din trecut.

Poezia trebuie să educe?
Poetul trebuie să educe?
Am observat că scrieți atât pentru un potențial cititor, dar și pentru plăcerea personală atunci când imortalizați momente din viața dumneavoastră într-o colecție de experiențe dragi/valoroase/ prețioase. Care dintre acestea vă sunt mai dragi?

M.S.: Un alt poem produs al imaginației: o poveste fără vreun simplu „înțeles” pe care să-l pot defini. Parcă aș fi de acord pe jumătate cu ceea ce spui în primul paragraf, dar nu se pune problema evadării într-o lume mai bună.

Primele două întrebări îmi sună asemeni acelora adresate studenților de dragul de a împinge discuția mai departe. Nu cred că ar avea vreun răspuns, dar, mă rog, în calitate de poet practicant, nu și de teoretician literar, nu am o părere autorizată. Sentimentul meu este, dacă e să-mi spun părerea, că poezia și poeții nu „trebuie” să facă nimic. Poeții fac ceea ce fac; poezia e ceea ce poeții fac. Unii poeți își propun să educe, alții nu. Afirmații despre ceea ce poeții sau poezia ar trebui sau n-ar trebui să facă nu-mi par tocmai de folos; cred că „a fi” este mult mai important decât „a trebui”.
A treia întrebare: Nu cred că fac acest lucru. Foarte puține din poemele/povestirile mele se referă la momente din viața mea, iar acelea care o fac, direct sau indirect, adesea au o perspectivă negativă.

D.M.C.: În A Story of the Kikuyu cred că există o referință culturală pe care n-o cunosc. Există vreo legendă/poveste în spatele acestui text?

M.S.: Fiica mea cea mai mică vorbea cu un pieten de-al ei care crescuse în Africa și care-i spusese această poveste, aflată de el de la membrii unui trib. Ea mi-a spus povestea imediat după respectiva conversație; am fost de-a dreptul uimit s-o aud, așa că imediat am făcut o poezie din ea. Parcă ar fi fost vorba de tribul Kikuyu, dar nu sunt sigur de asta.

D.M.C.: Love gets dusty este un poem care într-adevăr m-a surprins. Din titlu m-aș fi așteptat la un ton ceva mai blazat, la o perspectivă de-a dreptul pesimistă asupra iubirii. Construiți ceva asemeni unei rame în jurul acestui sentiment: găsim și o dimensiune ludică în „pools of laughter”, și pasiune în „quiet warm slow breaths”, și cultul pentru cuvântul scris, pentru spiritualitate, găsim și o infinită gingășie în „the most delicate children’s hair”. Ultimele două versuri („We must keep it bright./It’s all we have.”) se înscriu undeva între avertizare și încurajare.

Cum ar trebui să citim ultimele versuri, ca pe o avertizare sau ca pe o încurajare? Care a fost intenția dumneavoastră?

Iubirea încă se dovedește o temă foarte productivă pentru un poem. Ce alte teme găsiți că merită să fie valorificate în vers?

M.S.: Și pe mine m-a cam surprins; în mod normal nu spun în poezii astfel de lucruri tare și răspicat.

Nu cred că este o mare diferență între avertizare și încurajare aici. Însă dată fiind natura mea pesimistă, „avertizare” ar fi mai potrivit.

A doua întrebare, în parte am răspuns mai sus, cred. Poezia și artele vizuale sunt de asemenea lucruri despre care scriu destul de des, adesea (nu întotdeauna) că să mă amuz pe seama pretențiilor lor, pretenții ale pretinșilor poeți/artiști sau chiar pretenții ale mele.

D.M.C.: Chiar la începutul poeziei Not Quite scrieți: „The poem is never quite/What you wanted to say.” Înțeleg că un poem își poate avea propria voință, propriul itinerar/destin/plan care uneori pot coincide cu cele ale poetului, alteori pot urma drumuri diferite.

Există vreun poem care v-a surprins cu felul în care a ales să-și urmeze drumul?
Poeziile se scriu singure?

M.S.: Cred că sunt două aspecte diferite aici. Mai întâi, dat fiind faptul că nu există comunicare perfectă, pur si simplu nu reușești mai niciodată să exprimi ceea ce vrei. Cel de-al doilea este anume ceea ce identifici și tu: faptul că poemul are o agendă a lui personală. Mă intersează foarte mult acest aspect, pentru că reflectă însăși experiența-mi personală: poemele, ca să spun așa, și cer să fivin singure și cer să fie scrise. Nu întotdeauna știu ce au de gând să spună înainte să spune ceea ce au de spus. Așa că da, multe poeme mă surprind cu felul în care aleg să-și urmeze drumul. Nu tocmai „se scriu singure”, însă uneori am sentimentul că scriu după dictare. Este o experiență foarte ciudată; mai parcă ar exista o „Muză” externă, în sensul tradiției antice grecești—lucru în care nu cred deloc, în principiu.

D.M.C.: Cât de important este pentru dumneavoastră să vă vedeți poeziile traduse în limba română? Având în minte și poemul Lost in Translation, vă faceți griji privind traducerea lor?

M.S.: ‚Lost in translation’ este doar o glumă, sincer. Dar și eu traduc poezie și mă gândesc mult la aspectele pe care le presupune anume această artă. Sigur că sunt încântat și onorat să mi se traducă poeziile în limba română. Cât despre traducerile studenților, mă interesează să văd cât de sensibili sunt studenții la ritm și conținutul originalului, la cât de mult caută unii să le păstreze, în timp ce alții nu au pic de simț pentru particularitățile originalului—nu văd constrângerile formale din „versul liber”; la fel de bine ar putea traduce proză. Când poemele mele sunt traduse pentru publicare: da, îmi fac griji privind calitatea traducerii: atât pentru formă, cât și pentru conținut.

D.M.C.: Multe dintre poeziile dumneavoastră ființează ca ars poetica, enunțați clar ce/cum ar trebui un poem să fie și, respectiv, ce/cum n-ar trebui (Your poem). Cu toate acestea, compromisul („flashy poems”) ar putea deschide drumul poeziilor de înaltă calitate. Ce credeți?

M.S.: Nu, eu nu enunț ceea ce cred că un poem ar trebui sau n-ar trebui să fie, sincer. În Your poem, scris acum vreo 30 de ani în urmă, mă uitam cu un ochi critic la propria-mi preferință pentru simplitate/limbajul comun, cu limitele lui, în detrimentul unui tip de scris față de care reacționam negativ (‚flashy’), în care limbajul ‚poetic’ și forma servesc drept reclamă în vitrină, făcând ca un material lipsit de valoare să pară poezie. Asta nu înseamnă că resping toate acele lucruri care tradițional au făcut ca poezia să fie radical diferită de proză—asta ar fi o nebunie. Dar aveam nevoie să-mi stabilesc propria-mi bază, și anume, aproape de limbajul comun, dar atât cât să fie poezie și nu doar limbaj comun. Ai perfectă dreptate, compromisul este necesar, chiar înclin să folosesc o gamă mai variată de elemente formale și „literare’ în poezia mea acolo unde simt că le pot exploata, însă nu artificial. (Am scris și sonete, și sestine, și altele asemeni, din când în când, de-a lungul anilor. Face bine la mușchii formali.)

D.M.C.: Sunteți și lingvist, și poet. Ați spus cândva că puteți purta cu mare ușurință ambele pălării, că vă sunt amândouă la fel de importante. Din care deduceți mult mai multă satisfacție? Care este mai aproape de cine/ce sunteți?

M.S.: La această întrebare nu pot să răspund. Care este mai important—capul sau inima? Multă lume ar spune „inima, cu siguranță”. Pentru mine, sunt în egală măsură armonizate și în ultimă instanță inseparabile. Pur și simplu mă simt foarte norocos să pot să explorez lumea în care trăiesc pe două căi diferite și pline de satisfacții.

D.M.C.: Vă mulțumesc.