Într-un interviu, poeta Iulia Olaru afirma: “trag ca un ocnaș la galeră” pentru că: “Orice femeie trebuie să-și rezolve complexele și angoasele până la vârsta de 35 de ani // așa mi-am scris cărțile”(revista literară “Citadela”), și întradevăr cele afirmate pot sta mărturie prin cele trei cărți apărute pe parcursul celor trei ani: “Dar din dar”, (debut) editura “Solstițiu”, Satu Mare, 2004, “Pe timp de tristețe” , editura “Scriptoriom”, Baia Mare, 2005 și “Din buzunarele crinolinei”, editat de aceiași editură băimăreană, 2006. După apariția celor două op-uri am fost curios să văd ce mai poate scoate poeta “din buzunarele” sale “în fața unei lumi agresive, prea puțin atentă la fragilitatea și frumusețea care dau sens lumii.” (din prefața cărții semnată de poetul Ion Burnar).
Și iată că autoarea ne-a convins că se mai poate. Volumul în cauză: “Din buzunarele criolinei”, structurat pe trei cicluri: “Orașul meu”, “Câțiva contemporani” și “Flori de ceai” vine în aceeași manieră ca formă tehnică, înclinată spre specificul poeziei nipone, acumulând în scurte clișee, stări din cele mai diverse, Cititorul urmând să descopere la developare imagini încărcate din ambundență cu vii emoții dintr-o lumea reală a unui “oraș” bulversat de compelexitatea problemelor, care au devenit teme punctate distinct în cele trei cicluri ce alcătuiesc cartea.
Prin Iulia Olaru, lirica feminină din aceste ținuturi sătmărene revine în centrul atenției iubitorilor de poezie, asumându-și riscul de a-și prezenta, într-o manieră postmodernistă, actul poetic, dovedind că stăpânește întregul arsenal creativ, căruia uneori îi adaugă expresii de limbaj împrumutate din alte culturi: “on fashion”, “kimonou”, “fuji-san”, etc.
Primul ciclu al cărții ne prezintă “orașul” în 31 de ipostaze marcate de adânci contraste prin care autoarea se plimbă “preventiv” tulburată fiind de limitele unei existențe dramatice: “să avem mereu / în cămară / colaci și lumânări / preoți de gardă / lenjerie curată / să ne autopsiem / de trei ori pe zi” (Orașul preventiv).
Cultivarea acestei forme de poezie face parte dintr-o strategie lirică pe care autoarea și-a însușit-o într-un mod cu totul original încă de la debutul său editorial, purtând în paralel o puternică influență spre esențializare, preocupată fiind de atingerea poeziei pure. E greu să scoți la iveală truda autoarei, dar și să apreciezi prin câte variante au trecut poemele până la forma tipărită-n carte. E cert că stăpânind tehnica ermetismului, le folosește cu succes în creația sa creând o stare ce se zbate între absurd și abscons, cu o ușoară încărcătură ironică: “rezemat de catedrală / omul fără picioare / admiră tălpile celor ce trec / pantofii / visează tipuri de degete / unghii bătături / din banii primiți / pe-ascuns își cumpără șosete” (Orașul iluziilor) alteori cu implicare în atmosfera cotidiană: “s-a dat startul: / femeile aleargă / ținându-și sânii / în palme / monstrul / cu solzi de țiglă / ascuns în cal de lemn / trage vitrina / cu rochii atât de frumoase!” (Orașul on fashion) sau a unui mediu bântuit de obsesii: “zilnic efectuiez / rotații complecte / la indicațiile telepatice / ale înțelepților orașului” (Orașul confortului).
Cele câteva poeme ce alcătuiesc a doua parte a cărții tratează teme ale celor “câțiva contemporani”, folosând acelaș registru expresiv. Autoarea creonează prin cuvinte puține imagini ale unei lumii macabre: “bărbi groase / cu ulei se scurg din / coșciuge gheboșate / din-dang-din-dang / în felinare se aprind / repetitiv” (Din-dang) sau alte orizonturi: “măcelarul linge / o sută de mii de ochi / (chipuri lașe) / câini siberieni / târăsc valize” (Ochi albaștri), ori sensibilitatea romantică dintr-o societate marcată de infidelitate: “omega melancolic / amantul descuamat / își împachetează aripile / în maieu” (Intramural).
Ultima parte a cărții confirmă“genul ultrascurt de abordare a realității” (Ion Burnar), pe care autoarea s-a angajat să-l treacă prin furcile caudine ale modernității, deși este cuprinsă uneori de starea melancolică: “am privit / cândva cu tine / iarna pe prag / să-mi fac din ea / chip de mătasă” (Gheișa) și reușește să-și expună sentimentul tristeții: “se apleacă / delicat / peste obrazul meu / recunosc / ochii de lună” (Tristă copilărie) sau cel al neîmplinirilor: “gesturi simple / îi simt înlăuntrul meu / la capăt / cutiile de tablă” (Culegătorii de ceai). Aceasta ultimă parte a cărții este marcată și de o profundă confesiune ce are loc la o “ceașcă de ceai / gingașă / buchetului de viorele / împreună așteptăm” (Mireasă mică).
Limbajul în care Iulia Olaru își încifrează majoritatea poemelor nu pare a fi unul sofisticat, cuvintele, deși simple, poartă o încărcătură emoțională puternică, ascunzând o multitudine de taine. Discursul liric dovedește că autoarea stăpânește autoritar întregul instrumentar pentru disecția cuvintelor. Lipsa punctuației nu scade din valoare, ci, din contră, amplifică sensurile zbuciumului sufletesc: “ies pe stradă / să mă văd trecând / plec, orașule, plec / mi-am luat doar cerul de păsări” (Orașul renegat) sau “... și amintirea oamenilor deosebiți pe care i-am cunoscut”. Aceste sunt cuvintele autoarei, scrise pe pagina de gardă a volumului, inaintea plecării sale... “își șterge lacrimile / cu... / câteva versuri / poeta”, Iulia Olaru, este o certitudine a scrisului românesc și ... canadian. O așteptăm cu noi apariții editoriale.