Calitatea principală a prozei Claudiei Golea este stilul concis, neîncărcat de adjective și mesajul transmis direct. Scriitoarea vrea să spună ceva concret, se bazează pe story și nu pierde timpul construind serpentine pentru răsucirea frazelor pe tiparul unei cochilii baroce. Dacă ținem cont că literatura română excelează la capitolul megaconstructelor alambicate, al poemelor în proză de patru sute de pagini volumul (a se vedea Orbitor), al aglutinărilor deviaționiste care urmăresc obținerea unei transe (sau plictiseli, după caz) ce desființează mesajul, Claudia Golea chiar aduce un suflu nou, proaspăt. Nu înțeleg de ce după Revoluție, când nu mai este nevoie de evaziune, de dribling oniric, atâția scriitori se complac în maniere obositoare. Mai cu seamă că literatura autohtonă, cea de după anii ’60, este supralicitată de experimente sofisticate, fie ele și frumoase.

Tokyo by Night, Planeta Tokyo 2, Polirom, 2005, ediția a doua, revăzută, debutează abrupt, nervos. „Claudița” are probleme cu părinții, care o acuză că se droghează, când ea, de fapt, doar fumează și bea de stinge. Conflictul clasic al prozei douămiiste cu familia și societatea, pe filieră beat. Aflată „la adăpostul penisului patern” și pe „teritoriul pumnului”, tinerei rebele i se face lehamite de București, de România, în general. În același ritm susținut, vizionăm internarea „animalului” la nebuni, unde infirmierul țigan o găsește „foarte fină” pe pacientă și îi face avansuri hotărâte, până când ea, mimând un sex oral, îi vomită pe penis. Hormoni dezamorsați. Ulterior, pătrundem pe tărâm coelhian, gen Veronica se pregătește să moară. Există o namilă de fată, Veronica, care se dă cu capul de pereți. Un soi de autistă cu suflet bun, finalmente executată cu o supradoză de către personalul medical, care nu mai știe unde s-o plaseze. Sordidul naturalist din salonul de schizofrenice este întrerupt de secvențe sugestive în ordine poetică. Un medic oftalmolog ajunge aici pentru că vede cioburi în ochii tuturor, încercând să le extragă cu ajutorul unui...briceag. Cele patruzeci de pagini tratând despre samavolniciile din spitalul „Al. Obreja” sunt fruste, directe și de multe ori naiv-demonstrative, teziste. Noroc că autoarea nu lungește mai mult un episod despre un mediu pe care se vede că-l cunoaște, dar pe care condeiul ei nu-l poate valoriza la maximum.

După mixarea lui Romulus Guga (Nebunul și floarea) cu Coelho, plus duritatea douămiistă, romanul ia o turnură neașteptată. La externarea din spital, Claudia este chestionată de psihiatrul Ionescu cu privire la relația ei cu medicamentele prescrise. Auzind că tranchilizantele îi diminuează energia dedicată scrisului, doctorul îi recomandă modelul Buzura, scriitor și psihiatru, „un om sănătos mental și, în general, integru, și de aceea scrie cărți bune”. Cum nu îi surâde scriitura psihologizant-obsesivă a lui Buzura, Claudia alege să reia legăturile cu o firmă de impresariat artistic japoneză.

Oricum, traficul de carne vie se anunță mai stârnitor, ca subiect romanesc, decât pastișarea lui Buzura. Așa că urmărim racolarea de tarento („talentate”) de către firma octogenarului Matsumoto. Ni se prezintă în detaliu cumpărarea, vânzarea și retribuirea „dansatoarelor”, care, de fapt, ajung hostesses în barurile nipone. Romanul funcționează și ca un autentic document de epocă, fiind, în cele din urmă, o relatare de pe frontul lenjeriei intime. În cele din urmă, eroina va pleca în țara Soarelui-Răsare ca mama-san a româncelor, adică un fel de supraveghetor-translator. Filosofia absolventei de Filologie, secția japoneză, e destul de simplă: evadarea din România (recte București), unde nu vede decât sărăcie și mitocani, foame de bani, distracție, cluburi, mici nebunii sexuale și amfetaminice.

S-a scris mult despre exotismul și erotismul din acest roman. Numai pe coperta a patra depun mărturie în acest sens Mircea Mihăieș și Liviu Antonesei. În mod ciudat, erotica este una doar sugerată, cât despre exotism, el este unul mai degrabă de ordin lexical. În sensul că putem extrage din paginile cărții o listă cu vreo treizeci de termeni japonezi. În afară de asta, experiența niponă a „Curaudiei”, constă din frecventarea unor cluburi cu regim generalizat în Europa și în unele țări arabe. Mai apar și două-trei picanterii specifice niponilor, dar nu mai mult de atât. Ai putea zice că romanul a fost scris din cărți.

Claudia aterizează în Tokyo, aducând și femeia gonflabilă a lui Matsumoto. Se cazează la Phat Pong, căminul filipinezelor, murdar și plin de pisici, dar primitor. Animatoarele românce o dezgustă: grosolane, leneșe și nemulțumite. La cererea lor, le va expedia în țara sarmalelor și a gerului, și le va înlocui cu altele. Centrul acțiunii devine clubul Dreams, un terekura, adică un telephone club. Interiorul este plin de oglinzi, așa încât îți poți viziona simultan creștetul capului și dedesubturile („Era o priveliște foarte sexi și dacă n-aș fi fost într-un loc public, mi s-ar fi năzărit probabil să mă masturbez”). În sala psihedelică, fetele dansează pe ring împopoțonate cu pene, în baie se consumă droguri, animatoarele vin la mesele clienților care le comandă de băut și le povestesc viața lor chinuită de familiști, cu speranța că ele vor pricepe măcar o iotă. Ca să ne prezinte figurile mai interesante, autoarea recurge la un artificiu – la masa Claudiei vin o sumedenie de dansatoare din toate țările prezente în afacere. Se găsesc acolo filologi, prostituate și okama filipineze/i („homosexuali, travestiți”) sau new half („transsexuali”). Cu prilejul acesta, sunt descrise diverse tipuri de frumuseți feminine, precum și pornirile lesbiene ale personajului principal.

Viața curge mănos: show times, băutură și escapade cu clienți care plătesc bine favorurile sexuale (sumar descrise). Mama-san trece din bărbat în bărbat, mănâncă sandvișuri cu alge și se distrează pe seama japonezului care se masturbează la fereastra apartamentului său, în timp ce le privește pe animatoare. Candy, okama șef, colindă barurile de zi, oferindu-se (strigând) să le facă sex oral trecătorilor în schimbul unor sume rezonabile. Oroarea lui Candy e să fie bănuit(ă) că nu ar fi femeie în deplinătatea „conceptului”.

La capitolul exotism putem include: respectul filipinezelor pentru pisică, animal misterios, singurul care nu a plâns la moartea lui Buddha – deci trebuie studiat, înțeles; eufemismele japoneze, gen „voi face eforturi colosale”, adică un refuz politicos; escapadele în ryookan (hotel specific japonez, în care apa din cadă nu este schimbată cu lunile, pentru a nu se pierde mineralele, indispensabile vigorii clienților). Nimic de adâncime însă. Nu se vede culoarea locală, nu se simt diferențele specifice. Scriitoarea gravitează constant în jurul genului proxim.

După apologia mai mult sau mai puțin subtilă a prostituției, are loc o wakare party, adică petrecerea de adio, ocazionată de plecarea româncelor refractare la civilizație. Acum, curgerea liniară a tramei este denivelată de o crimă dezgustătoare. O animatoare este ucisă și pereții camerei îi sunt unși cu grăsimea extrasă din sâni. Poliția intră pe fir și va fi arestat masturbatorul din blocul de vizavi, care făcea waisetsu („expunere indecentă”). Naratoarea știe că altcineva a făcut crima, anume Candy, transexualul a cărui feminitate fusese pusă la îndoială de către victimă. Tace, însă. Secret de serviciu – după principiul budist: mizaru, iwazaru, kikazaru („să nu privești, să nu vorbești, să nu asculți”). Până una alta, se cuplează cu polițistul Kenji, cu care o tot ține în escapade hoteliere. Cum octogenarul Matsumoto, poreclit sukebe jiji („babac pervers”), devine tot mai gelos și cum Claudia, ca prin minune, primește o invitație de la niște prieteni afaceriști din Australia, îl ia pe Kenji și părăsește minunata, curata, civilizata, perversa Japonie. Sfârșitul este construit prin fentă: pasagera este trezită de vocea stewardesei, care anunță aterizarea la București. Dezolare. La aeroport o așteaptă mama și tata: „uite animalul! Hai la Salvare!” Adusă la spital, este luată în primire de țiganul care o amenința cu bărbăția lui mare și vânătă la începutul cărții. Din fericire, coșmarul este întrerupt de Kenji, care îi spune că se apropie de Sydney. Un mic truc simpatic – vis în vis.

Așadar, Claudia Golea știe să construiască o intrigă, însă este destul de departe de a o exploata cum se cuvine. În mare parte, ciclul ego.prozei este o colecție de înregistrări terne după o realitate seacă. În cazul de față, atmosfera este înviorată de evadarea din spațiul românesc. Chiar și așa, mult lăudatul exotism se păstrează la nivelul unui pitoresc simpatic, dar care nu reușește să creeze o atmosferă. Alergia la tot ce este românesc mi se pare iar exagerată. Criticismul este unilateral și voit subiectiv prin generalizare. Despre pitoresc - furtul de lenjerie intimă: „lenjeria intimă este la mare preț în Japonia. Unele liceene șmechere își vând chiloții folosiți și nespălați cu sume care ajung până la 40000 de yeni (400 de dolari) perechea”. România ar fi un tărâm de mămăligari violenți și ortodocși fundamentaliști. La ce să ne mai mirăm de reacțiile disprețuitoare ale altora față de noi, dacă însăși literatura noastră preferă să înregistreze doar aspectele descalificante? Din jurnalul masturbatorului condamnat eronat pentru crimă, reiese că femeia română este surette nai onna, adică „neșlefuită, grosolană”. Când o penetrezi, ai aceeași senzație cu țăranul român care își înjunghie porcul.

Iritantă este folosirea excesivă a perfectului simplu: fusei, dădui, uitai, mâncai șamd. Apoi, unele poante sunt puerile. Scena de intimitate cu Kenji, care îi suge unul dintre sfârcuri și comentează emisiunile tv, este ratată din punct de vedere compozițional. Prozatoarea nu știe să stârnească râsul, nici emoțiile puternice. Nici când cei doi se refugiază în camera lui Kenji și urinează în olița albastră (aoi oke), pe care o aruncă exact peste mașina polițistului, nu reușește decât să smulgă un zâmbet. Asta pentru că autoarea explică prea mult și își subestimează cititorul. Un alt motiv al deficienței de vervă ar fi o lipsă de imaginație și de vitalitate. Remarc încă o dată că noua generație de romancieri este în mare parte rece și dezabuzată. De unde și abilitatea de a reda lehamitea plus capacitatea diminuată de a crea un univers romanesc concentrat și mai spectaculos decât realitatea.

Bilă albă: construcție, intrigă, scriitură limpede.
Bilă neagră: relatare fadă, condei sastisit pe alocuri, dialoguri chinuite, artificiale.