Pare un truism să afirmi că sonetul, ca poezie de meditație, cu o constrângătoare formă fixă, este scris de obicei la maturitate, atunci când experiența – de viață și culturală - s-a distilat suficient pentru a permite un convingător stil metaforic / aforistic. Și totuși, în ultima vreme tot mai mulți autori tineri se îndreaptă spre acest „prinț al poeziei”, care cere, în primul rând, meșteșug, virtuozitate și inteligență artistică. Unii o fac sfidând regulile, experimentând - adeseori în moduri amuzante – sonetul-rondel, sonetul în vers alb (!!!), sonetul obscen, sonetul-disco, antisonetul etc, alții, cum e cazul lui Daniel Stuparu, condensând într-o măsură de cinci – șase - șapte silabe ceea ce ar trebui cuprins în obligatoriile 10 / 11 / 12 (la Voiculescu chiar 13 / 14). Din fericire, astfel de poeme pe care cu greu le poți încadra în specie nu sunt emblematice pentru ceea ce scrie Daniel Stuparu, ci, mai degrabă, trebuie puse pe seama pornirilor lui ludic – barbiene de a condimenta un univers, de a-l scoate de sub înghețul formei și de a-l transforma în ceva viu, fremătător, transmițător de mesaj liric: „Cu alef, a sau alfa / Pornește virtuos / Argintul (sinuos) / Ce, viu, urmează calfa // Drum spre desăvârșire / Cu sânge-stropi vărsat / (hățiș necercetat) / Prilej de săvârșire // A misticei nuntiri / Aici, în creuzet, / Prin omega sau zet // Cu vajnice porniri; / Atât mai spun, defunct / Și-n tav pun iarăși punct” („Azot”).
„Alchimice” (volum de debut, apărut în 2007 la Editura Muzeul Literaturii Române, București) exprimă, într-o mare măsură, aventurile de lectură sublimate într-un discurs tranzitiv: Daniel Stuparu comunică, rareori se comunică, el propune un joc subtil, de-a transformarea magică a cuvintelor, a sensurilor și a semnificațiilor într-un creuzet personal. L-am putea eticheta cu ușurință drept postmodernist, dacă nu ni s-ar părea că sonetul, ca specie literară veche de secole, trecută prin tot felul de laboratoare de creație, are destulă forță să reziste la astfel de etichetări. Lipsa de respect față de regulile prozodice, absența voită a eului, alternând cu multiplicarea lui, atenția acordată obiectelor, intertextualitatea, vocabularul dezinhibat (nu însă și obscen!) par totuși trăsături postmoderniste, de neconceput atunci când este vorba despre o astfel de bijuterie a genului liric. Trimiterile livrești, sintagmele împrumutate din lucrări celebre, departe de a fi supărătoare, îl determină pe cititor să se gândească la contextul din care au fost dizlocate și mai puțin la dizlocarea propriu-zisă ca procedeu artistic, metodă folosită, de altfel, de James Joyce In „Ulise”: „Privesc la mine însumi ca-ntr-o carte / În care chipuri tainic se ascund / Pe când, stingher, mă sting și renasc und- / e focul prim unește, nu desparte // Hermetic ard, mocnind, cu șapte arte / Sub geană – pe-un prudent, tăcut, fecund / Mâl nisipos, din care, muribund / Mai sper să mă înalț, ca Bonaparte // `N-al mumei pântec, cea de taină cena / Mă-mbie-,amar, potirul să îl beau / ca, dintr-o comedie ruptă, scena // În care-s Constantin, nu Menelau - / Rămân, deci, în a mea Sfântă Elena, / Unde măslinii început nu au” („Athanor”). Ca tenhică, ingambamentul (continuarea ideii în versul următor, fără marcarea pauzei), dătător de vioiciune, dinamism și un plus de melodicitate, precum și prețioasa despărțire în silabe (și chiar ne-silabe, după cum afirmă Valentin Tașcu în prezentarea volumului) de dragul rimei, demonstrează atât inteligența combinatorie, dexteritatea prozodică și înclinațiile „latiniste” (clasicizante) ale autorului, cât și o superbă nepăsare față de stupefacția eventualului cititor-conservator: „Sinistru, în oglindă privind o față sumbră, / Lumina ai închis-o în soarele alchimic / Cu giuvaier de aur, în care spirit chimic / Sau sulf regal, uranic respiră din penumbră. // Mărgean când alb, când roșu între carnații line,/ Din Shakespeare rupte parcă, în joc de necinstită / Lucreție sau pe aripi de Venus regăsită - / Substanța ce o cauți în mine, e în sine: // Un foc secret, ce-nalță gândirea pân’la nor, / Scânteie luminoasă care-ți palpită-n piept - / ul de aramă, cuprins de-atât dolor, // Universal remediu – tangibil, incolor - / Iradiind serafic din ochiul Lui deștept / Sau din pupila-ți albă, în care te aștept” („Spiritus Sulphur”). Sonetul citat este una din mixturile des întâlnite în volum, în care se regăsesc laolaltă frânturi de filosofie antică (autorul are preferință pentru Parmenide, Heraclit și Democrit), alchimie medievală, poezie renascentistă altoită pe autohtonul portret de român care are șapte vieți în pieptu-i de aramă și este, inevitabil, născut poet, toate, turnate într-o formă levantin-cărtăresciană în care sigură este numai pornirea ludic-demistificatoare.
Sonetele lui Daniel Stuparu nu au unitate tematică (nici măcar în intenție nu există așa ceva) și, deși aparțin, prin formă și încercarea de condensare explozivă a concluziei în ultimele două versuri, variantei nordice, nu se structurează în jurul unei singure idei, care urmează a fi dezvoltată; dimpotrivă, majoritatea poemelor au o structură polifonică: „Pătrunde în unghere, nicicum de el nu scap / Când ochii-n sine cată, - mi zâmbește iar, regește, / Mister lipsit de formă, ce formele-ntregește: / Tresar nocturn și încă nu pot să-i dau de cap. // Animă sori și stele, zvâcnește-n fir de iarbă, / Tot el palpită, iată, suav și-n al tău piept; / Când a gândirii mreje tu le arunci, deștept, / Nu vezi că-i cel ce mișcă și în privirea-ți oarbă. // În sânge, prin globule, el urcă tainic scara / Pentaclului alchimic, cel din cincime scos / Și nu-l auzi nici noaptea, când îți întinde gheara // Prin limfa ce lovește-n perete, mai vâscos: / Licoare a vieții, ce se aprinde seara, / Prin nori când semiluna fumează tacticos” („Archaeus”).
Ermetice uneori, cu aer de șarade, construite dinadins sibilinic și propuse parcă exclusiv inițiaților, sonetele lui Daniel Stuparu nu trezesc emoții la lectură pentru că nu conțin emoții, ci, fragile și intangibile, par vase elegante din porțelan, migălite de un meșteșugar format la școala parnasienilor. Ceea ce incită la continuarea lecturii este autoreferențialitatea textelor; după o acumulare de sintagme ezoterice, în care certă este scrierea despre scriere, se produce climaxul, menit să atenueze senzația de limbaj cifrat, prețios / pretențios și să exprime clar nu un sentiment, ci o atitudine distanțat-ironică a textului scris față de sine însuși: „Echerul, mai la dreapta, menit e să te-ntoarcă / Din, spre pierzanie, calea pe care te găsești: / Cu ochi de lynx, în stânga, atent de-ai să privești / Vei regăsi compasul: lumina-ți stă s-o toarcă. // `N-oglindă revărsată, icoana se adapă / Și-ncepe, inefabil, un parcă straniu joc / În care stânga-i dreapta și pare să ia foc, / Pe când, stângaci, cea dreaptă e scufundată-n apă. // Tăios se întretaie când valul, când văpaia, / Ci din argint de lună pornește verbul, scurs, / În vreme ce prin aur solar, cu ochi de urs, // Sub firmament coboară, adeodat, spre Gaia / De trecere, Cuvântul: șezi blând, odată spus / Va face, de aramă, să-ți sfârâie tigaia!”(„Ex Oriente Lux”).
Dacă acest volum pare creația unui călugăr / cărturar, ar fi interesant de văzut ce se va întâmpla atunci când „franciscanul”, devenit apostat, va experimenta erosul (y compris cel de tip mistic, extatic); căci, în „Alchimicele” tocmai publicate, singurul ingredient care lipsește din poțiunea magică este dragostea, tema predilectă a sonetiștilor din toate vremurile.