agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4480 .



Ironia soartei (VII)
article [ Books ]
(un comentariu la romanul lui John Fowles, Magicianul)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [alchimina ]

2006-04-22  | [This text should be read in romana]    | 





Image hosting by Photobucket

John Fowles



Inițierea în miracol


“Întărîtați de această primă crimă, monștrii nu s-au oprit aici; s-au priceput apoi să întindă trupul gol cu pîntecele pe o masă mare, să aprindă lumînări, să-i așeze imaginea mîntuitorului pe cap și au îndrăznit să săvîrșească pe șalele acestei nenorocite cele mai de temut din misterele noastre.” Marchizul de Sade


“Urma să fii ca un om care traversează o pădure de alternative diverse, ghidat de o voce misterioasă, mai multe voci, chiar, – voci care nu știau nici ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste alternative.” Pe parcursul povestirii, pentru a înlesni inițierea în miracolul întîlnirii cu destinul, a înțelegerii și eventual a asumării sale, este totdeauna binevenită o călăuză. Așa cum acest rol l-a jucat pentru Conchis de Deukans (cel puțin în povestirea pe care o află Nicholas), pentru Nicholas rolul va fi jucat de Conchis și de cele două fete.

De la prima întîlnire, Conchis îi dă de înțeles lui Nicholas că în fața sa se deschide o perioadă plină de promisiuni – “Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale” –, în care îl va însoți în mod prielnic: “Cred că vom descoperi multe lucruri împreună.”

Mîna încurajator și patern așezată pe umăr este și ea un semn benefic al protecției și al încrederii. Nici alte atitudini nu sînt lipsite de apropouri directe și gesturi semnificative: “Stătea în dreptul ușii cu o privire foarte pătrunzătoare. Parcă se concentra să capete forță pentru a-mi dezvălui misterul. Apoi spuse:

– Sînt vizionar.”


Întrebări care sună a îndemn și provocare (“Ești un ales?”), avertismente încurajatoare (“Știu despre tine ce nici tu nu știi, Nicholas, și tu ești vizionar. Tu pari sigur de faptul că nu ești. Știu.”), atenționări ironice (“Am vrut să-ți atrag atenția”), povestiri, discuții, parabole, indicații, sugestii mitice și literare însoțesc tot timpul, ca un comentariu ce ghidează prin hățișul întîmplărilor, drumul lui Nicholas.

Privit în liniile sale generale, întregul roman este unul al inițierii, iar evenimentele, cu tot cursul lor real, sînt regizate pentru tîlcul și învățătura lor. Jocul lui mi se părea compus din două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam dacă fanteziile măiestrit construite ascundeau înțelepciunea sau nebunia. Înclinam către a doua alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decît al rațiunii.” Nu conținutul, în vulgaritatea reală a evenimentelor, contează, ci metafora, structura izomorfă cu aceea a succesiunii, legăturii, impactului și înțelesului oricăror fapte cînd capătă coerență de destin.

Montarea, scenariul, jocul țin să realizeze un model analogic al destinului, mai profund, mai autentic, mai dens decît platitudinea realității, decît suficiența normalității, printr-o substanțială infuzie de poezie. Crearea unor realități mai reale decît realitatea ca extindere fantastică a metodei lui Stanislavski este intenția lui Conchis, a unei realități mai demne, mai esențiale – înnobilate.

Relaxarea convențiilor teatrale, la care se face aluzie mai jos, nu face decît să creeze o metaforă mai plastică, gata să se muleze pe exigențele destinului. “În timpul războiului, cînd am avut mai mult timp să reflectez și n-am avut prieteni care să mă distreze, am conceput un nou gen de teatru în care să fie abolită despărțirea convențională dintre actori și public. În care să nu se mai țină seama de împărțirea tradițională a scenei, de noțiunile de avanscenă și de sală. În care să nu se mai acorde atenție ideii de continuitate a spectacolului în timp și spațiu. Narațiunea, intriga rămîneau fluide, desfășurîndu-se între două puncte fixe: punctul de plecare și deznodămîntul dinainte stabilit. Între aceste două puncte, participanții își inventau singuri acțiunea.” Această analogie relaxată fluidizează cele două entități care-și amestecă umorile contaminîndu-se.

Putem încerca o modestă definire a destinului ca fiind o realitate absorbantă, aptă de îmbogățire prin asimilarea tuturor sugestiilor simbolice și mitice la îndemînă. Inițierea ar consta atunci în sensibilizarea pentru și în acceptarea acestei invazii împrospătătoare, în dobîndirea apetitului pentru o realitate dens spiritualizată. Dar toate acestea se petrec numai ca o schimbare de atmosferă, ca deschidere a unei ferestre pentru împrospătarea aerului unei realități stătute prin pătrunderea miresmei înviorătoare a poeziei.



Răscrucea întîmplării – derutarea


“Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.”


Orice moment de intensitate maximă, orice lovitură a soartei provoacă prin impactul produs descumpănire și perplexitate. Starea de dezorientare și de derută nu este însă doar o simplă năuceală, ci și clipă revelatoare a minunii, clipă în care întîmplarea apare ca o răscruce a destinului, ca o schimbare a rutei, ca reorientare a drumului vieții.

Clipa rămîne primejdioasă prin nesiguranța pe care o induce. “Mă cuprinse din nou frica, sentimentul unui mister ce mă amenința. Realitatea părea atît de fragilă aici sub pomi, sub soarele arzător.” Primejdia este însă primejdia cea bună, aceea care în chip magic substituie o realitate securizantă pînă la banalizare cu una plină de incertitudini, dar fascinantă și seducătoare prin misterul ei. “Nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării. Asta încearcă el să creeze aici.” Hazardul – regizat de Conchis – este doar modul de a incita și stimula imaginația amorțită de o realitate stătută și searbădă.

Energia misterului este mai activă “cînd (oamenii – s. m.) sînt puși în situații pe care nu le înțeleg. Cînd nu prea înțeleg ce rol sînt chemați să joace.” Cînd faptul că “ne dăm seama că nu sîntem siguri de nimic” ne aduce în starea de urgență poetică, ne constrînge la un răspuns la cea mai înaltă tensiune. Energia nesiguranței se preschimbă atunci miraculos în certitudine lirică orientativă, în directivă poetică luminiscentă.

Cotitura pe care o face de destinul în acel moment este și o reoriginare care deschide posibilități nebănuite înainte, care prevestește viitorul – o renaștere care merită o nouă ursită, o schimbare de zodie. “Pentru că trecutul conține prezentul, Seidevarre conținea Bourani. Tot ce se va întîmpla aici, tot ceea ce determină întîmplările din prezent se afla parțial, ba chiar esențialmente, în ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani în pădurea aceea din Norvegia” – ilustrează Conchis forța regenerativă și proiectivă a întîmplării devenită minune, răscruce a destinului.

Propriile trăiri incandescente sînt ridicate la rang de simbol și – devenite stîlpi de foc călăuzitor – înrîuresc profund simțirea, atitudinile, comportamentul individului. “Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înțeles sensul misterului profund. Am înțeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credem importante.” Sînt momente în care destinul se împlinește și se articulează, cînd substanța vieții se împrospătează ca dintr-un nou izvor și se pătrunde de o forță mitică regeneratoare. Întîmplările devin sacre, capătă aură de mit și se înșiruiesc legendar, îndreptățite de o fabuloasă mîndrie, într-o mitologie personală.

“Nu sugerez nimic. Între cele două evenimente nu există nici o legătură. Nu poate fi găsită nici una. Sau, mai bine-zis, singura legătură sînt eu. Eu sînt cel care dau un sens acestei coincidențe.
Simțeam în vocea lui o nuanță de mîndrie neobișnuită, ca și cum ar fi fost realmente convins de faptul că dacă cele două evenimente identice au avut loc în același timp, lui i se datora întrucîtva.”




Convertirea


“El era tipul care voia să schimbe totul și, neputînd, ardea de nerăbdare și nu mă avea decît pe mine, un microcosm minuscul, să mă convertească sau să mă deteste.”


“ – Eu sînt Astarte, mama misterului.

Ochii frumoși cenușii-violet erau acum mari, iar eu am schițat un zîmbet. Vroiam să simtă că ajunsese la fundul sacului. Nu mai era ceasul să improvizeze.

– Regret eu sînt ateu.

Lăsă masca jos.

– Atunci eu trebuie să te convertesc.

– La arta mistificării?

– Printre altele.”


Convertirea pe care o făgăduiește Julie este de fapt dobîndirea unei credințe sau trecerea de la misticismul normalității la încrederea în mister. Nicholas confundă cu încăpățînarea-i caracteristică realitățile, care nu sînt decît minciuni convenționale și codificate consensual, cu realitățile mai reale decît realitatea, care sînt minciunile lui Dumnezeu. Dacă minciuna umană este numai mistificare menită să ascundă ceva compromițător, să deghizeze un viciu în virtute, minciuna lui Dumnezeu este o revelare, ea înfățișează misterul ca mister, face să se ivească ascunsul ca ascuns și îl împărtășește astfel – fără să-l împartă – tuturor (celor aleși și dispuși să riște pentru el).

Fără să aibă nevoie de biserici și confesiuni, sentimentul sacrului – esență a religiozității – stabilește ierarhia inviolabilă, incoruptibilă, de nevătămat a lucrurilor. În acest sens se face apel la religiozitate, a cărei vitală indispensabilitate este invocată ironic de Conchis: “n-ai să te-apuci să te îndoiești de Dumnezeu”. Problema este – abandonînd ironia și metafora – cum să nu fii fără nici un Dumnezeu, fără a crede totuși într-un anume Dumnezeu ratificat dogmatic.

Misticismul normalității, credulitatea mistică într-o anume realitate (dimpreună cu biserica sa adoptivă), nu poate fi zguduit și ruinat decît de o lovitură a soartei. La Neuve Chapelle, Conchis abandonează credulitatea în providența divină a celor “legați de datorie, incapabili de opțiune, care suferă la cheremul idealurilor sociale. Omenirea crucificată, urcînd pe cruce (de bună voie – s. m.)”, falsa certitudine “că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrși cu bine pentru că undeva sus toate lucrurile erau bine judecate” și se convertește la exigența încrederii în sine – “Nu există nici un plan, totul e hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înșine” –, la o fidelitate adîncă și gravă față de existență:

“Febră. Ceea ce eu credeam că este febră era focul vieții, pasiunea de a trăi. Acum știu. Un delirium vivens. Nu vreau să mă apăr. Tot ce este deliria este mai mult sau mai puțin antisocial, spun eu din punct de vedere clinic, nu filosofic. Experiența mea a fost exact inversul a ceea ce metafizicienii germani și francezi ai secolului nostru ne-au asigurat: că tot ce este un ‘alt’ este ostil individului. Mie tot ce era un ‘alt’ mi se părea o minune. Chiar și cadavrul, chiar și chițcăitul șobolanilor. Șansa experienței, fie ea de frig, de foame, de greață era un miracol. Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simț pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.
Înainte ca noaptea să se fi scurs am știut că fusesem, în termenii credinței, convertit. Este adevărat că lumina pogorîse de sus, pentru că fusese o noapte cu obuze, cu stele. Nu aveam sentimentul lui Dumnezeu. Trăisem în noaptea aceea o întreagă viață.”


Și, pentru a combate posibilul și neavenitul amestec al judecății moralizatoare în cele întîmplate (și relatate) Conchis adaugă: “Încerc să-ți descriu ce mi s-a întîmplat, ce eram. Nu ce ar fi trebuit să fiu. Nu binele și răul în termenii pe care conștiința îi judecă. Te rog să nu uiți asta!”

Convertirea (din păcate reversibilă) a lui Nicholas se petrece printr-o analogie cu modelul (sosirii la Bourani) oferit de Conchis:

“Mi-am dat seama, în timp ce ascultam, că în acel moment nu aș fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simțeam justifica experiențele de pînă atunci și că experiențele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc. Conchis vorbise despre întîlnirea cu viitorul, de sentimentul că viața lui ajunsese la un moment deplin, perfect echilibrat atunci cînd a venit la Bourani. Treceam acum prin experiența pe care o descrisese. Un nou fel de acceptare de sine, a faptului că eram acest trup și această minte cu toate virtuțile, cu toate viciile mele. Înțelegeam că nu am altă alternativă. Ajunsesem să înțeleg faptul că exista un alt fel de forță diferită de vechea mea accepțiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiției.
Toate greșelile din viața mea, egoismele, aberațiile, trădările, toate se potriveau, erau sursă de construcție, nu de haos, pentru că, sigur, nu aveam altă alternativă. Nu eram într-un moment al marilor hotărîri morale sau de alt fel. Acceptîndu-mă ca atare, nu renunțam la cel care ar fi fost să devin. Pasul făcut ducea înainte, și în sus.”


Sentimentul sacru al destinului se anunță printr-o certitudine a împlinirii în acel loc și în acea clipă, care gonește iluziile ambiției și se vădește printr-o îndreptățire a tuturor întîmplărilor (aparent fără rost) ale vieții de pînă atunci, care își află astfel și acum tîlcul printr-o bruscă iluminare. Ea dă unitate, consistență și coerență vieții anterioare, căci este o curajoasă și proaspătă acceptare lirică de sine (și concomitent o renunțare generoasă la veleități și pretenții, la nemulțumiri și reproșuri), ce abia acum deschide perspective unui viitor demn și elevat. Este înțeleasă astfel forța exigentă a ursitei, faptul că numai adunate în matca sorții apele vieții dobîndesc puterea calmă și gravitatea tăcută a fluviului – maturitate de destin.

Convertirea înseamnă trecerea de la stadiul estetic sau etic la cel religios, de la frivolitate la gravitate, de la nefericita manie a persecuției la exigența fericirii. Ea este însă și o conversiune, o resemnificare a tuturor lucrurilor dosite pînă atunci sub minciuna etichetei, arestate după gratiile convențiilor. Este ceea ce doamna de Seitas îi mărturisește lui Nicholas în final:

“Nicholas, dacă vrem să reproducem, fie și numai parțial, cîte ceva despre legile misterioase care guvernează existența, atunci trebuie să știm să depășim unele convenții pe care omul le-a inventat pentru a ține în frîu aceste scopuri fundamentale.”

Lucruri banale și neînsemnate, lucruri consemnate și puse la index, lucruri considerate nefaste își dobîndesc strălucirea, splendoarea, prielnicia, căci, renunțînd la ambiții, e convertită însăși dorința. Tot ce purta o marcă prea socializată se emancipează, își recapătă libertatea și prospețimea, își caută și își găsește acordul și armonia.

Acceptarea de sine fără nostalgia vinovată a unei alte înzestrări mai generoase și a altor conjuncturi mai favorabile (de fapt alternative imposibile), fără lamentarea neputincioasă și defetistă pentru privațiuni și precarități, pentru neprielnicia locului și vitregia vremurilor, presupune o schimbare radicală de opțiune: datul se preschimbă în dar nemeritat, pe care numai strădania ulterioară de a-l răsplăti – de a te bucura de el, cultivîndu-l pe măsură – te poate face să-l meriți.

Din acest loc și din această clipă, privirea aruncată înapoi nu mai este mînioasă, ci recunoscătoare și plină de o blîndă înțelepciune, convinsă că tot răul nezgîndărit fructifică și e spre bine, iar aceea care scrutează viitorul așteaptă cu răbdare și cu netulburată speranță – ajunînd – sărbătoarea zăbavnică a Firii.




(Pînă acum am postat din acest comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles:

Ironia soartei (I) cu capitolele: O metaforă geologică;

Ironia soartei (II) cu capitolele: Vîna destinului, Mania persecuției;

Ironia soartei (III) cu capitolele: Chemarea destinului, Provocarea destinului - încercarea darurilor;

Ironia soartei (IV) cu capitolele: Lovitura soartei, Ironia soartei;

Ironia soartei (V) cu capitolele: De ce și cum, Ca și cum, Fascinația destinului;

Ironia soartei (VI) cu capitolele: Măreția înscenării, Puterea misterului.

Pentru cine mai are răbdare, ar mai urma doar cinci capitole: Distilarea exigenței, Anchetarea misterului, Strîngerea șurubului, În frîul libertății și Soarta ironiei pe care le voi posta în două tranșe.)






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!