MARIN SORESCU
„Cred că un critic, oricât de mare, nu poate lansa decât câțiva poeți”

- Deși în aparență, (căci în esență, în tot ceea ce ați publicat ați rămas poet) prezența dv. cu poezie a fost, în ultimii ani, aproape simbolică, bănuiesc că nu ați părăsit poezia. Cum se explică, totuși, o relativă distanțare (repet, în aparență) sau poate, mai exact, tăcerea dv. editorială?
- Într-adevăr, am făcut o pauză editorială de câțiva ani. Am pierdut mult timp cu probleme de critică literară. Ca orice critic, nu vreau să public multe poezii. Apoi, am călătorit și am încercat poezia și de la distanță. Asta nu înseamnă că n-am scris versuri. Ba, aș spune, că în ultima vreme am scris chiar destule versuri, ca în perioadele mele lirice foarte bune. Am publicat o plachetă subțire, Fântâni în mare, în 1982. Urmează (La ce editură? Când?) un volum mai gros, dacă până atunci va fi depășită criza de hârtie. Am traversat mai multe faze lirice, după cea care m-a consacrat, faza Liliecilor, cea a Descântotecii, și-am lăsat să mai treacă anii, așteptând să se cristalizeze o nouă viziune. Bineînțeles, viziunea nu poate fi decât a… vizuinii, a bârlogului priopriei personalități. O viziune parțial nouă, pentru că nu poți pretinde unui poet să se schimbe radical de la o carte la alta sau de la o etapă la alta. Deși nu se poate spune că n-am trecut prin experiențe deosebite.
Poeziile de acum sunt mai melodioase, unele au rimă, iar gândirea poate mai fluentă.
- Există o ipostază a poeziei – poezia rostită în fața unui mare număr de spectatori – ipostază în care pentru un succes sigur și imediat, se apelează la tot felul de „subtilități”. Poeme de o valoare literară îndoielnică ajung să facă vâlvă, poate chiar „carieră”. Dorința de a câștiga publicul (adesea neavizat) cu orice preț este, cred, o capcană pentru unii poeți, pentru poezie. Care credeți că ar putea fi, în mare, capcanele poeziei românești contemporane?
- În orice caz, capcanele nu se pot stabili în funcție de existența sau de nonexistența unei prize „la public”.
- Bineînțeles că nu se pot stabili capcane doar în funcție de acest criteriu. A fost un exemplu. Dar publicul e una dintre capcane. Sau măcar potențial o capcană.
- Dacă ar fi să judecăm autorii numai după priză, ar însemna că Shakespeare este un dramaturg mediocru. Există un public destul de pretențios, care gustă o poezie foarte bună. Aceeași poezie foarte bună poate sau nu să aibă succes la același public peste câțiva ani, pentru a fi descoperit de o altă generație ș.a.m.d.
Aș semnala existența unui stoc prea mare de versuri mediocre, de-a dreptul slabe. Iar pericolul ar consta în uniformizarea și prin extinderea unui procedeu, cum ar fi cel brevetat de Nichita Stănescu, de exemplu, în ultimii ani, după cum, cu câțiva ani mai înainte, bântuia moda Sorescu. Nimic mai trist decât fenomenele de epigonism care, se știe, nu au produs niciodată valori. Uniformizarea poate să mai vină printr-un procedeu de molipsire instantanee a poeziilor între ele. Există mulți poeți care au ajuns la a cincisprezecea carte de versuri, pe care le-au publicat numai pentru că alți poeți au publicat și ei cincisprezece cărți asemănătoare. Poeziile pot trece dintr-o carte în alta aproape fără să se observe că e vorba despre autori diferiți. Critica, după părerea mea, se arată extrem de generoasă și îngăduitoare cu poezia mediocră, cuminte. Prietenii scriu trei recenzii favorabile sau de-a dreptul pompoase, autorul e mulțumit și anul viitor scoate altă carte.
O altă capcană poate fi cea a „lecturilor infidele” din poeți străini sau contemporani. Mai ales autorii mai tineri, cu acces la o limbă de circulație, cad în păcatul „autohtonizării”, preluând motive, formule, versuri, cu sau fără ghilimele, făcute colaj sau necolaj. Dorința de a epata a unora trece înaintea ambiției de a spune realmente ceva. Se publică multă poezie globală, imponderabilă, lipsită de orice durere sau emoție. Poezie de înțărcat emoția și gustul de a citi. Dacă mai luăm și exemple din extrema cealaltă, pe care am numit-o de vulgarizare a cotidianului și a sentimentelor patriotice, avem o schemă destul de limpede a capcanelor de care îmi vorbeați. Repet, schemă, pentru că, desigur, tabloul poate fi completat și nuanțat.
- Probabil că acest dialog va fi pus sub semnul „dialogului între generații”. Cum vedeți dumneavoastră intercondiționarea generațiilor. Care ar fi principalele valențe care ar defini raporturile dintre generații?
- Cred că nu poate fi vorba de dialog decât între talente. Dialogul între nontalentele generațiilor și promoțiilor nu poate fi numit dialog ci vacarmul unor ambiții vane. Vacarm care a existat și va exista tot timpul ca fundal (probabil că dialectic) al realizării poeziei din primele linii.
Se știe cât de egoiști sunt marii scriitori. Cu toate acestea, literatura română poate produce, oricând, dovezi nu numai de coexistență ci și de sinceră frăție și de respect între poeți de vârste diferite, ba chiar dintre poeți din aceeași generație. Vezi prietenia Pillat – Voiculescu, de pildă. În ce mă privește, am cele mai bune gânduri față de poezia tânără pe care încerc s-o promovez la revista Ramuri. Aș dori să scriu odată mai pe larg despre acest fenomen. Nu sunt de acord cu toate modalitățile de lansare folosite de unele reviste. Excesul de publicitate poate fi dăunător tinerilor. Există un soi de cursă a descoperirii de genii, cursă stimulată de Cenaclul de Luni, de revista Luceafărul. Manolescu are pe conștiință cele mai multe genii „în floare”. Acestea trebuie să-și dovedească însă genialitatea, fapt care, întâmplându-se (ceea ce i-aș dori din toată inima), l-ar trece pe generosul critic cu mult înaintea lui Maiorescu. Învingător la puncte.
Cred că un critic, oricât de mare, nu poate lansa decât câțiva poeți, din simplul motiv că poeți excepționali apar puțini într-o viață de critic.
Sunt poate mai utile simplele prezentări calde dar cu incandescențe, mai obiective, decât cascadele de elogii, ce pot deruta cititorul și pe cel în cauză. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, posibilitățile de debut ale tânărului scriitor s-au micșorat odată cu introducerea acelor concursuri obligatorii. Una dintre edituri ar trebui să preia colecția „Luceafărul” și, lucrându-se atent cu debutanții, s-ar putea renunța la acest concurs. Deocamdată, pentru mine, poet tânăr este Mircea Dinescu, poet excelent, proaspăt, atent cu materia infailibilă a versului său. Poet tânăr demn de toată încrederea e Gabriel Chifu, cu o viziune borgesiană și capabil de o evoluție frumooasă. Interesantă pleiada poeteselor Liliana Ursu, Doina Uricariu, Carolina Ilica, Gabriela Negreanu și, cu un lat de palmă înaintea lor, ca vârstă de debut, Ileana Mălăncioiu, autoarea unui univers liric crispat, tragic, tulburător. În spatele lor, așteaptă, cu cartea în mână, o coadă interminabilă de adolescenți, tot mai adolescenți, unși cu gazul metaforei și aprinzându-se unul de la altul. Deci, trebuie să mutăm ștacheta tinereții mai înapoi… și să vedem iar ce e cu generația tânără, cine sunt și ce vor ei? Am acasă un teanc de cărți, apărute prin concurs sau după această fază, unele reprezentând a doua sau a treia plachetă a autorului, pe care, cum spuneam, le voi citi cu creionul în mână. Sper să-mi placă toate.
În concluzie, e loc pentru toți, chiar și pentru flotanți.
- Cu toate că scriitorul are libertatea deplină de a opta pentru un gen sau altul, la un moment dat el se poate simți atras cu mai mare forță de un gen doar. Ca scriitor care s-a manifestat în toate genurile, cum explicați preferința pentru un anumit gen de comunicare estetică în „defavoarea” altuia? În ce gen vă simțiți mai în largul dv?
- Pur și simplu nu-mi explic această preferință. Preferințele vin din senin și tot așa se duc, lăsând în urmă o carte sau două. Mă simt mai în larg cu poezia, dar când scriu teatru mi-e la fel de rău și de bine.
Mai greu e cu critica, din cauza unui cu totul desuet sentiment de milă. Mi-e milă de subiect. Și până nu-mi înving această stare, cu totul neavenită pentru profesie, nu voi putea scrie Istoria literaturii române de azi, nici controversată, cum a făcut (sau cum face) cu multă dibăcie Eugen Simion (tocmai a publicat un excelent volum III din Scriitori români de azi) și nici polemică, așa cum a publicat Eugen Barbu un prim volum. Ce va fi probabil continuată cu „Cacialmaua”. Se pare că el va fi criticul generației tinere și instrumentele nu-i lipsesc. Cu o Istorie a literaturii române contemporane, cam deplasată, autorul o numește „exactă”, ne amenință în Tomis Alex. Ștefănescu, surprinzător de superficial când trece la articole mai mari.
- Spuneați, cu peste zece ani în urmă, că, „într-un fel, poezia românească rămâne o Americă și își așteaptă descoperitorii”. Cât credeți că s-a descoperit de atunci din această „Americă”?
- Ceva tot s-a făcut, dovadă unele tălmăciri din Arghezi, Blaga, Barbu – care încep să fie cunoscuți prin traduceri făcute acasă; precum și transpuneri în alte limbi din unii poeți contemporani. E un domeniu în care se poate mai mult și unde o perioadă de zece ani nu înseamnă mare lucru. Cred în continuare că această „Americă” trebuie descoperită. Columb încerca să așeze oul de lemn, care îi va da marea idee.
- Nichita Stănescu spunea în Respirări că „totul este istorie trecută prin conștiința noastră estetică”. Ce valoare are pentru dv. relația istorie – conștiință estetică?
- Aceeași valoare pe care o avea și pentru Nichita Stănescu. Evident, creația noastră nu se poate petrece în vid sau sub un clopot de sticlă. Ea se aburește de epocă și aburește epoca. Rămâne vitală concentrarea estetică pentru a ne plasa în câmpul artei, singurul fertil când e vorba de creație.
- Opera dv. conține numeroase arte poetice implicite și explicite. Care ar fi o „sinteză” a acestora?
- Cred că Postfața la Tinerețea lui Don Quijote. Am citit-o zilele trecute și, deși e scrisă cu mulți ani în urmă, mă reprezintă. Fiind explicită ea e, totodată, și implicită.
- Sunteți, se spune, „copleșit de glorie”: citit, recunoscut, tradus, prețuit, contestat. Cum vedeți dv. gloria literară?
- N-am prea observat toate acestea. Poate că dacă aș fi fost puțin atent, aș fi băgat de seamă câte ceva, dar nu prea am timp. Mult mai important pentru mine, acum, e să scriu și să lucrez în pace.
- Care e sentimentul dominant care vă însoțește la masa de lucru?
- Un sentiment de bucurie. Chiar dacă scriu tragedii, descătușându-mă de pasiunea unor trăiri, mă umplu de bucurie. Această bucurie vine, evident, greu și masa de lucru e o scenă la care te condamni singur să tai dintr-o inexplicabilă nevoie de bucurii. Cititorii văd uneori numai partea relaxantă, zâmbetul mușchilor scrisului, nu și încordarea tăierii în munte.

Târgu-Mureș, 25 februarie 1984