A treia carte de poezie a bucureșteanului Ștefan Ciobanu, „de-a bușilea prin aer”, a apărut în 2013, la editura „Tracus Arte”. Volumul are 100 de pagini, inclusiv cuprinsul, fiind structurat în patru cicluri poetice: „mi-ar fi plăcut să aud un val”, „de-a bușilea prin aer”, „drum bun domnule nimeni”, „no need for speed”.

Oarecum unitar ca viziune poetică, volumul acesta marchează o maturizare stilistică, aproape neeexistând vreun poem căruia să îi reproșezi vreo stângăcie formală sau conceptuală. Abil constructor de imagini poetice, dar și priceput în deconstrucția unor scheme prozodice și clișee conceptual-formale epuizate de către optzeciști, Ștefan Ciobanu ne propune o lume poetică stranie, frizând absurdul, dar dincolo de grotesc, o paradoxală ordine într-un haos de semne atât ale interiorului, cât și ale realului schizoid. De aici, poezia sa oscilează între intimismul deprimist, derizoriul mizerabilist, pe care îl transcende, și suprarealismul de cea mai bună calitate. Mai precis, viziunea auctorială sintetizează aceste experiențe poetice într-un univers personal, unde nota de angoasă este depășită prin ironie și paradox, amintind vag de Marin Sorescu sau de Gellu Naum.

Nu se poate spune că nu ar exista vreo noimă în construcția imaginarului poetic al volumului, chiar dacă ideile poetice difuzează într-un amalgam eteroclit de semne. Accentul este când pe stare, când pe imagine, ornată cu metafore și alți tropi de efect, când pe știința alegerii contrapunctului, când pe „dialog” poetic fie cu alteritatea, fie cu ființa iubită.

Spuneam despre un real schizoid, fiindcă acesta contrariază, de cele mai multe ori, așteptările eului poetic și ale cititorului. Deși lumea se umple cu semne, ea pare, în mod paradoxal, dominată de o absență de neînțeles a sensului. De aceea, poetul îi dezvăluie lipsa de transcendență, proiectându-și propria sa viziune, una spectaculară, cu imagini care par a se anula una pe cealaltă, dar, în realitate, fac parte din același „flux continuu” de semne. Exemple în acest sens sunt nenumărate: „chiar dacă merg spre birou/ știu sigur că am întors spatele/ și am fugit spre gaura neagră care m-a urmărit/ în tot acest timp” („dimineți de rezervă”, p. 21); „sărutul vine fără pași ca un monstru de căldură/ aud ceasul lovind cu ciocanul de judecător” („poemul de care îmi e dor”, p. 34); „fotografiez colegii de școală/ le spun să se depărteze să intre toți în cadru fie și claie/ ei se urcă în trenuri se depărtează” („dor de mesteceni”, p. 62); „în seara asta se poate întâmpla orice/ se poate arde becul din fața blocului/ care pâlpâie de atâtea nopți” (să le zicem dorințe”, p. 86) etc.

Versurile despre care spuneam că, prin ironie și paradox, amintesc vag de M. Sorescu sau de Gellu Naum nu sunt nici ele puține. Totuși, nu se poate vorbi aici despre absența originalității, doar despre o tehnică poetică similară, prezentă și la mulți alți poeți ai generațiilor mai vechi sau mai noi. Pentru că ironia, autoironia și iubirea de paradoxuri sunt mărci ale inteligenței poetice. Iată câteva exemple în acest sens: „toate simțurile revin în trup/ alături de ceilalți muncitori la lucru” („să-mi sculpteze cineva un glonț”, p. 84); „îmi place seara asta/ noi aici/ luna afară” („prietenului”, p. 81); „afară era frigul acela care/ îți respectă căldura interioară” („no need for speed”, p. 79); „oamenii au dorințe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă” („omul este om și-n crucea goală”, p. 68) etc.

Metafora poetică presupune în volumul de față mai multe mijloace de realizare, de cele mai multe ori apropiindu-se de cea paralogică a lui N. Stănescu, aproape lipsind aceea realizată prin simpla sintagmă cu determinant substantival. De remarcat este faptul că nu prea există un exces metaforic, prin care să se ajungă la un imaginar greoi, pas sigur spre incomunicabil. Voi enumera câteva dintre imaginile, nu neapărat metaforice, care mi s-au părut surprinzătoare, unele dintre cele mai reușite ale volumului: „era dimineață/ cocoșii nu se închegaseră” (p. 12); „tremur/ plouă cu ace în fiecare colț de carne/ sunt gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar/ de pungile goale/ și alte inimi neînțelese” (p. 16); „soarele vostru nu frige suficient/ prefer să rămân un munte rotitor alături de ceilalți derviși” (p. 89); „trebuie să fie o fantă în călcâiele noastre/ prin care să fugim descreierați cu sângele despletit prin aer” (p. 95) etc.

Diversitatea mijloacelor poetice de realizare a textelor nu exclude, în opinia noastră, și unele poeme mai puțin realizate, nu neapărat din vreo eroare de construcție a lor, ci mai degrabă din impresia deja-văzutului. Ne-am referi în acest sens la poemele „imense” și „despre tipologiile lui don quijote”. Chiar dacă ne aflăm în fața unei scriituri autentice, în care, de cele mai multe ori, cuvintele creează starea, trezind fiorul liric și lăsându-ne, uneori, perplecși în fața de neînțelesului, totuși, ar fi necesară, uneori, o decantare a imaginarului poetic, astfel încât mesajul să nu se împiedice în fața prea marii dificultăți a codului. Spun aceasta, deși nu sunt un adept al „poeziei leneșe”, însă cred că importantă este și ideea. Pentru că, la urma-urmei, poezia este un act de comunicare.

Prin urmare, volumul „de-a bușilea prin aer”, chiar dacă, așa cum spune și Marian Drăghici în nota de prezentare de pe coperta a patra, nu excelează prin noutate stilistică, aduce cu sine o lume poetică nu neapărat fascinantă, dar în mod sigur personalizată și cu (în)semnele autenticității.

George Pașa

Ciobanu, Ștefan
De-a bușilea prin aer/ Ștefan Ciobanu
București: Tracus Arte, 2013
ISBN 978-606-664-165-4