„De ce-am plecat de unde ploile nu mă muiau, frigul nu mă bîțîia? Din casa mică a bunicilor? Din casa cu prispă, cu tavan de scînduri, cu sobă oarbă și pămînt pe jos? De sub cerga de cînepă aspră – învelitoare? Din patul așternut cu rogojină și căpătîi de paie? Din casa bunicilor de ce am plecat, mai departe, la alt tată, la alte dureri? Și de ce m-au gonit la urmă spre orașul ăsta cu lipitori sătule și paznici galonați? Cine mi-a vîrît visul în suflet? Străbunii care zac înlăuntrul meu? Scriu și rup, scriu și pierd – mă pierd? Îndrăznesc să iubesc poezia, s-a cufundat în mine (...)”
Nu doar a îndrăznit s-o iubească, a purtat-o ca pe o haină de preț, singurul veștmînt autentic, în lipsa căruia s-ar fi simțit gol în trecerea lui prin viața care i-a oferit prea puțin. Dacă lui Nichita Stănescu i s-a spus „îngerul blond”, critica literară l-a numit „îngerul vagabond”, așa cum autorul însuși s-a etichetat astfel într-unul dintre poemele sale. Un înger căzut pe pământ, parcă dintr-un înalt care i-a refuzat prezența, printre oamenii care au reușit să-i înjunghie speranța zilelor, tulburându-i liniștea și somnul nopților. Dar nu a știut nimeni cum să-i fure singurul prieten care-l îndemna la nerenunțare, la o continuare demnă a zilelor, acceptând în numele supraviețuirii să fie hamal, cărând saci întregi de ciment cu cămașa sângerândă pe spate. Nu a reușit nimeni să îl reducă definitiv la tăcere. El a avut mereu asupra lui poezia, singurul medicament care l-a ținut în viață, singura armă de autoapărare în fața deznădejdii, a depresiei. „Nu, eu n-am căutat pâine și sare. M-am gonit de pe malul Dunării fără să bănuiesc durerea stomacului gol și strigătul oaselor intrate unele într-altele – am căutat mirajul poeziei, al paginii scrise cu litere de tipar.” (din vol. Zeii prind șoareci, Ed. Pentru Literatură, 1968).
Da, el este Dimitrie Stelaru, mortul viu, statuia fără postament din literatura română, plimbată prin beciurile nedrepte ale uitării. Este poetul unei generații peste care, poate din indiferență, poate dintr-o judecată prea aspră a vieții lui sau poate din cauza interpretării unor false clasificări și clasamente valorice ale vremii a fost catalogat și arhivat la rubrica scriitorilor de index, la „și alții”.
A fost un inadaptat, un „degustător” lacom al clipelor rare de bucurie, în care zâmbetul, parcă cerea permisiunea să se așeze pe fața lui adesea palidă. A refuzat compromisurile, promiscuitatea, scăldatul în mocirla comună, impostura, întrebându-se retoric dacă nu cumva, tocmai acestea reprezintă cauza marginalizării lui: „Dar m-am simțit peste mlaștini trecînd și-am simțit că toți încurcau drumul poeziei, o loveau la cap. I-am văzut viitori premiați, academicieni, miniștri, numai poeți nu. Ce mari, ce puternici! Ei își desfac în presă parfumul batistelor numindu-l artă; lăudînd cu insistență o pramatie ajung directori, subsecretari de stat, apoi fondurile revenite titularilor și le împart. Așa e vîna din care ei sug viața; cu sînge murdar, vînăt și împuțit. Mie, acasă, ce-mi rămîne? Tristețea! Și-o cînt, în orchestra sufletului. Cine-mi spune afon peste maluri, că sunt cețos? Sunt făcut din durere, plumb, nu aur. Așa sunt eu. Oare să fiu pentru asta dat afară din lume?...”
Potrivindu-și atent insigna de boem pe hainele-i zdrențuite, parcă repetându-și obsesiv un „carpe diem” indiferent de urmări, el se resemnează în fața stafiilor societății bântuinde bezmetic în căutarea îndestulării, pozând mândre în oameni potriviți la locul potrivit, pe scaunul binemeritat: „Eu cu Mandravela, groapa, florile toamnei, visurile, el cu treptele de marmură, dosarul, casa de bani.” Uneori, obosit de-atâtea amânări în care este târât, de drumuri fără capăt de linie sau în fața ușilor larg deschise spre odăi cu ferestre spre nefericire, cu rare clipe de liniște sufletească, Dimitrie Stelaru, orfan de cer, alungat printre oameni, în numele oropsiților ca el cere lumii-închisoare un soi de îndurare, de cele mai multe ori într-un stil declamativ plin de revoltă, de înverșunare: „Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lasați-ne dracului un ceas -/ De chinul lanțurilor ne izbăviți/ Și aruncați-ne pâinea care v-a rămas./ Dormiți temnicerilor, fraților,/ Și armele voastre să doarmă,/ Căci visul nostru - visul piraților,/ De rugina zăbrelelor se sfarmă./ (...)/ Dormiți temnicerilor, dormiți,/ Lăsați-ne dracului un ceas -/ în temnița aceasta am intrat obosiți/ Și nici o fărîmă de pîine nu ne-a ramas./ Rugați-vă/ Domnului pentru noi, fraților./ Cum v-ați rugat pentru viața împăiaților.” Alteori tace și se ascunde împreună cu versurile lui prin locuri publice specifice oamenilor străzii, tresărind la orice zgomot, mereu în gardă, cu teama alături: „Aveam ascunse în sîn petice de hîrtie mîzgălită cu versuri, mai mult fărîme de versuri, scrise sub cerul de aramă al lunii, cînd trezit de zgomotul crenguțelor uscate, tremuram la gîndul unei apropieri polițienești.”

Scârbit, își anunță moartea în pagini de revistă


„Trebuie, Costele (n.a, Constantin Almăjeanu – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction), să faci asta pentru mine. Vreau să dau peste nas unora. Mor de foame. Nu mai am altceva de făcut.”

Scârbit de societatea mizeră, ipocrită, de lumea literară care nu-i oferea prea multe șanse de a supraviețui demn în pagini de revistă, în anul 1940 face o farsă care avea să devină istorie, publicând în ziarul „Semnalul” un anunț prin care își anunța decesul, moment relatat într-un interviu în 1967 acordat poetului Adrian Păunescu: „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”. Farsa, care a stârnit în presa vremii multe discuții și controverse este detaliată de Stelaru și în autobiografia „Zeii prind șoareci”, apărută în 1968: „Și vecinele, babele-cotoroanțe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineață, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Dușmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-și ia rămas bun…». În presă se deschid liste de subscripție pentru înmormântare. Banca Națională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele». Acolo așteptau vagonul mortuar trei căruțe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”.
Urmărindu-i traseul activității sale literare, dar și viața petrecută intens, strângând la piept fiecare zi peticită cu nenoroc putem spune, analizându-i atitudinea față de societate și față de lumea scriitorilor că este unul dintre copiii teribili ai istoriei poeziei românești. Îmbrățișează complicațiile, îi place să șocheze oricum și oriunde, poate s-o găsi cineva care să îi remarce prezența și, dincolo de răzvrătiri, calitățile sale poetice, aș zice înnăscute, care nu îi pot fi arestate și ascunse în temnițele uitării: „Vorbea ca un elev premiant la orele de bufet de gară, de nesomn și de rușine, și care promitea să rămînă repetent – și a rămas! – la toate obiectele de smalț, de fîntînă străină și de osanale. Lîngă el și sub coatele lui, mesele încolțeau legendă – tînăr, își vînduse moartea în ziare, ca să vadă cîte lichele vor triumfa, dezgolise în cenaclul lui Lovinescu statuia foamei, sau tabloul votiv al acestuia, care era chiar trupul său, dormise o mie de nopți într-o gură de canal și alte o mie pe sub podurile Dîmboviței (...).” (fragment din volumul ,,Cartea cu prieteni” de Fănuș Neagu)


Forță și rafinament în versurile stelariene

M-am tot gândit cum ar fi arătat poezia lui Dimitrie Stelaru dacă ar fi avut parte de sprijinul revistelor literare, publicându-i creațiile consecvent apreciindu-le la justa valoare? Cum ar fi decurs existența poetului teleormănean cu puțin noroc oferit din partea Cerului? Dar, poate doar astfel poezia lui Stelaru s-a împlinit prin mesajul dur, punctual, încărcat de durere și cu vise tăvălite, sugrumate. Însingurat, închis într-un univers de tăciuni aprinși, creat de el pentru desele momente de resemnare în fața crudei lui existențe, poetul, totuși, ca un orfan ce a fost simte nevoia unei îmbrățișări, născându-se deseori în ființa lui complexul dorului neîmpărtășit: „Sunt un ritm ostenit al literelor,/ al rănilor și trotuarului -/ o stea fără ochi, fără coarne, dar om./ Mai luați-mă și voi în voi,/ altfel unde mai sunt?” („Sunt un ritm”, din volumul de poezii postume „Îngerul vagabond”)
Și, neavând parte prea des de ecoul unei îmbărbătări, el se refugiază în visare, care devine pentru Stelaru un modus vivendi, se hrănește intens cu perlele muzelor scăpate prin spărturile cerului, devenind dependent de rolul său jucat trist între pământ și cer: „Mai visez după vis?/ Nu ajung la marginea lui și încep altul - / Ca un fluviu lunecă visul/ Și-mi dă năravul înălțimii.” („Mai visez după vis?”, din vol. „Îngerul vagabond”)
Din aceste înălțimi se adapă cu viață, primește aripi pentru un zbor, adesea oprit, interzis și frânt de semenii săi care nu recunosc sau nu vor să recunoască sublimul noii identități în apropierea cerului. Dimitrie Stelaru devine de multe ori un biograf al naturii fantastice surprinzând-o în clipele ei de desfătare, traducându-i taina: „Un drum se deschide și altele/ În el, pustii, se-ntâlnesc;/ Lancea soarelui arde coroana -/ Pe scoarță mușchii lâncezesc.// Amurgurile aduc somnul,/ Cu falduri imense de stele;/ Nici un nor nu umblă în cer -/ Nici un vânt nu deapănă frunzele.// Rădăcinile aud pământul/ Clare, neîntrebând, risipite:/ Jocul somnului strânge viață/ Demoni și păsări uimite.” („Copacul magic”, din vol. „Ora fantastică”)

1917 – 1971 – 2017
(naștere – marea trecere – in memoriam)

Urmare a vieții lui spoite cu mucegai, din care au apărut de-a lungul anilor atâtea perle de suflet, după doar 54 de ani, Dimitrie Stelaru este chemat definitiv – fără urmă de glumă sinistră din partea lui Dumnezeu - în înaltul cerului pe care atât de mult l-a iubit și în care și-a scăldat prin intermediul poeziilor sale și trupul și sufletul. Crezând că nu mai aparține acelei lumi scăldate în micimea dorințelor zilnice (atunci, la fel ca și acum, nimic nou), poetul se rupe treptat în bucăți și se mută în „cetățile albe” „de unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...”: „Cetățile albe, cetățile îndepărtate, numai bănuite,/ De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată.../ În spațiul lor e inima mea,/ În țara lor rătăcește noaptea mea,/ Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;/ Cineva din mine e într-una plecat/ și nu se va mai întoarce.”(din poemul „Cetășile albe” din volumul cu același nume)
Din când în când îl mai chemăm noi; câțiva, cei rămași care îl cunosc, încă din perioada farselor devenite istorie literară, înveșnicindu-l în pagini cu amintiri cernite prin site melancolice, dar și de cei care abia îi descoperă glasul în file prăfuite de carte. Un glas la fel de viu, de actual, ecou al unei răni adânci care nu s-a închis până astăzi, când se împlinesc în acest noiembrie 46 de ani de la plecarea pe drumul fără întoarcere: „Am coborât în Noapte/ Pe scările Timpului/ Dar nimeni nu m-a zărit./ Și-atunci din necuprinsul tăcerilor o stea/ S-a stins în inima mea./ Viața? Uriașă poveste a Iluziei/ Întotdeauna nimeni n-a fost.” („Alter-ego”, din vol. „Preamărirea durerii”)
„Publicat foarte rar (și nu din vina lui), aproape uitat de majoritatea celor care se ocupă de fenomenul literar, poetul nu s-a uitat pe sine, adică nu a întors spatele Poeziei”. Acestea au fost cuvintele cu urmă de regret ale lui Eugen Jebeleanu, cel care i-a propus schimbarea numelui, din D. Petrescu-Orfanul în Dimitrie Stelaru, motivând că, la început, chipul poetului îi „sugerase masca unui înger căzut. Însă un înger, ale cărui aripi sumbre se zbat, tinzând necontenit spre stele.”
Acesta este unul dintre poeții pe nedrept uitați, de la nașterea căruia s-au împlinit, în martie a acestui an 100 de ani. În amintirea celui care, prin versurile sale, încă se zbate între cer și pământ, vă cer voie să redeschid timid o ușă, dincolo de care mi-l imaginez pe Eugen Lovinescu recitind „Planetă de poet nou”, prafață la volumul „Ora fantastică” a lui Stelaru, apărută în 1942: „Stau și mă uit la tulburele liliac cenușiu, încleiat vâscos de zidurile de piele „repoussé” ale Florenței, incapabil de a ieși din noaptea lui, prin ce planetă i-a fost dat să modeleze armonii atât de învăluitoare, de personale? Din ce întunecimi le aduce la lumina expresiei originale! Enigma lui Dimitrie Stelaru este însăși enigma talentului, încolțit de nu se știe ce categorii sufletești.”


articol semnat de Gabriel Dragnea și apărut în Revista Sud, nr.9-10, septembrie-octombrie 2017