Ecaterina Bargan: Stimate domnule Theodor Codreanu, vreau să vă invit la o discuție pe marginea volumului pe care-l semnați, Transmodernismul. Cum explicați prevalența sacrificiului din iubire vizavi de sacrificiul din orgoliu dau datorie?
Theodor Codreanu: Problema sacrificiului este una complexă, care poate fi judecată la diverse niveluri de realitate: mitologică, religioasă, filosofică, socială, creație etc. Oricâtă măreție ar avea primirea sacrificiului de către Socrate, ca să dau un exemplu ilustru, seninătatea lui în fața cupei cu otravă rămâne de domeniul orgoliului omului superior dedicat înțelepciunii. Eminescu a fost printre cei dintâi intelectuali europeni moderni care au înțeles diferența dintre sacrificiul lui Socrate și al Mântuitorului. Socrate înfruntă un mediu cu prejudecăți, dând, desigur, o lecție superbă de demnitate și de înțelepciune. Până la Iisus, au fost sacrificați oamenii spre a salva o comunitate restrânsă, sacrificații fiind transformați în zei, eroi naționali etc. Violența malefică a forțelor naturii întrupate de zei trebuia potolită cu violența benefică asupra celui ales. Marea noutate adusă de Iisus în istoria lumii este că pentru prima oară Dumnezeu, din iubire, se sacrifică pentru mântuirea omului, indiferent de apartenență etnică, rasială etc. Într-o carte recentă (De ce nu putem să fim buni?, 2007, trad. rom. la Ed. Curtea Veche, București, 2008), filosoful american Jacob Needleman a încercat să facă o demonstrație strălucită că religia iubirii aproapelui este de origine iudaică preiisusiacă, descoperindu-i rădăcinile în învățătura unui mare patriarh rabinic, Hillel cel Bătrân, figură luminoasă din Talmud. Acesta ar fi trecut pragul eticii lui Socrate, producând o revoluție in istoria omului printr-o sinteză îndrăzneață și originală a tuturor iudaismelor clasice. Din păcate, tradiția iudaică nu a dezvoltat, pentru umanitate, ceea ce Needleman numește etica profundă, menținându-se la suprafața Tablei legilor lui Moise (cele zece porunci). Totuși, Jacob Needleman ignoră esențialul din creștinism: sacrificiul Mântuitorului, fără de care orice învățătură etică rămâne de interes local, ceea ce s-a și întâmplat cu experiența esoterică a lui Hillel cel Bătrân.

E.B.: Care ar fi definiția omului nihilist din perspectiva mișcării dinspre și către creator?
Th.C.: E greu de dat aici o definiție a nihilismului, când există o întreagă tradiție europeană a nihilismului, de la kynismul lui Diogene până la acela al lui Nietzsche sau Cioran. Dar, după opinia mea, orice referire la nihilism trebuie raportată la celebra distincție dintre cinism și kynism operată de către filosoful german Peter Sloterdijk în Critica rațiunii cinice (1983). Nihilist și cinic, bunăoară, este Marele Inchizitor din romanul lui Dostoievski Frații Karamazov. Acest Mare Inchizitor este precursorul ideologiilor totalitare din secolul al XX-lea, nu lipsit de legătura cu Inchiziția dezvoltată parazitar în sânul catolicismului occidental. Așadar, nihilist este cinismul, iar nu kynismul lui Diogene și al urmașilor săi moderni. În consecință, trebuie demonstrat că e o eroare să-l califici pe Nietzsche drept nihilist, iar faimosul său anunț că Dumnezeu a murit este o fațadă care a indus în eroare o întreagă pleiadă de filosofi moderni. Desigur, filosofia lui Nietzsche rămâne pe muchie de cuțit și ea trebuie confruntată tocmai cu cel mai înalt spirit al religiei iubirii, care este creștinismul. Deci, nihilismul veritabil este negarea iubirii ca esență a lumii-ca-lumen, în termenii teologiei Părintelui Stăniloae.

E.B.: Sunteți de părere că omul de geniu poate fi fericit? În ce măsură ar putea el transmite altora starea fericirii?
Th.C.: Aparențele, pe care noi le-am preluat din filosofia lui Schopenhauer, iar, pe urmele acestuia, din ontologia poetică eminesciană, duc către concluzia că geniul nu poate fi fericit. În termenii eminescieni din însemnarea de pe fila 56 a mss. 2275 din Biblioteca Academiei Române, însemnare pe marginea textului Luceafărul, poetul afirmă că geniul nu poate fi fericit și nici să fericească pe cineva, că nu are moarte, dar n-are nici noroc. Însă eu nu-l cred pe Eminescu, fiindcă el exprimă, mai degrabă, punctul de vedere al omului de rând în raport cu geniul. „Nefericirea” geniului nu poate fi ruptă de gândirea oximoronică a lui Eminescu, cel care spunea că antitezele sunt viață. Or, fericirea este tocmai armonizarea antitezelor. De aceea, pentru el, iubirea este dureros de dulce. Aici, de fapt, dă Eminescu adevărata definiție a fericirii. Geniul este tocmai împăcare a antitezelor, împăcare ce scapă oamenilor obișnuiți. Cum se face că tocmai în anii cei mai groaznici din viața lui Eminescu, cei de după 1883, poetul a putut crea acest extraordinar catren reținut de Vlahuță? Iată-l: Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte,/ Peste-ntunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte! Creația e tocmai calea de transmisie a fericirii către oameni a geniului.

E.B.: Afirmați că poeții basarabeni sunt cumva mai „bacovieni” și nicidecum „postmoderniști”, în toată „splendoarea” semnificațiilor purtate de acest cuvânt. Care ar fi amprenta esențială ce a nutrit pesimismul acut în poeticul nostru și de ce „postmodernismul” nu ne-a atins până la capăt?
Th.C.: Noi, românii, am dezvoltat un pseudo-postmodernism, unul de simplă imitație teoretică și practică, în creație. Adrian Dinu Rachieru a putut vorbi de un postmodernism fără suportul postmodernității. Cu alte cuvinte, postmodernismul românesc a fost unul de epigonism, adesea fanfaronic, care a sfârșit, inevitabil, într-o pornolirică de cel mai prost bun-gust, din care nici măcar talentul unui Emil Brumaru nu ne-a salvat. La Chișinău, nici măcar atât nu s-a reușit, ceea ce este un fapt salvator. Desigur, se scrie multă literatură naivă, mediocră în Basarabia, dar aici a rămas un anume „geniu al inimii”, cum ar spune Eminescu, geniu pe care moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului l-au conservat de-a lungul vremurilor. De aceea, nordicii moderni și postmoderni sunt „bacovieni”, pe când sudicii de felul lui Mircea Cărtărescu, cel mai răsfățat dintre postmoderniști, descind din mantaua mai superficialului Ion Minulescu. Sunt, altfel spus, maeștri ai inovării, dar experimentarea fără geniu ascunde, dincolo de cuvinte, nimicul.

E.B.: În ideile expuse am depistat nimicul originii de care omul se îndepărtează odată cu maturizarea umanității, sub protecția divinității: nimicul regresului, spre care alunecă înfumuratul leneș, renunțând la propria-i personalitate; nimicul ca sens entropic, nimicul ca punct terminus al scurgerii suferinței prin timp; nimicul ascuns în spatele mișcării către moarte – disperarea; nimicul diavolului ce pângărește fața lui Dumnezeu prin posibilitatea credinței în inexistența acestuia. În acest sens, care ar fi rolul fundamental al nimicniciei în „radiografierea” literaturii?
Th.C.: Cum nimicul e punctul terminus al creației după marea expansiune a geniului, el devine și înfundătura în care se oprește arta după câteva milenii de înflorire. Am demonstrat în cartea mea Complexul Bacovia (o ediție a apărut și la Chișinău) că Bacovia este o „recapitulare” a poeziei moderne, anunțând și moartea poeziei în tăcerea finală, ca în cosmogonia poetică a lui Eminescu din Scrisoarea I. De-aici aparenta secătuire a filonului creației de la genialitatea din volumul Plumb (1916) până la Stanțele burgheze (1946). De fapt, e o rafinată demonstrație că poezia sprijinită pe vidul existențial sfârșește, inevitabil, în tăcerea punctelor de suspensie finale. Interesant că Mircea Cărtărescu, și el un „recapitulativ” excepțional în Levantul, care se vrea ultima epopee a poeziei românești, ajunge, volens-nolens, la nimicul ascuns sub jerba de cuvinte. O beție de cuvinte, în sens maiorescian. Dar să nu uităm că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, ceea ce poate să însemne că din înfundătura nimicului postmodern se poate naște o nouă eră de creație. Aceasta, sperăm, e cea pe care o numim transmodernă.

E.B.: Care este utilitatea kitsch-ului în era noastră și ce îi determină pe cetățeni să accepte o artă de prost gust, o cultură de tip Coca-Cola?
Th.C.: Kitsch-ul e triumful formelor moarte în cultură. E ca și cum Dumnezeu ar fi uitat să pună duhul vieții după ce a modelat din lut pe Adam. Că în postmodernitate kitsch-ul a ajuns la supremă expansiune, arată adevărul gol-goluț că asemenea soi de „artă” se pune în slujba nimicului. Saturația de kitsch poate să ducă, însă, la reacția contrară.

E.B.: Ce factori împing societatea spre un „progres în decadență”, adică sub influența postmodernismului?
Th.C.: Secularizarea Europei. Europa este opera extraordinară a creștinismului. Părăsirea creștinismului înseamnă dispariția Europei. Dumnezeu știe ce nații vor supraviețui pe ruinele ei. Probabil, un amalgam de tip american. Dar un americanism complet secularizat sau unul înlocuit de religii de tip asiatic. Celebrul scriitor Georges Bernanos spunea: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va crăpa, ce poate fi mai simplu”.

E.B.: Explicați-ne trăsăturile transmodermismului în raport cu postmodernismul, referindu-vă la cinci diferențe și trei asemănări.
Th.C.: Transmodernismul înseamnă transcenderea impasului mentalității postmoderne care nu a putut duce până la capăt proiectul modernității, din cauze care, aparent, sunt obscure. Cauza, însă, este tocmai moartea creștinismului. Paradigma transmodernității, în curs de cristalizare, de formare, crește pe semnele renașterii în temeliile uitate ale creștinismului. E o viziune optimistă, însă cu luciditatea de rigoare. Cinci diferențe: întoarcerea la creștinism, logica trans, numită de Ștefan Lupașcu și de Basarab Nicolescu a terțului ascuns, întoarcerea la valorile tradiției, la valorile naționale (care exclude egoismul naționalist), respingerea kitsch-lui și recuperarea valorii estetice. Trei elemente de continuitate: circumspecție în fața vechilor metafizici, aprofundarea filosofiei identității și diferenței din deconstructivism, refuzul fundamentalismelor doctrinare de orice fel.

E.B.: În revista literară „Caiete critice” descoperisem o serie de poeți postmoderniști cu o scurtă biografie, exemple din creația acestora și câteva referințe critice. Atunci nu observasem latura șubredă a acestui curent literar, cum nici acum nu realizez în ce modalitate „postmodernismul” ar subaprecia înțelepciunea eminesciană. Este posibil ca literatura să capete un fond prin intercalarea libertății postmodernismului cu rezistența clasicismului într-un curent literar pe nume „transmodernism”?
Th.C.: Postmoderniștii au ajuns la negarea parțială sau totală a contribuției eminesciene la patrimoniul culturii și civilizației românești. Un politolog, care nici măcar nu citise publicistica eminesciană, Cristian Preda, actualmente consilier prezidențial, a hotărât, fără să clipească, cum că Eminescu ar fi nul din toate punctele de vedere. Or, Eminescu nu este un scriitor între alții, cum susțin postmoderniștii, ci o personalitate eponimă, creatoare de canon cultural, ca să mă exprim chiar în jargonul postmoderniștilor, canon care iradiază cultură de mai bine de un secol, marcând geniul celor mai diverse personalități, de la Bacovia și Tudor Arghezi până la Constantin Noica și Cezar Ivănescu. Transmodernismul recuperează eminescianismul chiar din punctul de vedere al canonului. Iată una din laturile esențiale ale transmodernismului. Nu trebuie să confundați transmodernismul cu un curent literar, deoarece în cadrul paradigmei transmoderne se pot naște și desfășura oricâte școli și curente literare, dar nu numai.
E.B.: Vă mulțumesc mult.