Poezia lui Costin Tănăsescu se individualizează prin forță și naturalețe. Poetul nu construiște edificii impunătoare, nu tinde spre un limbaj scolastic, alambicat. Versurile sunt simple, conexiunile se fac rapid, iar sentimentele erup de multe ori cu vigoare. Cititorul este atras în jocul emoțiilor, este abandonat în mijlocul unui torent imposibil de controlat. Viața este redată în forma ei haotică, fără limitări inutile, fără cuvinte în plus. Suntem oameni, iar clipele nu pot fi înțelese decât prin clipe. Nu putem trăi pentru ceilalți, nu putem iubi decât simțind fiecare moment. Costin Tănăsescu oferă clipe de iubire, oferă o lume în care trăirea este întotdeauna la intensitate maximă.
Poetul vorbește despre el, confundându-se de multe ori cu eul liric. Experiențele sale de viață sunt valorificate, iar personajele pe care le întâlnește devin arhetipuri. Individualist prin excelență, Costin Tănăsescu deschide o falie între lume și individ. Nu putem trăi împreună, pentru că fiecare entitate există în unicitatea sa. Chiar dacă ceilalți nu ne înțeleg, trebuie să abordăm viața cu discernământ. În final, orice s-ar întâmpla, la sfârșit vom răsufla cu toții ușurați: ”Într-o după-amiază, / după ce am ieșit de la concert, / poetul Virgil îmi spune: / - Nu merg acasă. / A înflorit cireșul! / Așa că ne pomenim amândoi / sub coroana albă-amară. / Nu ne spunem nimic. / Lumea crede că suntem din piatră-neagră. / Păsările roiesc în jurul nostru, / vor să ne adune de pe jos. / - De ce în cuib, domnule Virgil? / De ce în cuib? / - Pentru că am coborât înainte de vreme, / îmi spune, înainte de vreme. / Să mergem! / Și atunci lumea răsuflă ușurată. / - Cine s-or mai fi crezând și ăștia? - spune ea, / și răsuflă ușurată.”
Pentru a dinamiza discursul, poetul mizează pe incoerență. Înțelesurile sunt multiple, iar alăturările frizează naturalul. Nu te aștepți la aceste concluzii, ești obligat să meditezi asupra propriei condiții. Costin Tănăsescu încearcă să stabilească limite, să definească atitudini. Oamenii despre care vorbește el au ceva în plus, sunt definiți de o sensibilitate genetică. Abilitatea poetului de a vorbi simplu despre complexitate îi apropie pe cititori, îi convinge că merită să meargă mai departe. “Vrăjitoarea” este aidoma unui mozaic pe care îl descoperi treptat, rămânând uimit de multitudinea de nuanțe care îți sunt oferite din ce în ce mai neașteptat.
Discursul poetic este simplificat, fără a afecta însă profunzimea poemelor. Costin Tănăsescu alternează exprimarea directă cu descrierea. Peisajul este dezvăluit gradual, imaginile grandioase reușind să se impună. Cititorul este provocat, se poate regăsi în fiecare vers, descoperă valențe nebănuite. Nu știm de ce, cum, în ce mod, însă există concluzii pe care nu le putem contesta. Timpul este limitat iar dorințele sunt foarte multe. Ritmul poeziei este rapid, antrenant, aidoma unui carusel pe care nu îl poți opri. Concluziile devin evidente, iar cititorii le pot accepta fără probleme. Până la urmă, nu trebuie decât să mergem: ”Nu trebuie să mă pierd. N-am timp. N-am voie. / Merg pe un drum care începe din mine. / Ce fel de iubire este aceasta? / O iubire de la marginea câmpului albastru? / O iubire din grâu verde, / o iubire din foarte mult grâu verde? / Nu există răspuns, / doar zgomotul apropierii. / Rup din pâine / și-o împart cu păsările, / o impart cu cerul. / O împart cu pietrele aruncate la răspântii. / În dreapta maci adormiți. / În stânga maci adormiți. / Departe, ca o pată portocalie, / orașul care îmi aruncă la picioare măruntaiele zilei... / Aproape-am ajuns, Lili. / Probabil că tu citești acum din cartea regăsirilor... / Nu trebuie să mă pierd. / Merg pe un drum care începe din mine.”
Deși atmosfera generală este sumbră, speranța există. Dragostea este privită ca o dependență, fiind asociată cu durerea. Suferim pentru că nu știm ce înseamnă sentimentele noastre, suferim pentru că descoperim puterea pe care o altă persoană o poate avea asupra noastră. Sentimentul există independent de lumea exterioară, independent de suferințele provocate de aceasta. Costin Tănăsescu construiește o realitate duală, în care planurile se întrepătrund, fără a intra însă în conflict. Dependența nu există, viața izbucnește cu virulență. Cartea rămâne pe tot parcursul ei la intensitate maximă și poate fi citită ca o călătorie inițiatică într-un univers al sentimentelor brute, lipsite de artificii inutile.
Costin Tănăsescu folosește repetițiile, pentru a sugera o stare generală. Cuvintele înseamnă în primul rând sentimente, iar siluetele conturate în acest volum impresionează prin implicare. Viața nu trebuie să fie un tumult admirat de la distanță, pentru că viața este chiar aici, lângă noi. Putem să întindem mâna, pentru că abia atunci vom descoperi ce se ascunde în fața noastră, putem să închidem ochii și să visăm, pentru că doar atunci vom trăi cu adevărat. Nimic nu ne poate sta în cale, viața ne aparține. Cartea ne convinge că merită să încercăm să trăim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Secundele trec, iar cei care nu știu să se bucure de ele vor descoperi că au trăit degeaba: ”În orașul meu oamenii se țin de mână. / Felinare mov fac poze free / perechilor întârziate. / În cartierul meu stelele nu apun niciodată, / doar ațipesc cu rândul. / După ce o să afli toate acestea, / îți vei împacheta cerul într-o valiză / și vei vrea să te muți la mine! / ... să ne pierdem nopțile povestindu-ne / chestii banale. / Hai Lili, aici vei uita de toate! / Între preatârziu și preadevreme / vom face slalom / printer cuțitele minutarelor.”
Costin Tănăsescu oferă o lecție de viață, o pendulare între sentimente. Ura, dragostea, speranța, deznădejdea, toate sunt abordate și integrate în fundalul poemelor. Poetul ne demonstrează că lumea poate fi disecată fără a-și pierde din farmec. Cititorii sunt invitați să pătrundă într-o altă realitate și să redescopere toate acele gesturi mici care înseamnă până la urmă viață. O carte care pleacă de la magie pentru a descrie existența, o carte în care fiecare cuvânt poate să ascundă un sentiment...





Bibliografie

Costin Tănăsescu – Vrăjitoarea – Brumar – 2007