foto: Christophe Libert ||

Sinonimia senin-fericit este, ca orice sinonimie, una parțială, animată de o sugestie generoasă și fertilă, dar și pîndită de confuzii greu de evitat. Fericirea denumește cu precădere evenimentul fericit, ceea ce ni se întîmplă, ceea ce se petrece cu noi; un episod extraordinar și surprinzător al vieții, un fruct al hazardului, un autentic noroc existențial.

Fericirea are mai curînd vocația stihialului: se revarsă peste noi, ne cotropește și ne pătrunde întreaga ființă, ca apoi să se retragă, lăsîndu-ne pradă suficienței noastre, conștienți de caracterul ei suveran, pasager și efemer, de incapacitatea noastră de a o reține sau prelungi și de cele mai multe ori de a-i pricepe rostul și de a o valoriza. Aparent, nu facem, nu putem face nimic pentru a putea fi fericiți, în mod fatal fericirea dă sau nu peste noi, iar noi putem doar s-o primim și să o onorăm sau, neatenți, să o ratăm.

Este oare legitimă deci dorința, speranța, veleitatea de a prelungi fericirea, de a o transforma într-o stare, într-o dispoziție permanentizată? Aceasta pare a fi fantasma după care alergăm himeric cînd visăm la seninătate. Sîntem convinși - și pe bună dreptate - că seninătatea este o reușită și o ispravă, o stare constantă, obținută printr-o asiduă strădanie. Iar bisericile au știut să o canonizeze ca pe o izbîndă vrednică de laudă atunci cînd au făcut din serenisim sau din preafericit titluri care atestă o treaptă în inițierea spirituală sau un rang în ierarhia instituțională. Seninătatea se bucură de creditul construcției de sine - este la urma urmei ceea ce am devenit și sîntem, prin propria voință și faptă, consecința unei susținute evoluții spirituale.

Și totuși, este seninătatea fericire stabilizată? Este ea visul instalării într-o euforie perpetuă, într-un extaz constant, netulburat și nesfîrșit? Mai degrabă putem crede că seninătatea este rezistența la frustrare, capacitatea de a asuma viața în integritatea ei, cu nefericirea și nenorocirile-i inerente, dar mai ales cu partea ei anostă, cu balastul banalității, platitudinii, stupidității.

Seninătatea nu ar fi deci decît o blîndețe răbdătoare și constant încrezătoare, care în marasmul și lehamitea existenței ține fidel partea fericirii: "de-o fi una, de-o fi alta, bucuroși le-om duce toate". O înverșunată neresemnare care a reușit însă să schimbe miraculos semnul îndîrjirii în liniștită energie sufletească. Performanță cu atît mai remarcabilă cu cît ea convertește neobosit starea irepresibilă de stres în tonus stenic, în stare de ajunare, în dinamism înalt ce așteaptă oricînd, cu încredere, surpriza sărbătorească a fericirii.

Seninătatea rămîne la jumătatea drumului între metafora vremii bune, a cerului fericit înseninat, clar și luminos, care succede aparent durabil, plin de speranțe tulburarea și capriciile, nestatornicia timpului și realitatea incontestabilă a puterii sufletești capabile să-și reconstruiască în interior un cer al valorilor cît mai puțin dependent de intemperiile climatului exterior.





La jumătate, pentru că cine s-a ridicat deasupra înnorării știe că seninul nu mai este absența norilor, ci o situare într-un orizont care îi depășește ca altitudine spirituală. Iar cine a gustat deliciile serenității de deasupra lor, cuprins de un peren fior liric, se va bucura de creditul unei seninătăți la purtător, se va insinua perpetuu și subversiv drept miezul organic de senin al ceții.

Seninătatea autentică, mai mult decît o simplă și circumstanțială dependență meteo, este veritabilă sensibilitate simbolică la consonanța și armonia cosmică, este o delicată mutație sufletească declanșată de pilda luminii înalte a seninului, care îl face pe acesta să dăinuie și să iradieze nu doar ca un ecou, ca un răspuns la provocarea vremii, ci și ca răspundere pentru deschiderea încrezătoare a cerului propriei vieți.



(pe aceeași temă:
Coarda sensibilă ,
Candoarea ca vocație a fericirii ,
Ce e adînc nu strălucește ,
Către o etică a bucuriei ,
Miza pe fericire)