Scriu aceste câteva rânduri de 1 Iunie, ziua copilului. În urmă cu 20 de ani am participat la o dinamică de grup (workshop), "I am", foarte la modă la sfârșitul anilor 80. Dar despre asta vă voi povesti cu o altă ocazie, când, dacă veți fi curioși, vă voi introduce în perioada plină de farmec și peripeții pe care am trăit-o în acei ani, când impulsul de a gusta viața efervescentă și tumultoasă a Tel-Aviv-ului, de a cunoaște cât mai mulți oameni, m-a rostogolit spre tot felul de întruniri, conferințe, cursuri de comunicație, forumuri ciudate, introspecții și căutări, care mi-au schimbat în mare măsură opiniile, prioritățile și idealurile. Să revin însă la "I am". Unul dintre scopurile acestui workshop era să te ajute să te îndepărtezi de propria ta imagine, de modul în care vrei să fii perceput de semenii tăi, și să readuci, în viața de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocența, energia, surâsul. Simultan - să îndepărtezi bariere și ezitări, ziduri pe care le-ai construit în timp, în jurul tău, pentru a-ți menaja vulnerabilitatea, pentru a te apăra de lovituri, fiind însă, totodată, și o fortificație care te împiedică să vezi dincolo de ea, în spatele căreia te simți la adăpost, dar care riscă să-ți eternizeze singurătatea.
Ce-mi veni să fiu așa serios deodată, tocmai de ziua copilului? Am intrat în luna iunie și mă apropii de îndoielnica satisfacție a împlinirii vârstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, că în acești ani am trăit, de fapt, cât în 157, dacă măsurăm timpul prin aventuri, necazuri, tristeți, bucurii, realizări, eșecuri, întâmplări și evenimente care m-au plămădit. Desigur că cei din jurul meu se așteaptă ca un om de 57 de ani să fie ponderat, sobru, să inspire respect, să se încadreze în ceea ce consideră ei că ar trebui să fie o persoană cu vârstă de bunic, cu o profesiune respectabilă și un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Și pentru că oamenii sunt subiectivi, văd deseori sprâncene ridicate în semn de mirare, pentru că par neconvențional, orientat în direcții multiple, cu preocupări diverse, cu vocații și pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fără îndoială, o dovadă de risipire sau superficialitate.
Dar eu cred că am reușit, într-un colț al sufletului meu, să păstrez ceva din copilul de altădată, cel ce-și sărbătorește azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastâmpărat, explorând împrejurimile, în căutarea permanentă a unui nou joc. Și ce poate fi mai serios decât jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar în fiecare clipă și te absorb într-un alt spațiu, unde te așteaptă ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimțite, într-un proiect? Fără să-i pese de critici și opreliști, copilul se dăruiește, fără rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. În decursul anilor însă, dubiile tind să pună piedici spontaneității, să-i stârnească întrebări, dileme, să-i deprime inițiativele, să-i șoptească la ureche că s-a realizat deja, că trebuie să se încadreze într-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe înțelesul tuturor. Din păcate cubul are și plafon, dincolo de care doar imaginația și fanteziile pot zbura, în timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.
Dar pentru că viața trebuie să aibă cel puțin un sens, păstrez copilul din mine, știind că el poate străbate aceste ziduri și plafonul mulțumită sfintei sale naivități.

*
* *

- Vezi cât de paradoxal ești? - mi-am spus de curând. La 20 de ani erai îngrozitor de naiv și copilăros, acum ești și mai naiv, tot plod, în plus te-ai și ramolit.
- Așa e, mi-am răspuns, recapitulând ceea ce mi s-a întâmplat când am fost să semnez contractul de închiriere al apartamentului din Holon, rămas după decesul tatălui meu, și am primit un aconto. Am pus banii într-un plic și l-am lăsat în mașină. Apoi m-am dus la tuns. Nu că aș avea prea mult păr, dar să par și eu puțin civilizat. Ajuns acasă, am pus plicul într-un sertar, unde țin și carnetele de cecuri. Am citit poșta (zilnic îmi vin cca 10 scrisori) și mi-am amintit că am lăsat banii în mașină. Am coborât (era să uit cheia de la casă în broască), m-am dus la mașină, plicul nu era acolo, mi-am amintit că l-am pus în sertar. Am urcat iar, dar am uitat să închid mașina. Am coborât la mașină, am realizat că o puteam închide de la balcon. M-am întors acasă, am închis mașina de sus, pe urmă mi-am amintit că am lăsat banii în mașină. Când să ies, am aruncat o privire spre sertar, l-am deschis, era acolo un plic, dar nu același în care pusesem banii. Am deschis un al doilea sertar, plicul era acolo, dar fără bani. Am revenit la primul plic, schimbasem plicurile, banii erau în acel plic în care nu îi pusesem inițial. Cred că despre "Memoria unui om" voi scrie data viitoare, pornind de la stereotipul bărbatului care nu poate face două acțiuni simultan, de exemplu dragoste și bărbierit.