agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 642 .



Îndurerarea-ntârzierii
article [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [romulus_campan ]

2023-05-23  | [This text should be read in romana]    | 



Părerea de rău nu are maluri.

Te îneacă hain, implacabilă, ca o încleștare de gheare înghețate, amintire a vinei întârziatului la împărtășania ultimei suflări.
Cândva, prin toamna lui 1977, dacă bine îmi aduc minte, într-una dintre primele ore de limbă și literatură română, mi-am auzit numele citit din catalogul anului întâi al liceului industrial de telecomunicații din Baia Mare, de către omul care într-un mod unic și nerepetabil, mi-a schimbat cursul vieții. Un bărbat cu fața deschisă, cu o privire aspră văzând dincolo de tencuieli, domnul profesor Augustin Botiș, m-a rugat să recit cum știu eu mai bine, un pasaj al unei poezii din manual.
Nu mi-a cerut nimic în întregime nou, având ceva experiență din școala generală numărul 6 de pe strada I. L. Caragiale, unde doamna profesoară Nița Pop, mi-a călăuzit primii pași în întâmpinarea sărutului etern al îndrăgostirii poeziei.
Am recitat, cum știui eu cel mai bine, ca ridicându-mi ochii din manual, să văz o lumină a unei scântei în ochii domnului profesor, transhumanță a unui ecou înfiripându-se ca o dojană dulce în sufletul și inima unui băiat obișnuit cu nimic bun din partea unui bărbat, un suflet de prunc bătrân din născare, bătut de soartă, bătut de tată.
”Te-aș ruga și pe tine, să rămâi după ore”, mi-a spus cu o voce de om îndărătul căruia m-aș fi dus bucuros și la război.
Ceea ce a urmat, cei doi ani, vor rămâne pe veci singurii dintr-o viață târându-se în acest an în cel de-al 60-lea, pe care cu toate așchiile și cioburile lor, i-aș trăi la nesfârșit, ca pe o ”repetabilă povară”.
În acești doi ani am avut nemuritoarea onoare să fiu sub bagheta domnul profesor Botiș, instrument rezonând partea mea din ceea ce a fost un superb recital dramatic din volumul ”Epica Magna” al lui Nichita Stănescu. Urmând potecile întortocheate ale vieții artistice românești din acel deceniu, am fost angajați din etapă în etapă, atât în anul întâi cât și cel de-al doilea de liceu, în ciclurile (bi)anuale ale festivalului național ”Cântarea României”. Repetiții zi de zi, în timpul, sau după ore, de cele mai multe ori întinzându-se după miezul nopții, mâncând împreună, câteodată în mijlocul scenei liceului, mai apoi pe multe altele, bucăți rupte din pâinile și salamul de vară am adus cu bunătatea unui părinte, de domnul profesor. Am devenit laureați ai etapei naționale, înregistrați de televiziune la Brașov. Semințele rămase în duhul inimii mele, au germinat mai târziu, în anii 1984/85, într-o viziune personală a acelei experiențe unice, de această dată ca ”secretar/președinte”, de fapt scenarist și regizor al trupei de recital dramatic a spitalului județean, devenind laureați ai aceluiași festival, etapa națională, înregistrați de TVR la Oradea (dacă bine-mi aduc aminte).
Au fost anii în care m-am îndrăgostit de scenă, de poezie, de teatru, de muzica lui Vanghelis, de chitară, de poeți clasici și contemporani, de eternul Cenaclu Flacăra, de Adrian Păunescu, de Antiprimăvara, de Bacovia și al său decembre. Tot atunci am făcut cunoștință prin domnul profesor, cu Cenaclul Nord al Maramureșului și al întregii vieți literare românești, cu genialul Mihai Olos, cel trăind parcă într-o veșnică pierzare între sculptură, pictură, și poezie. Bibliotecile băimărene mi-au devenit biserici, cărțile hrană, muzica și poezia alifii pe rănile adâncinde, rupte iarăși și iarăși de mințile și palmele bătătorite însă băute, ale unui tată care m-a lăsat așteptând în zadar, până în ziua de azi, după moartea sa, măcar umbra unei cereri de iertare.
Din nefericire, condiții medicale de dezvoltare neuro-cognitivă, m-au condamnat la o viață în care numerele nu înseamnă mai nimic, în care algebra, trigonometria, în general matematicile reprezintă non-valori creative, din care însă o lume îngropându-și din ce în ce mai adânc poeții, scriitorii și trubadurii a făcut chei ale unui progres drăcesc, creator al instrumentelor de omorât în masă, cu nebuni dansând dement în jurul rugurilor arzând esența sufletească scrisă a, și de, mii de ani. În cazul meu, ușa la care nu am fost capabil cu metodele învechite ale unei pedagogii prusace să-i găsesc cheia matematică, a fost examenul de treaptă pe care, așa cum am încercat cu gluma mucalită, dulce-amăruie să-mi potolesc lacrimile, l-am căzut cu brio. Din bunătatea părintească tot a domnului profesor, o vorbă, ca de recunoștință pentru cei doi ani petrecuți și trăiți în familia noastră literară, spusă în biroul inspectoratului județean școlar, mi-a făcut un loc de obicei rezervat numai pruncilor de ”rasă”, la un prestigios liceu Sanitar extins cu catedre tehnice.
L-am mai văzut pe domnul meu profesor doar de câteva ori înainte de Strigarea Națională după Pâine din decembrie 1989, la spectacolul extraordinar în cinstea eroilor Români uciși cu sălbăticie de români spurcați și mârșavi, unde am avut onoarea să-mi recit poemul scris în amintirea lor, încheiat cu versul ”Ne-am născut prin a muri”. De atunci l-am văzut numai în gânduri, de fiecare dată când adăugam încă un vers la poemul chinuit al vieții mele.

Acum câteva zile, împins de un hău lărgindu-se din ce în ce mai mult înlăuntru, i-am căutat numele; l-am găsit, în necrologul din imagine.
De atunci, piatra de vinovăție care îmi apăsa inima, a devenit bolovan, învârtindu-se și înfigându-se în rana necăutării, ca și cristalele de siliciu din plămânii Maramureșenilor îngropați înainte de vreme de minele de aur, biciuiți de planurile grandomane ale celor care își făcuseră din aurul sfințit cu saliva muritorilor de silicoză, cântare de măsurat carnea proaspătă rezervată câinilor tovărășești, refuzată unui neam mâncând sarmale din parizerul mațele vitelor, porcilor și găinilor a căror carne, împachetată cu grija pentru tot ceea ce mergea ”la export”, pe mesele celor care ne-au răstignit și împărțit între ei, Basarabia strămoșească.

Drag Domnule profesor Botiș, ai plecat dintre noi, nerecunoscătorii unui Maramureș care ți-a fost sat și țară, înainte să te fi putut căuta, să te mai văd și să te mai aud încă o dată, să-ți mulțumesc pentru a-mi fi dat ceea ce nici boala și nici durerea nu-mi pot lua, iubirea îndrăgostirii de poezia adâncă, întunecată și greu de văzut, ca ascuțișul topoarelor și dălților care au cioplit porțile de nemurire de dinaintea caselor moroșenești, unde opincile, clopul, cetera și zongora au rămas mărturii ale unui neam cu spinări de brad și suflet de șipot.

Mă iartă părinte al sufletului meu, și nu mă mâna din umbra-ți, când oi veni sfios în Maramureșul ceresc, să-ți cer smerit, intrare.

Hodinește-te în poezie.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!