Cel mai mare mister al omenirii este moartea. Shakespeare a numit-o „țara necunoscută“, ținutul „de unde nimeni nu se mai întoarce“. Toate culturile lumii au analizat-o și s-au mirat de finalitatea ei. Însă nicio cultură nu a dezlegat misterul final. Totuși, într-un colț îndepărtat de lume, o civilizație susține că știe exact ce se întâmplă după moarte. Aceasta spune că răspunsurile se află într-o carte misterioasă, veche de 1.200 de ani, intitulată „Cartea tibetană a morții“. Ea poate fi înțeleasă ca un ghid, o orientare pentru toți cei care doresc să găsească sensul final al vieții și experiențele Vieții de Apoi. După unii, Cartea tibetană a morții este primul manual, utilizat pentru călătoria decedatului în Lumea de Dincolo, cu sfaturi de zi cu zi. Secole la rând cartea a fost ținută secret într-un tărâm atât de izolat, încât a fost denumit „Regatul interzis“. Dar, la începutul secolului XX, americanul Walter Evans-Wentz, folclorist cu studii la Oxford, a plecat singuratic într-o căutare spirituală. A călătorit prin Europa, Arabia, India, ajungând în cele din urmă la granița Tibetului, la poalele celor mai înalți munți din lume. Acolo, într-o mică mănăstire, a fost primul occidental care a descoperit cartea ce dezlega misterul Vieții de Apoi: un text profund spiritual care furnizează multă experiență, fiind astfel un text științific, având concomitent și o bună orientare filosofică. Timp de trei ani, Evans-Wentz a contribuit la traducerea textului, pe care l-a publicat în 1927. Astăzi misterioasa carte se găsește în toate marile librării, tradusă în câteva limbi și are ca susținători de la actori hollywoodieni până la Dalai Lama. Scrisă în secolul VIII, Cartea tibetană a morții e descrierea experienței prin care o trece fiecare om în Viața de Apoi, o experiență numită de tibetani „Bardo“. În budismul tibetan se pune accent pe ideea de moarte. Omul consideră că viața sa în fapt e importantă, însă mai importantă e viața de după moarte. În mod incitant, povestirile din Cartea tibetană a morții se potrivesc descrierilor făcute de cei intrați în moartea clinică pe masa de operație, așa numita „experiență aproape de moarte“, în care bolnavul vede o lumină albă orbitoare și seducătoare, descrisă în textul cărții cu o precizie uluitoare. Seducția acestei lumini face ca pacientul, adus de medic la realitate, să aibă în suflet o nemulțumire că a fost rupt din acea „realitate“ trăită.
Într-un oraș modern occidental, ca și într-un sat tibetan îndepărtat, misterul morții este același pentru întreaga omenire. Moartea a sosit într-un mic sătuc din Tibet. Momentul putea fi ieri sau putea fi acum două secole. În Tibet, ritualul funerar a rămas același de cel puțin 600 de ani. Un tânăr a murit în sat. Familia îl jelește și începe pregătirea înmormântării. Mama celui mort i-a chemat pe călugării budiști locali sau lama. Călugării vin lângă cadavru să-i citească din Cartea morților. Cuvintele lor îl vor ghida pe defunct în înfricoșătoarea Lume de Dincolo. Experiența va fi înspăimântătoare. În Bardo, ei văd diferite lumini, diferite imagini, multă confuzie și multă teamă. Numai Cartea tibetană a morții poate conduce sufletul, în siguranță, către o nouă viață.
Pentru a înțelege puterea Cărții tibetane a morții, trebuie mai întâi să-i înțelegem rădăcinile. Tibetanii practică o formă de budism, una din marile religii asiatice. A început cu 500 de ani înainte de Nașterea lui Iisus cu învățăturile unui sfânt indian cunoscut ca Buddha sau Cel Luminat. Budismul este o tradiție veche de 2.500 de ani. În acest timp a circulat și a fost asimilat de culturi diverse, chiar foarte diverse. Din Afganistan, acum 1.500 de ani, până în Coreea de Nord, Siberia, Asia de Sud-Est, Sri Lanka, China și Tibet. Dar, în ciuda diversității și gamei largi de învățături, în tradiția budistă există câteva teme fundamentale. Credința de bază a budismului este adevărul simplu, dar profund. După budiști, suferința este provocată de dorință și ignoranță. Dar suferința poate fi înlăturată prin meditație, studiu și compasiune. Budismul nu este numai o religie, ci și o filosofie. Budiștii pun accent pe două lucruri: compasiunea și înțelepciunea. După acumularea acestor două lucruri, omul devine luminat. Conceptul de bază pentru toate temele de budism este reîncarnarea, ideea că, după moarte, omul renaște. Acest concept este însoțit de ideea de karma, credința că faptele bune și rele din această viață vor fi plătite în Viața de Apoi. Scopul budismului este detașarea de karma și eliberarea de suferință. Dar Cartea tibetană a morții promite o scurtătură spre eliberare. Ea conține tehnicile de eliberare a conștiinței din trupul mortului pentru ca acesta să ajungă într-un tărâm mai bun. Secole în șir secretele cărții au fost păzite în Munții Himalaya, până când au fost publicate în limba engleză, la începutul secolului XX. Din 1927, ea se tipărește încontinuu. S-au făcut șase sau chiar mai multe traduceri din limba tibetană. De aceea ea continuă să stârnească imaginația occidentalilor, devenind și mai celebră în 1964, când un guru în stare psihedelică, Timothy Leary, a retradus-o, afirmând că textul sacru este descrierea ideală a stării pe care o ai sub influența substanțelor halucinogene. Cartea morților se regăsește în cântece ale formației The Beatles, filme de la Hollywood, sloganuri ale culturii pop și în modă. În acestea s-a aflat misterul simplu, dar puternic al unei culturi străvechi, preluate și „prelucrate“ de natura lui Homo religiosus.