Am fost invitat acum ceva timp pe unul din forumurile de pe Internet. Spre surprinderea mea, am găsit o comunitate de oameni care folosesc acest mijloc modern chiar în scopul pentru care a fost creat: comunicarea cu ceilalți. Am fost întrebat de câțiva români care și-au căutat împlinirea pe alte meleaguri, ce înseamnă România pentru mine. Nu mi-a fost ușor. Dar le-am răspuns.
România arată tristă și fatalmente resemnată. Oamenii ei merg cu capetele în jos, au uitat ce înseamnă solidaritatea. Fiecare pentru el. Să-ți îndulcesc imaginea ei? Pentru asta ar trebui să-ți vorbesc despre lucruri care n-au de-a face cu buletinele de știri: depre Trei Ierarhi de la Iași, despre Peleș, despre Cheile Bicazului, despre oamenii de la țară, sufletiști și deschiși, despre orășelele mici de provincie, curate și cu mușcate la ferestre dar îmbătrânite, despre tinerii minunați care încearcă să facă mai mult pentru ei și pentru ceilalți... Autenticul românesc... Imediat după revoluție credeam că-l simt, că-l cunosc. Acum simt doar miros de fast food, fast culture, fast life...
Adevărul meu... înseamnă ceilalți. Înseamnă ce e mai bun în ei, ceea ce trebuie scos la suprafață, ceea ce trebuie îndreptat, la rândul lui, spre alți oameni. Adevărul meu e credința în capacitatea oamenilor de a se autodepăși, în „împreună“.
Adevărul meu românesc: credința că neamul meu nu înseamnă o mână de parveniți, că neamul meu își merită locul în istorie și momentele de mare glorie, cu care puține popoare se pot lăuda, că neamul meu va reuși să dea la o parte zgura și să evolueze spre o națiune civilizată, dar fără să copieze simulacrul ei de la alții.
Eu cred că neamul românesc a strâns multă zgură în istoria sa. Nu de ieri, de-alaltăieri. În nici un caz doar de la comuniști. Zgura acelor zile netrăite ca neam, zgura acelor clipe de trădare, de lacrimi, de frică, de blazare. S-a tot acumulat zgura, și-a-nceput să ucidă în noi ce avem mai frumos. Ne stingem ca neam așa cum se stinge o plantă peste care cineva a deșertat un sac cu cenușă. Din când în când, scoate capul la suprafață și se miră ce frumos e soarele. Și se lasă iar acoperită de cenușă. Un astfel de moment a fost revoluția din 89. Așa cum a fost și Marea Unire. Și Unirea lui Cuza. Momente de grație ale unui popor care, mai apoi, a părut primul uimit de ele. Din păcate, după 89, cei ce ne-așează cenușa-n cap, ne spun că așa trebuie. Că o națiune minoră ca a noastră poate supraviețui doar dacă devine o imensă masă de consumatori. Oameni care muncesc de dimineața până seara ca să aibă ce cheltui. Pentru ca, mai apoi, s-o ia de la capăt. Un fel de „circ și pâine“ la nivel național. Mass media și-a asumat serios rolul de circar. Și tot ea a devenit ideologul noii lumi. Ea ne-nvață că doar banii sunt importanți pentru că doar ei ne pot aduce satisfacerea nevoilor de bază. Și că doar acestea ne trebuie, fiind cele mai puțin legate de asumarea vreunei responsabilități.
Marile civilizații n-au fost date de numărul banilor. Au fost date de numărul oamenilor de valoare care au reușit să imprime nației lor, la un anumit moment, un traiect ascendent. Acei oameni care au reușit să scoată la iveală ce are mai bun un popor. Oamenii aceia lipsesc acum României. Nu mai avem elite intelectuale. Avem doar oligarhii. Și, implicit, nu mai avem modele pentru tineri.
Eu cred cu tărie că românii își vor restabili prioritățile. Vor evolua spre o națiune modernă, civilizată și închegată. Și unită în jurul unor valori profunde. De care, se pare, nimeni nu-și mai aduce aminte acum.
Voi toți îmi vorbiți despre o Românie barbară, ignorantă și lipsită de bun simț. Eu vă vorbesc despre o Românie decentă, cultă și civilizată. Voi imi vorbiți de fuga în fața sufocării, eu vă vorbesc despre lupta cu cei care sufocă. Voi îmi vorbiți de prezent, eu vă vorbesc de viitor.