Considerată de mulți o cenușăreasă, epigrama a dispărut în ultimii ani din paginile publicațiilor băcăuane, deși, de-a lungul timpului, nu puțini au fost cei care au abordat-o, spre deliciul cititorilor și furia celor înțepați de exersații spadasini ai cuvântului.
Chiar dacă n-a fost întotdeauna în prim-planul duelurilor epigramatice, catrenele profesorului Romică C. Ghica nu au trecut neobservate, încă de la debutul produs în Biciul, efemera revistă a Școlii Pedagogice din Bacău, versurile sale fiind remarcate și reproduse, mai întâi în paginile Scînteii tineretului (2 aprilie 1954), apoi și în alte publicații ce i-au acceptat colaborarea.
Pe parcursul a mai bine de o jumătate de secol, acidul său condei s-a exersat în mai multe genuri publicistice, excelând îndeosebi în problemele de enigmistică, îmbinate abil cu versuri de conotație satirică și cuvinte încrucișate, dar neexcluzând micile corespondențe, semnate cel mai adesea cu preudonim și, astfel, mai greu depistabile de cei ce nu le știu dedesubturile. Cine va consulta însă colecțiile revistei Rebus și RebusTim, ale ziarului Steagul roșu ori ale almanahurilor Rebus și Rebus estival va avea suficiente motive de satisfacție, întrucât verbul său e mereu viu, mereu gata să se ia la trântă cu tarele societății românești.
Și, spre ghinionul nostru, acestea nu sunt deloc puține, atât epoca de tristă amintire, cât și cea de veșnică tranziție furnizându-i la foc permanent subiecte, preluate rapid și trecute prin filtrul hâtrului cu ochi de Argus, necruțător față de toți și toate, începând cu propria persoană și sfârșind cu cei din vârful societății, expuși oprobriului prin deșănțatele lor fapte.
Cele aproape 200 de catrene reunite în volumul de față au în vedere, așadar, probleme de viață cu un caracter permanent, însă și evenimente anume, petrecute în spații temporale la care, pentru mai buna lor înțelegere, ar trebui să ne raportăm, închipuindu-ne că ne aflăm în acel timp de grație. Iar exercițiul nu e cine știe ce de greu, ținând cont că s-au schimbat doar personajele, nu și năravurile, care, dimpotrivă, s-au înmulțit aidoma ciupercilor.
Ordonate în funcție de titluri și nu pe tematici, catrenele ne poatră încet-încet prin toate cotloanele unei societăți în bună parte bolnave și corupte, dominată de circul zilnic al politicienilor, de goana după îmbogățirea peste noapte, de minciună și invidie, de avalanșa prețurilor și indexări de salarii nerelevante, de agresiuni la tot pasul și de tot felul, de incultură și delăsare, de legi neghioabe, de televiziuni și reclame ce te îndobitocesc, de mărfuri second hand și servicii proaste, de nepotisme, de guvernanți incapabili să ne smulgă din marasmul în care ne afundăm zilnic și înșiruirea ar putea continua.
Conștient că ácele folosite i s-ar putea întoarce împotrivă, autorul e gata să le primească (Sunt destui care mă-njură, / Dar mânie nu le țin / Și nici n-am pe dânșii ură, / Pentru că… mă-njură fin.), dar, la sugestia unui vecin, să le și schimbe în alte unelte de atac atunci când e vorba de marii corupți (Zice-un megieș: - Vecine, / Ce umbli cu ace fine?! / La astfel de lighioane / E nevoie de… harpoane.).
Și, într-adevăr, semnele lăsate de înțepătură sunt nu numai evidente, ci și netrecătoare atât timp cât și viciile persistă. Parlamentarii, bunăoară, au parte de o atenție specială, ca și politicienii în genere ori guvernanții, suita epigramelor ce-i încondeiază stârnind altfel de zâmbete decât cel fals al unui fost președinte. Pus, de pildă, să aleagă între o guvernare PSD (Când vreo reușită e, / Meritul e-al PSD, / Când se dă cu nasu-n tină, / Opoziția-i de vină.) și alta a alianței D.A. (S-au aliat pentru putere, / Dar nu-s uniți cum se credea, / Nu au cu toți aceeași vrere, / Trag… unii hăis și alții… cea.), cetățeanul constată că nici una, nici alta nu e mai brează, alesul, indiferent din ce tabără face parte, neavând decât un scop: Pentru dânsul dă din coate, / Se zbate și face tot, / Pentru ceilalți nu mai poate / Și-l doare… Îl doare-n cot.
“Curvă mare”, politica e, se-nțelege, un subiect gras, însă nu lipsesc nici cele cu nevestele ori cu suratele lor mai mici, dedate desfrâului de la vârste din ce în ce mai fragede (Astăzi, toată lumea știe / Că-i printre lucrurile rare, / Că se grăbește pân’ la cununie / Și că… de mică nu mai este mare. – Fata mare; “Lasă-mă, papa, la mare”, L-a-ncântat, finuță, ea. / S-a întors. Și-acuma pare / Tot finuță, dar… mai “grea”. - Litoral).
Jocurile de cuvinte sunt, de altfel, specialitatea casei, fibra rebusistului răzbătând adesea și impunând bolduirea unor sintagme, spre mai buna înțelegere a celor neobișnuiți cu echilibristica specifică genului. Tălmăcirea și răstălmăcirea proverbelor e, de asemenea, la loc de cinste, iar aducerea în arenă a amicului Romeo G. Secbac, în fapt un alter ego, sporește farmecul comentariului versificat și dublează biciuirea cu o nouă rafală de ace.
Fine sau mai stângace, acestea aproape că nu te lasă să respiri până ce nu parcurgi și ultima pagină a volumului “Catrene cu ace fine” (Editura Corgal Press, Bacău, 2007), semn că lunga așteptare a septuagenarului născut într-o zi de 13 (februarie 1937, în comuna Secuieni, județul Bacău) a fost de bun augur, iar acest debut întârziat adaugă realizărilor sale profesionale – ca învățător, ca profesor de limba română, rusă și franceză, ca director de școală și de cămin cultural, ca metodist la diverse instituții – încă una, nu mai puțin temeinică.
Într-o lume tot mai sucită (La noi cam toate merg pe dos, / Ce este încă bun se strică, / De vină-i osul gros de ros / Și legea… ce nu se aplică.), aspra lecție de moralitate a domnului Romică G. Ghica e una binevenită, așa încât îl așteptăm cu interes în continuare, cu atât mai mult cu cât tinerețea sa spirituală promite noi provocări, sperăm, la fel de benefice.