ATUNCI CÂND TE (RE)ÎNTORCI ACASÃ

Atașamentul meu față de spațiul literar bistrițean e unul... istoric. Oricât de bine mi-ar fi fost în altă parte, oricâte răutăți aș fi resimțit dinspre Bistrița, i-am rămas credincios fenomenului literar bistrițean, m-am simțit mereu ca fiind parte a lui. M-am străduit, încă din perioada echinoxistă, să promovez valorile literare bistrițene, ca apoi, în perioada vetristă să reușim parteneriate care au mers până la conceperea unei publicații literare (Cadran), care era cât pe ce să devină realitate, dacă “vigilența” ideologică ar fi ațipit puțin. Am încercat ca scriitorii bistrițeni să fie cât mai prezenți în Vatra, artiștii plastici să expună la “Galeriile Vatra”. În anii în care am lucrat la TVR, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca manifestările culturale bistrițene să fie cât mai prezente pe post. Ca editor, o bună parte dintre scriitorii bistrițeni și-au publicat cărțile la Editura Tipomur, pe care am condus-o aproape un deceniu și jumătate.
Am făcut totul cu drag, cu sentimentul că nu-mi voi putea plăti niciodată datoriile morale pe care le am față de Bistrița.
Pe de altă parte, am susținut de multă vreme că la Bistrița e o mișcare literară (inclusiv o revistă cu acest nume!) care nu mai poate fi ignorată, mergând până la a milita pentru înființarea unei Asociații a Scriitorilor, pentru că e nefiresc ca un spațiu care i-a dat pe Coșbuc și pe Rebreanu să nu aibă o structură scriitoricească proprie.
Această carte de interviuri cu scriitori bistrițeni e încă un argument în favoarea unei mișcări literare consistente, de orizont larg, într-o diversitate care-i stă bine unei literaturi care se respectă. E o pledoarie deloc de circumstanță.
Nu sunt un naiv. Cum nici scriitorii bistrițeni nu sunt. Cei mai mulți dintre ei știu care le e valoarea, care le e locul în literatura română. Buni sau răi ei sunt ai noștri și ei trebuie susținuți și promovați, în așteptarea apariției unui mare scriitor, pe măsura iluștrilor predecesori.
Până atunci nu avem dreptul moral să închidem ușa în nas celor care își încearcă forțele, își forțează limetele, pentru a spune ceva în literatura română. De ce ar fi aceștia condamnați că vor să construiască, nu să demoleze. Geniile nu apar toată ziua. Dar până apar, nu se poate sta cu mâinile în sân. Lamentările și înjurăturile nu au nici o noimă. Nu rezolvă nimic.
Acest volum include doar o parte dintre scriitorii bistrițeni, care trăiesc în Bistrița, au trăit sau aparțin, prin naștere, acestui spațiu. Pentru început, am optat, mai ales, pentru poeți ca și pentru cei cu manifestări și poetice: Victor Știr, David Dorian, Virgil Rațiu, Ioan Pintea, Dinu Flămând, Vasile Dâncu, Aurel Rău, Radu Săplăcan, Valentin Marica, Lucian Valea, Mircea Măluț, Ion Fiscuteanu.
Ordinea includerii în carte este cea alfabetică.
O următoare ediție va face completările necesare cu acei scriitori care au identitate literară. Și valoare.

VASILE DÂNCU


Vasile Dâncu e o legendă vie. Prin anii șaptezeci, frecventa, din când în când, Cenaclul literar „George Coșbuc”, din Bistrița. Venea îmbrăcat în straiele cu care umbla zilnic pe dealurile de acasă - în opinci, cu ițari, cămașă de in, clop, cu chimir lat. Îl văd și acum intrând discret în sala de cenaclu, tăcut, retras, ascultând cu interes ce se vorbea despre poeziile citite în cenaclu, dându-și rareori cu părerea.
Era o apariție insolită, pitorească.
În 1974, Vasile Dâncu tipărea la Editura Dacia volumul său de debut, Cântece. După 16 ani, la aceeași editură i-a apărut volumul Gravuri lapidare, iar în 2001, tot Editura Dacia îi tipărește volumul de versuri Simple propoziții, cu o prefață de Ion Mureșan, cuprinzând poeme scrise între 1986 și 2000.
Vasile Dâncu nu e un poet țăran, sintagmă utilizată mai ieri, ca și poet muncitor, pentru a nivela valorile cât mai jos, coborând standardele la eticheta „tot românul s-a născut poet”.
Vasile Dâncu este un poet cultivat, rafinat, de o simplitate strălucitoare. Se poartă cum i-e vorba, vorbește cum i-e portul.
Părăsind de puține ori spațiile natale, călătoriile lui imaginare în spațiile nesfârșite ale cărților l-au salvat, oferindu-i atât cât a așteptat de la viață.
Născut la 11 mai 1939, la Runcu Salvei, județul Bistrița-Năsăud, Vasile Dâncu a colaborat sporadic cu versuri la revistele Steaua, Tribuna, România literară, la publicații județene, la Radio, bucurându-se de judecata critică a lui Laurențiu Ulici, D.R. Popescu, Petru Poantă, Victor Felea ș.a.
Nu s-a dat în vânt după laude. N-a devenit altul după ce fiul său Vasile a devenit ministru. Vasile Dâncu a rămas în lumea lui, construind lumi imaginare, hrănindu-se cu nesaț din lumile mai mult sau mai puțin ale literaturii.
*
„La douăzeci de ani nu știam ce-i verbul”

- Vasile Dâncu, sunteți un poet singular în literatura română. Ați scris trăind pe o coamă de deal, la Runcul Salvei, ați tipărit cărți, deși n-ați prea avut șansa să mergeți pe la școală. Ce studii aveți? Câte clase aveți?
- Păi, câte se pot învăța trăind cum am trăit eu. Universitatea mi-am absolvit-o păzind vacile tatii. Am învățat atâta carte câtă se poate învăța trăind într-o casă situată într-un vârf de deal. Studii, pe drept, așa, trei clase la școala din sat, între 1946 și 1949, cam așa, a IV-a n-am mai absolvit-o. Destul de copt, am început gimnaziul la Năsăud, dar văzând eu ceva pe-acolo, nu mi-am mai continuat studiile, deși aveam la matematică 9,50.
- Cum ați ajuns, în aceste condiții, la poezie?
- La poezie am ajuns așa… Nu știu cum am scris prima poezie, când am scris-o. Oricine ține minte prima poezie publicată. Am debutat în revista „Albina”, în 1967, destul de copt, la 28 de ani. Să nu se uite - la 20 de ani nu știam ce-i verbul și nu știam ce-i conjugarea, deși citisem foarte multe cărți. La poezie am ajuns încercându-mi puterile în proză. Deși am un jurnal impresionant, o bună traistă de caiete scrise, nu aș reuși însă să scriu o schiță de două pagini. Am ales versul liber, accidental numai apar la mine rime și mai târziu am scris câteva poeme cu rimă. N-aș putea să spun exact cum am ajuns la poezie, când am ajuns. E o întrebare. Important e însă ce nu pot eu să-mi explic - cum am ajuns eu să mă îmbolnăvesc de poezie? Fiindcă cine face o școală imită un profesor de limba română, niște cărți. De ce m-am îmbolnăvit eu de boala aceasta nici eu nu știu!? Contactul cu alte cărți? Poate că vreun specialist ar putea fi interesat să cerceteze cazul acesta.
La poezie poate că am ajuns citind. Mie îmi plăcea la început versul popular și cred că nici astăzi versul popular nu e demodat și are viitor chiar ca și cele mai moderne versuri. Nu-s de acord chiar cu toate textele pe care cântăreții de muzică populară la improvizează ca să apară nu știu unde. Deci, la poezie am ajuns din dragoste față de lirica populară. Deși nu am scris versuri în maniera aceasta. Eu am debutat cu versuri libere. În primul volum sunt versuri libere, în al doilea sunt versuri libere (una, două dacă au vreo rimă), al treilea volum tot cu versuri libere. Eu am scris din dragoste pentru balada populară. De exemplu, o baladă insuficient cunoscută sau neluată suficient în seamă de specialiști este Balada lui Pintea, culeasă de Ion Pop Reteganul, cea mai lungă baladă, cu cele mai multe versuri din lirica populară românească.
M-am chinuit și eu. Poate că am imitat pe cineva. La început mi s-a spus că plătesc tribut lui Sandburg. S-ar putea să fie și asta, dar să știți că nu cred. Fiindcă dacă Edison nu inventa becul nu cred că omenirea ar fi rămas pe întuneric.
- În afară de lirica populară, din lirica cultă există autori pe care îi simțiți aproape de poezia dv., de arta de a locui/trăi poetic lumea, cum ar zice Hölderlin?
- Da. Prima poezie cultă, nu uit niciodată, eram pe un vârf de deal, la vaci, am găsit-o într-un ziar aruncat și în care cineva împachetase niște slănină. Era Doina lui Eminescu. Eminescu era într-o fotografie, cu papion, cu mustăți. Lângă fotografie era reprodusă Doina. Mă mirasem atunci cum de atât de complicat se scrie verbul plânsu-mi-s-a. Ei, după ce am citit poezie cultă, am pretenția că am citit, până în jurul anilor ’74, tot ceea ce s-a scris și s-a tradus în materie de poezie în limba română. De la Dosoftei până la ultimul debutant care a apărut în vremea aceea. Citesc și acuma, dar acuma e mai greu de a citi chiar totul, pentru că nu există o difuzare a cărții așa cum ar trebui. Poetul pe care-l citesc ca pe o rugăciune, deși nu semănăm pe nicăieri, e George Bacovia. L-am citit de mai mult de o mie de ori, sunt eu convins, într-o antologie din 1965, intitulată Plumb, dar în care erau toate poeziile lui Bacovia, inclusiv proză.
- Ce face poetul Vasile Dâncu când nu citește și nici nu scrie?
- În gospodăria proprie am fost agricultor, văcar, porcar. Acum mă limitez la patruzeci de stupi. Studiez literatura apicolă și trăiesc din miere. Dar nu-mi permit să mai fac alte activități, doar pentru a-mi câștiga existența, restul timpului mi-l drămuiesc pentru literatură. Mă scol în fiecare dimineață și scriu cam un ceas. Apoi, citesc atât cât mai rezist la vârsta asta. Nu mai rezist la trei sute de pagini pe zi ca altădată. Dar sunt și un mare cititor de proză. N-am încercat să scriu și proză. Scriu însă jurnal. Nici nu cred că aș putea scrie proză. Am citit de la începuturile lecturilor mele pe Tolstoi, Balzac, Dickens, Walter Scott și mulți alții, cărți pe care le puteam găsi pe vremea aia.
- Ce scrieți în jurnalul dumneavoastră?
- Păi, jurnalul îl scriu ca să nu uit verbele și substantivele. Scriu ce fac în fiecare zi. Desigur, lucruri banale. Nu o să-l public în timpul vieții. Sunt împotriva celor care-și publică însemnările de jurnal în timpul vieții. Dar pentru a-ți face mâna, trebuie scris jurnal. După mine, jurnalul, dacă ești sincer, fiindcă e foarte greu să fii sincer, nici eu n-am pretenția că am reușit să fiu sincer la fiecare pagină, jurnalul trebuie să arate și cât de nemernici suntem.
- Cum se vede lumea rupt de lume, de pe vârful unui deal?
- Fizic se vede cât cuprinde orizontul. Am un orizont foarte larg. Văd până la Dej, vreo sută de kilometri. Sigur că dumneavoastră vă gândiți la altceva. Eu, de pe deal, văd cât se vede cu ochii televizorului. Lumea cărților se vede cum e ea. N-aș putea spune că de pe vârful meu de deal ea s-ar vedea diferit. Rupt de lume, călătorind puțin, lumea o văd cum mi-o arată televizorul.
- Vă preocupă politica?
- Prea puțin. Nu am nimic cu politica. N-aș fi putut face două lucruri în viață - n-aș fi putut să fiu politician, fiindcă n-aș putea spune oamenilor că eu voi face dreptate. Ori chipul acestei himere nu l-a văzut nimeni, niciodată. Al doilea lucru pe care nu l-aș putea face - n-aș putea să fiu preot sau pastor sau predicator. N-aș putea spune oamenilor ceea ce eu n-am văzut.
- Și, totuși, sunteți tată de ministru, de om implicat în politică…
- … Eu n-am nici un merit în ascensiunea politică a fiului meu și nici nu beau apă după ministeria lui, ci după munca mea (râde). Nu l-am împins în politică și nu mă amestec în viața lui. Face cum știe el sau cum i se spune.
- Fiindcă nu vă place politica, ce ați fi vrut să facă în viață fiul dumneavoastră?
- Să fie profesor la Universitate, de la începutul până la capătul vieții.
- Ce cărți i-ați pus în mână în copilărie?
- Păi, în copilărie, ce lua el singur din biblioteca mea. Nu știu exact ce fel de preferințe avea. Nu se omora prea mult cu cititul. Eu nu l-am obligat să citească anumite cărți. I-am dat libertatea să facă ce va vroi. Vroiam să-l fac la început inginer electronist. Mi-a spus că nu are cap de matematician. S-a înscris la Filologie în Năsăud, a urmat Istorie-filosofie la Cluj, mai târziu. S-a dus unde a vrut, eu nu i-am îndreptat pașii în nici un fel. Sunt adeptul ideii ca fiecare om să facă ceea ce vrea el însuși. Greșesc unii părinți care dau copiilor lor o anumită direcție și imprimă drum în viață după gândurile lor. După mine, fiecare om trebuie să-și aleagă singur propriul drum și să facă ceea ce îi place lui.
- Rămas singur cu mierea albinelor și cu mierea limbii vă gândiți la ce bun scrisul? De ce mai scrieți?
- Ei, acum, întrebarea asta, de ce mai scriu? S-au dat tot felul de răspunsuri. Unul a spus că pentru a-i trece de urât, altul zicea că deși multe lucruri au fost spuse trebuie să le mai spună și el. Vă spun sincer, nu știu de ce scriu, dar n-aș putea trăi fără a scrie.
- Și ce mai scrieți acum?
- Lucrez la un volum de versuri, cu gândul că dacă mai trăiesc să fac șaptezeci de ani, îl voi publica și se va intitula Ultimele cântece. Dacă rămâne și nu apuc să-l dau eu la tipar și-l vor da alții, am de gând să-l intitulez Vă cânt din fluier, de sub iarbă.

Bistrița, 12 octombrie 2002
Cuvântul liber, 2002

DAVID DORIAN


David Dorian s-a născut la 27 martie 1957 în orașul Bistrița. A absolvit Facultatea de Inginerie Mecanică și Facultatea de Inginerie Electrică. Studii tehnice postuniversitare. De profesie inginer diplomat și jurnalist.
Debut în anul 1973 în revista „Primii pași” a Liceului „A. Mureșanu” din Bistrița, coordonată de profesorul și scriitorul Ioan Cutova.
Apare cu un grupaj de poezie și proză scurtă în volumul colectiv „Ascendență”, 1975.
Debutează editorial cu volumul de poezii „Retorica ninsorii”, apărut în anul 1993 la Editura Tipomur din Târgu-Mureș.
Urmează volumele de poezii „Umilințele”, 1993, „Fețele personajului”, 1994 și „Paradisele derizorii”, 1995, toate la Editura Tipomur din Târgu-Mureș.
În anul 1999, publică volumul de proză intitulat „Jurnal iluzoriu”, Editura Eminescu, București.
În 2005 îi apare la Editura Arcade antologia de poezie „Euridice”, premiată cu Premiul literar al Centrului Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud pe anul 2004 și cu Premiul Uniunii Scriitorilor la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”, 2005.
Tot în anul 2005, publică la Editura Eikon din Cluj cartea de publicistică intitulată „Îngrijitorul de cuvinte”.
Din anul 1994, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Târgu-Mureș, și membru al Asocației Ziariștilor Români.
Despre cărțile sale au scris: Cornel Moraru, Liviu Antonesei, Al. Cistelecan, Laurențiu Ulici, Ioana Pârvulescu, Iulian Boldea, Luminița Urs, Horea Poenar, Dan-Silviu Boerescu, Gheorghe Grigurcu și alții.
Activitatea sa literară a fost apreciată, la sfârșitul anului 2005, de către criticul literar Gheorghe Grigurcu, într-o emisiune radiofonică a postului cultural național de radio.

Referințe critice
David Dorian ,,Retorica ninsorii”- Revista Minerva nr. 29, octombrie 1993 (an IV), pagina 3, Ion Moise; David Dorian ,,Umilințele” - Mesagerul de Bistrița-Năsăud, nr.1024, 4 ianuarie, pagina 3, Ion Moise; ,,Retorica provocării”, Contemporanul, ideea europeană, nr.9 (202), 4 februarie 1994, pagina 4, Olimpiu Nușfelean; David Dorian ,,Retorica ninsorii si umilințele” Convorbiri literare nr.2-3, 1994, pagina 31, Liviu Antonesei; ***** ,,Umilințele” de David Dorian- Editura Tipomur 1993 Zig-zag magazin, 3-9 martie 1994, an V, nr.198, pagina 20, Emil Mladin; David Dorian ,,Retorica ninsorii”, Steaua, nr.3, 1994, an XLV, martie 1994, pagina 55, Anton Horvath; ,,Scriitori tineri (III)”, România liberă, vineri, 22 aprilie, 1994, pagina 2, Laurențiu Ulici; ,,În librării - patru poeți bistrițeni”, Răsunetul, nr. 1078, 19 martie 1994, pagina 2, Ion Moise; David Dorian ,,Umilințele”, Steaua, nr.4-5, 1995, an XLIV, aprilie-mai 1994, pagina 59, Luminița Urs; ,,Recuperări în galop”, Luceafărul, nr. 15(193), serie nouă, 14 septembrie 1994, pagina 15, Alexandru Cistelecan; ,,Umilințe și victorii”, România literară, nr. 37, 28 septembrie - 4 octombrie 1994, an XXVII, pagina 7, Daniel Pișcu; David Dorian ,,Retorica ninsorii, Umilințele, Fețele personajului”, Luceafărul, nr.19 (197), 12 octombrie 1994, pagina 4, Alexandru Spânu; ,,Umilința poemului”, Vatra, nr.8(281), 1994, august, pagina 15, Iulian Boldea; David Dorian ,,Fețele personajului”, 24 ore mureșene, an III, nr. 303, joi, 5 ianuarie 1995, pagina 6, Ioan Găbudean; ,,Eclipsa de Dumnezeu”, Dacia literară, nr.16(1), 1995, an II, serie nouă, pagina 51, Dan Lungu; David Dorian ,,Fețele personajului”, Convorbiri literare, nr.1-2, 1998, pagina 30, Liviu Antonesei: David Dorian ,,Fețele personajului”, Steaua, nr.1-2, 1995, an XLVI, ianuarie-februarie 1995, pagina 70, Horea Poenar; David Dorian ,,Paradisele derizorii”, 24 ore mureșene, an III, nr. 468, 30 august, 1995; David Dorian ,,Paradisele derizorii”, Răsunetul, nr.1454, 7 septembrie 1995, Gavril Moldovan; ,,Debut cu repetiție”, România literară, nr.36, 13-19 septembrie 1995, Ioana Pârvulescu; David Dorian ,,Paradisele derizorii”, Luceafărul, nr.32, 20 septembrie 1995, Dan-Silviu Boerescu; ,,Umilințele că existăm”, Zburătorul, nr. 1-2-3, 1995, Victor Știr;
*
„Cred că destinul și-l construiește fiecare”

- Ai debutat cu poezie într-o perioadă în care exista o mișcare literară în ascensiune, în care vedete locale „liceale” erau Domnița Petri și Cleopatra Lorințiu, în care activiteatea cenaclistă era vie, atât la nivelul instituțiilor de învățământ cât și la nivelul orașului Bistrița, cu al său Cenaclu „George Coșbuc”, care aduna „crema” literară a vremii.
De ce n-ai urmat căi umaniste pentru formarea ta profesională? A pierdut poezia ta teren prin această opțiune?
- Generația noastră literară s-a format într-o atmosferă intens politizată, în care poezii de genul celor pe care le scriam eu nu prea erau pe gustul activiștilor culturali ai acelor vremuri. Poezia mea din perioada liceului era contaminată de tristețile bacoviene, iar noi, ca elevi, trebuia sa răspundem unor comandamente politice “luminoase” prin ceea ce gândeam și produceam ca foarte tineri poeți. Contactul meu cu poezia bacoviană, petrecut prin clasa a șaptea de gimnaziu, a fost năucitor…
Bacovia era poezia însăși în esențele ei tulburătoare, iar aparenta ei simplitate mi-a pus la încercare “ambiția” de a deveni poet, manifestată de timpuriu, de la vârsta de nouă, zece ani, când versificam la modul pueril. Îmi amintesc de o mare izbândă a mea, când am izbutit a scrie un pastel de iarnă în catrene, fapt ce mi-a adus laude și gesturi stropite abundent cu salivă împotriva deochiului din partea părinților mei, oameni modești, a căror educație literară se reducea la Coșbuc și Eminescu. De altfel, prima carte pe care mi-am cumpărat-o de la librăria din Bistrița, orașul meu natal, librărie ce funcționa pe Corso, lângă vechiul Tribunal, a fost o ediție în două volume din poeziile lui Coșbuc, în colecția BPT. De atunci au trecut atâția ani, încât acum, la “etatea” de aproape cincizeci de ani când mă chestionezi, Nicu Băciuț, devin suspect de nostalgic…
Erau ani de mari lipsuri materiale, iar orașul Bistrița se concentra cu străzile lui vechi în jurul bisericii evanghelice. Dar curios lucru, privind acum de la atâția ani distanță spre acele vremuri, constat că ele erau mai umane prin solidaritatea în sărăcie și teroare politică, erau vremuri mai apte pentru cele sufletești, comparativ cu cele de astăzi, când zeul tutelar este banul. Ceea ce aș putea să reproșez destinului ar fi neșansa de a mă fi născut într-un mediu intelectual, cu bibliotecă și cu părinți care să mă îndrume în lumea fabuloasă a cărților. Cu toate astea, Biblioteca orășenească a rămas pentru mine un spațiu aproape sacru, un spațiu al iluminărilor juvenile. Dar se pare că mă îndepărtez de miezul întrebării tale și comit un text autobiografic.
Așadar, încercările mele literare, chiar reușitele mele din anii de liceu, nu puteau ”ilustra” marile realizări din epocă. Pomenești de Cleopatra Lorințiu și de Domnița Petri, vedetele incontestabile ale acelor ani în orașul nostru, pe tărâm literar. Cele două poete aveau avantajul unui mediu intelectual în care s-au format și al situării lor în orizontul de așteptare al epocii. Þin minte că tatăl Domniței Petri, o poetă de mare forță de altfel, mi-a fost dascăl de limba română și intenția domniei sale a fost să mă trimită la Școala de literatură Mihai Eminescu. Nu am ajuns acolo, fiindcă școala tocmai s-a desființat. Așa mi-am ratat cariera umanistă și am îmbrățișat-o pe cea mult mai aspră a ingineriei, în mare vogă în epocă. Sunt douăzeci și cinci de ani de când lucrez în industrie, cu gândul dureros că mi-am ratat vocația. Dar unde și-ar putea găsi poetul un loc al lui? Cred că ingineria a fost pentru mine un handicap care mi-a mutilat aspirațiile, dar și o încercare în a-mi asuma condiția umilă a insului topit în masa amorfă de oameni ce alimentează dimineața porțile fabricilor. Clasa muncitoare, cu care mă simt solidar, mai este încă o realitate ce trebuie reconsiderată.
Mi-am publicat primele poezii cu tentă bacoviană în revista ”Primii pași” a liceului, la vârsta de șaisprezece ani, sub privirile exigente și cred că și admirative ale profesorului Ioan Cutova, el însuși poet. Să precizez că e vorba de Liceul “Andrei Mureșanu”, liceu frecventat pe atunci, prin anii șaptezeci ai secolului trecut (ah, cât de în ”etate” părem a fi!) de poeții Adriana Rodica Barna și Racz Atila. De partea cealaltă, într-o abia ghicită emulație, la Liceul “Liviu Rebreanu” se produceau tineri poeți ca Domnița Petri, Cleopatra Lorințiu și Nicolae Băciuț. Pe Nicolae Băciuț îl țin minte ca pe un tânăr romantic cu mustăcioară, ce trecea pe bulevardul cu tei al celor două licee, însoțind o zgâtie de fată cu codițe și cordeluță albă pe creștet, o fostă colegă de-a mea de clasă, aflată acum în Statele Unite.
Fiind o fire retractilă, nu prea am participat la viața literară a orașului, destul de bogată în acei ani. Îmi amintesc de cenaclul ce funcționa pe lângă Casa municipală de cultură, condus de profesorul Tit-Lliviu Pop. Am participat la vreo două ședințe ca spectator tăcut. Acolo l-am întâlnit pentru întâia oară pe vlăjganul cu mustața ”pe oală”, Virgil Rațiu. La Cenaclul “George Coșbuc” de pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor nu mai țin minte când am ajuns. Probabil ceva mai târziu, dar și atunci cred că am pășit stingher.
- Ai publicat prima carte la douăzeci de ani de la debutul tău în presă, în revista „Primii pași”. E mult, e puțin? A fost benefică o astfel de amânare pentru destinul tău literar?
- Dacă vorbim despre destin ca predestinare, atunci nu mai e nimic de făcut… Cum cred că destinul și-l construiește fiecare, ca ființe libere lăsate de Dumnezeu, atunci se poate vorbi la modul ”sfătos” despre strădaniile - pe cont propriu - ale fiecăruia de a răzbi prin jungla opreliștilor și oportunităților literare. Să-mi public mai devreme cărțile - am încercat, însă fără succes. Nu eram membru de partid și nu mi-am făcut nici un fel de relații cu oamenii duplicitari ai acelor vremuri. Nu vreau să spun aici că ”geniul” meu neizbutind să se manifeste a produs un imens gol… Dacă ar fi să mă gândesc la acele încercări neizbutite de a fi publicat editorial, cred că așa a fost să fie (o predestinare?). Nu dramatizez și nu vreau să mă victimizez. Victime au fost un Constant Tonegaru, un Teohar Mihadaș, un Lucian Valea, poeți al căror destin e legat, într-un fel sau altul, de orașul Bistrița, și care au cunoscut regimul pușcăriilor comuniste. Cred însă că am pierdut marea șansă de a fi alături de generația mea, generația optzecistă, ai cărei scriitori au reușit cu greu să se afirme, prin fel de fel de tertipuri, o generație novatoare și îndrăzneață, atât de contestată acum de generația tânără, generație ”pedalând” pe ”mizeriile” vieții de astăzi, neștiind de fapt cât de mare a fost ”mizeria” noastră.
Mi-am publicat prima carte la treizeci și șase de ani, exact la douăzeci de ani de la debutul meu în presă, și opinia criticii a fost că gestul meu era unul recuperator… O amânare, în sine, nu poate reprezenta nimic bun, nici măcar în privința debutului literar. Fiecare lucru își are vremea lui, așa glăsuiește Ecclesiastul… Dacă pierzi momentul generației tale, devii un marginal, un izolat.
- În ce măsură ritmurile vieții literare și-au pus amprenta pe evoluția ta în teritoriul literaturii? Folosesc la ceva prietenii în literatură?
- Vorbești despre ”ritmurile vieții literare” care nu pot să ne ocolească, așa încât acestea și-au pus amprenta și asupra evoluției mele ”în teritoriul literaturii”, cum atât de meșteșugit știi să formulezi. La sintagma ”ritmurile vieții literare” mă faci să ”cuget” ma mult, mă determini să admit că aceste ritmuri există și că au o importanță ce nu trebuie neglijată. Dar parcă nici absolutizate; există ”ritmuri interioare”, care precumpănesc, ritmuri pe care poeții își ”joacă” existența.
Prietenii în literatură rămân prietenii mei cei mai de nădejde și în viață, așa încât dacă ei folosesc în viață, cu atât mai mult trebuie să folosească și în literatură, deși se știe că bătăliile literare se duc mai întâi pe cont propriu și abia apoi în grup… Poetul e o ființă aparte, cel puțin prin aspirații și preocupări. Mă simt solidar cu această categorie de creatori spirituali, marginalizată de către societate. Dincolo de orgolii, scriitorii sunt ființe capabile de sacrificiu și dăruire. Prietenii mei scriitori știu să rezoneze la suferința umană, posedă un altruism pe care nu-l regăsesc la alte categorii umane. Cred că asta trebuie să caracterizeze un scriitor adevărat: noblețea sufletească, dăruirea și sacrificul. Talentul unui scriitor nu are nici un fel de finalitate fără a se pune la dispoziția semenilor.
- Ești cunoscut ca poet. N-ai rezistat însă tentației prozei. E poezia un gen prea strâmt pentru elanurile literare? E „Jurnalul iluzoriu” un „accident” sau o deschidere?
- Se vorbește despre o vârstă a poeziei, care este vârsta tinereții, și înclin să cred în lucrul ăsta, ca un senzitiv ce mă văd… Am admirat întotdeauna poeții ”născuți” și nu ”făcuți”, așa încât cred în virtuțile vârstei tinere, în simțirea abisală a tinereții, în naivitatea ei încrezătoare. Scepticismul maturității e o piedică serioasă în manifestarea eului liric. Îmi stă la îndemână exemplul aceluiași Bacovia, care a izbutit să se afirme plenar în anii săi tineri. Poezia nu e nicidecum un gen prea ”strâmt”, ci mai degrabă un gen de manifestare aurorală… Elanurile literare, de care vorbești, s-ar putea să fie tocmai replieri ale ființei. Proza ar trebui să fie, prin excelență, un ”accident” al maturității. ”Jurnal iluzoriu” e încă jurnalul unui poet; el ar putea fi și o trecere înspre proză, înspre o stare confesivă mai amplă. Marile romane ale lumii conțin atâta poezie, încât doar ca gen literar, ca modalitate de exprimare, le putem separa de genul liric.
- Ești laureatul mai multor premii literare. Cum vezi „competițiile” literare. Cum ai vrea să arate un juriu atunci când se acordă premii literare?
- Nu doresc să etalez o falsă modestie… Fiecărui om cred că-i plac onorurile și premiile. Firea mea retractilă m-a pus însă la adăpost de exacerbările cu care unii confrați își marchează parcursul creator. Un premiu literar pune în alte raporturi îndoielile și certitudinile cu care ne frământăm. Cu toată doza de subiectivism, un juriu legitimează axiologic… Totuși, condiția să obții un premiu este să concurezi, adică să dorești să obții acel premiu, cu alte cuvinte să ceri recunoașterea. Competițiile literare își au farmecul lor, așa cum, bunăoară, îl au competițiile sportive, chiar dacă ele nu se bucură de atenția și resursele financiare ale acestora. Competițiile literare sunt un bun prilej de întâlnire a scriitorilor tineri și mai puțin tineri. Festivalurile și concursurile literare înseamnă pentru breasla scriitorilor prilej de sărbătoare, iar sărbătoarea este una din disciplinele spiritului.
În general, nu-mi plac juriile, dar trebuie să le consider un rău necesar. Din păcate, anumite jurii improvizate fac mult rău în “competițiile” literare. Am făcut parte o singură dată dintr-un juriu, și acolo am constatat că membrii juriului nu sunt egali și foarte responsabili; există ”vedete” de la ”centru”, ce vin să-și impună preferințele dincolo de ”litera” competiției. La Bistrița, ”zelul” unora din aceste ”vedete” a mai fost temperat... Juriile reflectă, în general, gradul de seriozitate și de organizare a manifestărilor noastre literare, unele dintre ele biete cenușărese. Membrii juriilor fac ce pot, își asumă de cele ma multe ori un rol ingrat.
- Te preocupă receptarea scrisului tău? Crezi în ierarhii literare? Ce reproșuri le-ai aduce criticilor și istoricilor literari ai zilei? Þi-a rămas datoare critica literară? Te simți marginalizat, omis cu bună știință de „instanțele” literare?
- Indiscutabil, în tabloul vieții noastre literare existența ”centrului” și a ”provinciei” nu poate fi tăgăduită. Am simțit mereu handicapul provinciei, în acest colț de țară care a dat literaturii române pe Coșbuc și Rebreanu. Receptarea scrisului unui creator ce trăiește în provincie se face mai greu, existând încă acea prejudecată din comunism că totul pornește de la centru. La centru se fac și se desfac jocurile, acolo se concentrează nucleul scriitorimii, editurile, mass media, acolo gargara și tupeul impun adeseori nume modeste. Literatura este însă un domeniu al spiritului cu bătaie lungă, iar coteriile literare nu vor mai conta în judecata implacabilă a timpului... Dacă un mare critic literar, cum este Gheorghe Grigurcu, trăiește în provincie ( în Amarul Târg - Târgu Jiu), și reușește de acolo să-și facă auzit glasul competent și moral-pilduitor, cred că lucrurile încep să intre pe făgaș normal. Bistrița poate deveni (dacă nu o fi de pe acum) un centru cultural prin scriitorii, muzicienii, artiștii plastici concentrați în această zonă.
Ierarhiile literare au un mare grad de relativitate. Literatura nu este o știință exactă, în care avem constante și invariabile, unde se poate cuantifica talentul. Literatura, ca artă, e supusă modelor și tendințelor. Cred în ierarhiile literare, cu moderație și prudență, cu acea doză de îndoială specifică marilor încredințări. În legătură cu ierarhizarea cărților mele, s-au făcut acum cîțiva ani, de către unele reviste, încercări de a atribui aparițiilor editoriale un anumit număr de “stele”, ca la hoteluri: cărți de o stea, cărți de cinci stele. În această joacă cu ”aștrii”, cărțile mele au primit trei și patru stele. Fiecare ne-am dori să culegem câte o traistă de stele...
Criticii și istoricii literari ai zilei, atâția câți există, nu pot cuprinde o mare parte din aparițiile editoriale, mai ales pe cele din provincie, din pricina proastei difuzări a cărților. Sunt cărți remarcabile ce trec neobservate și sunt adevărate ”mizerii” ce se impun prin agresivitate. Mulți autori (îndeosebi tineri) își dau poalele peste cap, în ideea de a se face știuți. Asemenea manifestări licențioase ascund de multe ori o lipsă de idei și de trăire. Receptarea pe generații e un fenomen pe care îl constat cu neplăcere. Generația mea, marginalizată, deși se află la vârsta deplinei maturități creatoare, nu face interesul criticii de astăzi. Constat o preocupare disproporționată a criticii active pentru modesta literatură a tinerilor. Împărțirea pe generații îmi repugnă, módele de asemenea. Câtă prospețime și actualitate în romanul lui Longos, Daphnis și Chloe!
Nu am făcut niciodată caz de faptul că numele meu nu este foarte cunoscut, că mi s-a făcut ”nedreptatea” de a nu fi inclus în anumite antologii și dicționare. Nu pun mare preț pe așa ceva, mă simt mai bine departe de agitata viață literară plină de frustrări și revendicări (un prieten hâtru ar spune revindecări).
- La un moment dat, un alt David Dorian intra în literatură, coborând vârsta debutului în volum la un prag care te pune pe gânduri: 9 ani. Crezi în familii literare? A fost o experiență literară pasageră, un experiment neinspirat? Când și cum trebuie să iasă în lume un autor care are părinți scriitori?
- E o întrebare la care încă mai meditez… A fost ca o scânteie de cometă pe cerul așteptărilor mele această ”producere” a fiului meu la nouă ani. Nici o mistificare sau încercare de ingerință grosolană în evoluția firească a unui copil. De fapt, ești sau nu ești poet, te manifești la nouă ani sau la nouăzeci de ani - mi se pare totuna! Am supralicitat poate asupra evoluției lui; din motive obscure, fiul meu nu a mai confirmat, mai exact, nu a mai scris deloc. Cred că e un mare intuitiv, iar statutul de ”copil-precoce” l-a îndepărtat definitiv de fascinația încercată inițial față de cercul de prieteni și de preocupările (discutabile ?) tatălui său. A observat, probabil, că satisfacțiile sunt minime și că oamenii mari sunt la fel de mari… mincinoși. Concret, fiind invitat la Uniunea Scriitorilor, la o dezbatere cu cei mai precoce mânuitori de condei, nu i s-a plătit nici măcar biletul de drum, cum i se promisese. Orice ființă are sau nu are stări de grație… așa îmi explic excepționala lui sclipire și intuiție din cartea sa Regele dimineților, o carte care a stârnit unele comentarii acide, nedrepte, dar și cuvinte (cele mai multe) pline de frumusețe și de încredere. Ea rămâne mărturie despre capacitatea sufletului omenesc de a trăi în afara vârstelor, despre taina izbânzilor foarte tinere. În general, un scriitor nici nu are nevoie să evolueze, el poate rămâne într-o singură carte.
- Ca mulți alți scriitori, te manifești jurnalistic. E jurnalistica un spațiu al refugiului pentru scriitori? Un spațiu al resemnării, abandonului literar, deturnării de la prioritățile și exigențele literaturii? Pune în pericol jurnalistica creația literară?
- Jurnalistica e o fascinație și o piatră de încercare pentru scriitorii generației mele, care s-au trezit liberi să se manifeste după atâția ani de cenzură și după atâtea frustrări. Am făcut jurnalistică la modul entuziast imediat după Revoluție, cu convingerea că sunt un om al cetății, că pun umărul la construirea unei lumi a normalității. Mare mi-a fost deziluzia! Am fost urât atunci pentru convingerile mele țărăniste, am fost urmărit și amenințat. Nu am vocația unui erou, sunt mai degrabă un nostalgic după o lume mai dreaptă și mai bună. Nu-mi ascund marea doză de naivitate și idealism. Mi-e drag omul umil, omul scrierilor lui Dostoievski. Am disprețuit comunismul, dar mi-am fixat mai nou convingerile politice într-o stângă democratică, inexistentă la noi.
Jurnalistica e o sursă (modestă) de a mai câștiga un ban de buzunar pentru mulți scriitori. Ea te încorsetează într-o anumită matrice. Nu știu dacă e un spațiu al abandonului literar... Este, cu siguranță, un spațiu al constrângerilor, al deturnării de la prioritățile și exigențele literare. Scriitorii visează să-și scrie marea, nemuritoarea operă, iar jurnalistica, știm prea bine, stă sub semnul efemerului. Nu voi ascunde faptul că, scriind zilnic tablete la ziar, îți exersezi stilul.
- Ești membru al Uniunii Scriitorilor. Ce ți-a dat, ce ți-a luat acest statut. Ce așteaptă scriitorul de la o astfel de instituție, care ar putea fi un sindicat, dar nu e!
- A fi membru al Uniunii Scriitorilor e o aspirație firească a fiecărui scriitor. Au trecut zece ani de când am fost primit în breasla scriitorilor, fără a întâmpina dificultăți și amânări. În afară de o satisfacție interioară, acest statut nu mi-a adus nicio facilitate. Sunt același om ce trebuie să se zbată de unul singur pentru a-și edita cărțile, nu sunt mai prosper sau mai respectat decât înainte, când nici nu se putea imagina pentru un nemembru de partid comunist să fie membru al scriitorimii. Mi-am exprimat într-o tabletă de ziar, într-o formulare aproape șocantă, amar-ironică, regretul că nu am fost membru de partid comunist, ba chiar activist, securist sau măcar informator… că acum nu se mai poate face nimic. Aș fi fost astăzi, cu certitudine, mai bine situat social. Statutul social depinde exclusiv, în victoriosul nostru capitalism, de contul pe care-l ai la bancă. Unii nu pot pricepe că ar mai exista și alte lucruri de interes în viață. Și unde s-au văzut poeți bogați? A fi membru al Uniunii Scriitorilor nu constituie, deocamdată, vreun avantaj.
- Ce-ai întreprinde pentru scriitori dacă ți s-ar da, să zicem, conducerea unei filiale a Uniunii Scriitorilor, la Bistrița?
- Nu am vocație organizatorică, așa încât cinstit ar fi să nu emit opinii legate de modul cum aș organiza eu o filială a Uniunii Scriitorilor la Bistrița. Dar, prin felul cum ai formulat această întrebare, ridici problema oportunității înființării unei filiale la Bistrița. Noi, scriitorii bistrițeni, deși suntem destul de numeroși, nu am reușit să strângem rândurile, să ne organizăm. Privesc cu invidie și simpatie la confrații artiști plastici care au ateliere și sală de expoziție într-un întreg imobil situat în centrul Bistriței. Beneficiază de facilități din partea comunității locale, iar spațiul lor de afirmare cunoaște o efervescență demnă de urmat. Or noi, scriitorii, suntem dezbinați, îngroșând rândurile filialelor din țară, nu avem un loc al nostru unde să ne adunăm, să dezbatem ”cestiunile arzătoare”. De când aștept ca cineva să ia taurul de coarne!
5 februarie 2006





DINU FLÃMÂND

Născut la 24 iunie 1947, la Susenii Bârgăului, Bistrița-Năsăud, la patru decenii de la debutul în revista « Tribuna » (1966), Dinu Flămând înscrie în biografia sa literară (potențată în liniile ei esențiale de studiile universitare de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, de implicarea în destinul unor publicații de prestigiu, ca “Echinox”, “Amfiteatru”, “Secolul 20”, de traseul din exil, cu etapele jurnalistice de la Europa liberă, BBC și Radio France Intrernational), o operă care e greu de ignorat și cu atât mai puțin de contestat, oricât de perverse ar fi unele gusturi critice sau politici literare.
Exigent cu sine, necruțător cu cei care rătăcesc fără orizont în literatură, Dinu Flămând, în ipostaza de instanță literară, s-a făcut respectat nu doar prin verbul său, ajungând ca și zâmbetul său ironic, adevărată marcă de identitate, să fie echivalent cu o judecată de valoare, cu o ”sentință”. Altfel, un om prietenos bine temperat, ocolit de încrâncenări și resentimente, degajat, un personaj captivant, a cărui companie e energizantă.
Poezie, critică literară, traduceri cu marca Dinu Flămând circulă în diverse spații de cultură cu garanția modernității și a viabilității. Poezia din Apeiron, 1971, Poezii, 1974, Altoiuri, 1976, Starea de asediu, 1983, Viața de probă, 1998, Migrația pietrelor, 2000, 2004, Tags, 2000, edițiile bilingve Dincolo/De l’autre côté, 2000, Circular/Circulaire, 2002, Peisaje verticale/ Peysages verticaux, 2003, Poeme în apnee/ Poèmes en apnée, 2004, Grădini/Jardinins, 2005, sau exclusiv traduceri, Estado do sitio, în spaniolă de Omar Lara), 1984, critica și eseistica din Introducere în opera lui G. Bacovia, 1981, Intimitatea textului, 1985, traducerile în română din Martin Booth, Poemul insidios, 1977, 20 de poeți latino-amaricani (în colaborare cu Omar Lara), 1983, Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, 2 volume, 2000, Fernando Pessoa, Odă maritimă și alte poeme, 2002, Philippe Sollers, Războiul gustului, 2002, Jorge Semprun, Mortul care trebuie, 2002, Dominique de Villepin, Napoleon. Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu, 2003, Fernando Pessoa, Odes e outros poemas/ Ode și alte poeme, 2004, Samuel Beckett, Poèmes/Poeme, 2004, sute de articole risipite în diverse publicații dau măsura unui scriitor de anvergură și forță, beneficiar al unor aprecieri critice semnate de autorități în materie, din țară și străinătate. A conturat un univers literar distinct, o operă recunoscută, acreditată, în același timp, și prin câteva premii literare prestigioase.
Opera lui Dinu Flămând nu se putea înregimenta unui topos strict, exclusiv, el deplasând mereu propria axis mundi acolo unde poetul își făcea radiografia sentimentelor, stărilor din care se hrănea scrisul său. Deși, într-un fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 ani de publicat cărți acasă, au urmat tot atâția ani de scris în exil, poezia sa a rămas mereu tributară neadaptării. Poetul și-a protejat însă mereu matricea spirituală, dincolo de meridianele existențiale, într-o tensiune a elanurilor nestăvilite și a inhibițiilor reprimate.
Poezia lui vine dintr-o continuă “stare de asediu”, dintr-o “criză” fără de sfârșit, pentru că “nimeni nu se cunoaște pe sine”. De altfel, pentru importanta antologie bilingvă tiparită în 2004, la Paris, de Editura La Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referință și la sufocarea pe care am traversat-o cu toții timp de câteva decenii: Poèmes en apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-și țină respirația, în "apnee"; poeții români din acele decenii se exersau să respire și să supraviețuiască în aerul rarefiat al lipsei de libertate.
*
„Literatura sfârșește în comerț!"

- Dinu Flămând, de mai bine de un deceniu ești stabilit în Occident. Cum se vede literatura română, de ieri și de azi, dinspre Apus? E receptată ea la valoarea ei?
- Literatura română în Franța există, ea e tipărită la diverse case de editură, unele chiar prestigioase. Nu mă refer la mari autori români care au trăit în Franța, ci la cei care au început să se facă cunoscuți în ultimii zece ani. Din păcate, nu există o mare editură care să-și fi propus să tipărească în mod constant și cu o anumită metodă mai cu seamă literatura română actuală.
Deschid o paranteză. Să ne imaginăm că noi putem să pătrundem pe piața de carte franceză care este suprasaturată de tot ceea ce e mai bun în toate literaturile, pentru că francezii continuă să traducă tot ce este mai bun în lume și încă mai rămâne o referință esențială Parisul pentru cineva care vrea să reușească. Nu dau exemple, dar sunt mari autori, mari prozatori americani care au devenit celebri în Statele Unite după ce au fost aduși la Paris, după ce s-a scris la Paris. Iată, Jim Harrison, care e „șef” de școală, așa numita Școală din Montana, în materie de proză, e referențial în acest sens. Închid paranteza.
Deci, literatura română actuală nu a găsit încă un editor care să o cunoască bine și să o propună cu spiritul îndreptat spre partea comercială, cu spiritul de manager, astfel încât să-i facă servicii, să o facă cunoscută, să o scoată în lume, astfel încât dacă au apărut, să zicem, cinsprezece romane în ultima decadă, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu și până la Bănulescu sau Cărtărescu, să se fi reflectat și în planul mass media. Pentru că aceste cărți au avut un ecou relativ, dacă nu chiar deloc. Sunt multe de spus aici. Literatura sfârșește, din fericire sau poate din nefericire, cum vreți s-o luați, în comerț. A te face cunoscut înseamnă a accepta legile comerțului și ale managerialului, până la urmă, adică să știi să vinzi cartea. După cum trebuie știință în punerea în pagină a cărții, trebuie știință și în vinderea ei. Încă nu există nimeni care să știe să vândă literatură română în Franța. A vinde trebuie înțeles în sensul nobil, astfel încât să o facă să existe, să se vorbească despre ea, nu numai în Franța, dar și dincolo de ocean, nu doar în SUA, ci și în marele continent al țărilor latine. Deci, eu sunt chiar indignat, pentru că noi așteptăm totul din partea francezilor, din partea britanicilor, nord-americanilor. Ar trebui să urmăm exemplul portughezilor. Vă dau un exemplu. E un portughez care a înființat o casă de editură, La Diferance, se numește, și care s-a instalat la Paris și a început să editeze portughezi, dar și francezi, britanici, spanioli și alții. S-a creat ca editor în Franța, dând prioritate literaturii portugheze, făcând mult mai mult decât un întreg minister.
România are nevoie de un editor în Franța, care să tipărească și pe români alături de francezi, alături de britanici, editor care să introducă în circuitul normal, să nu introducă într-un ghetou, într-un sistem în care să fie obligați francezii să citească, chipurile, literatură română, fiindcă e vorba de clasici. Lumea este într-o mare indiferență și fiecare cititor are dreptul să fie indiferent la marii clasici ai României. Trebuie să-l surprinzi, trebuie să-i aduci ceva care să-i trezească spiritul, să-i trezească curiozitatea. Degeaba i-l propun în continuare pe Caragiale, care e intraductibil în franceză, pentru că el însuși parodiază o societate românească ce nu știa să vorbească bine franceza. Este intraductibil. A încercat Ionesco, și Ionesco nu mai există. Și singurele traduceri reușite în franceză din Caragiale sunt ale lui Eugen Ionesco. De ce spun asta? Fiindcă trebuie să mergem cu România de astăzi, cu literatura română de astăzi, dacă ea este competitivă cu cea din America Latină, cu cea din SUA, cu cea din Franța și așa mai departe. Dacă am ieșit din spatele cortinei de fier, la lumea mare, acolo unde circulă marii curenți literari, să zicem transoceanici ai climatologiei universale, trebuie chiar să ne confruntăm cu marile nume, nu? Altfel, facem literatură mai puțin decât județeană.
- Ai plecat din țară în plină glorie literară. Ai resimțit și despărțirea de literatura română, de nevoia de a scrie? Mai aveai vreo motivație ca să scrii literatură?
- Eu m-am despărțit de literatura română și am reușit să fac acest lucru și a fost bine că am reușit s-o fac în momentul în care am pronunțat fraza, pentru mine, că literatura nu este chiar atât de importantă, important e să trăiești drept. Pentru că multă vreme am avut sentimentul în România că literatura ne scuză și lașitatea și o anumită duplicitate și chiar nemunca, lipsa de talent ș.a.m.d. Deci, am dat de fundul piscinei și am apăsat foarte tare pe fundul piscinei să văd dacă ies la suprafață. Și am reușit să ies la suprafață, doar în momentul în care am spus fraza sinucigașă că literatura nu e importantă.
- Ai început din nou să publici cărți, în România. Nu știu cât și cum ai mai scris. Să înțeleg însă că acum ai început să trăiești drept și că te-ai putut întoarce la literatură?
- Da, am și făcut-o. În momentul în care am simțit că acționează asupra mea acest examen de conștiință total și când am tras concluziile despre cine eram și ce vreau, atunci am regăsit și drumul adevărat spre literatură. Le doresc această experiență tuturor prietenilor mei. Cât despre dușmani, aceștia nu mă interesează.

Bistrița, 20 iulie 2001

VALENTIN MARICA


„Mă obsedează acest sfârșit de secol XX"

- Valentin Marica, de ziua ta de naștere, ți-ai făcut un cadou aparte: ți-ai publicat o carte de versuri, nu una oarecare, ci o antologie… Aluviuni, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, pe care ai și lansat-o tot la Cluj-Napoca. De ce ai ales Clujul pentru prima întâlnire a acestei cărți cu cititorii? Ce semnificație are pentru poet pragul antologării?
- Nu e prima oară când de ziua mea de naștere îmi fac cadouri. E interesant ca tu, în interiorul tău, în gândul tău, să îți rezervi ție ceva. Dar de data aceasta, ceva aparte, un moment pe care eu l-am visat de multe ori și știam că trebuie să se întâmple: un moment în care să-mi lansez o carte la Cluj, locul care m-a format ca profesor, ca intelectual, ca om. Am simțit prima dată că înțeleg ceva din viață, acolo, la Cluj. Acolo am început studiul adevărat. Anii aceia de școală au fost cu adevărat ani de studii, cu multe cursuri, seminarii, cu multe ore petrecute în bibliotecă. Clujul pentru mine a însemnat zi lumină de studiu, cu prelungiri până în târziul nopților, cu puține zile de vacanță, care și ele însemnau lecturi. Am vrut să mă întorc la Cluj din acest motiv, apoi, pentru că, atunci când am plecat din Cluj, profesorii și-au pus mare nădejde în mine. Nu pot uita că profesorul meu, Mircea Zaciu, la absolvire, mi-a scris pe o carte „Absolventului în care îmi pun mari speranțe". Trebuia să mă întorc la Cluj pentru profesorii mei, ca un cuvânt de mulțumire, pentru că domniile lor au crezut în ceea ce voi face după anii de facultate. Pe profesorul Mircea Zaciu l-am trădat când am plecat din învățământ. Domnia Sa nu a fost de acord cu gestul meu. Eu am venit în Târgu-Mureș printr-o repartiție guvernamentală, ajungând la Școala Generală nr. 11, iar plecarea mea la Radio Târgu-Mureș nu a fost agreată de Mircea Zaciu. Cuvântul unui asemenea profesor pentru mine însemna cale de lumină, ceva care nu trebuia trădat, ci, dimpotrivă, respectat, urmat. Simțeam că momentul lansării mele la Cluj se va întâmpla cândva. A fost să fie de ziua mea de naștere, sub zariște de decembrie, când mai e atât de puțin până când secolul al XX-lea se va așeza la ultima cină. Mă obsedează acest sfârșit de secol XX, începutul următorului secol. Pentru mine, înseamnă joncțiunea între două uimiri, un timp cu totul aparte, pe care nu pot să-l trec cu vederea, nu pot să fiu indiferent la întâlnirea dintre două secole. La Librăria Editurii Dacia s-a lansat volumul Aluviuni. A fost, așadar, un timp al reîntoarcerii. M-am întâlnit cu foști colegi de facultate, cu unii nu m-am întâlnit din 1972, de parcă era chiar acel fel de întâlnire care se organizează la un număr de ani de la absolvirea facultății. Au fost profesorii mei de la Facultatea de Litere, lucru care m-a emoționat. Domnul Mircea Muthu mi-a prezentat cartea, alături de alți invitați, și momentul s-a adunat într-o emoție foarte puternică, pe care eu nu credeam că n-o pot stăpâni. Cred că a fost cea mai mare emoție pe care am trăit-o vreodată, care pur și simplu a curs, și-am lăsat să-și facă de cap. A fost un moment deosebit. Mi-a dat ceva aparte. Am simțit că am prieteni, că sunt oameni care-mi citesc paginile de literatură, știu să se apropie de ele cu sinceritate, să le aprecieze. Acolo, în acel moment, la Librăria Editurii Dacia, am simțit cum se-ntâlnește exigența cu prietenia, cu sinceritatea, lucruri care sunt valori ale vieții omului. Ele erau adunate într-un timp foarte dens, cât poate să dureze o lansare de carte. Dar ecourile, reverberațiile sunt extraordinare. Totul a trecut și într-un colind, pentru că momentul era ca o veste, iar colindul este vestea cea minunată.
- Aluviuni este o antologie de autor. Care sunt avantajele și dezavantajele selecției de autor?
- În orice caz, nu e așa cum se spune, că o antologie de autor ar fi publicitate. Categoric nu e așa. Departe de mine gândul acesta. Dacă este ceva rău într-o antologie de autor e probabil puțin egoism. Autorul vrea să-și vadă înlănțuite niște etape de creație, vrea să le simtă împreună, deodată, într-o aceeași respirație. Această antologie este unitară, are o curgere frumoasă. Eu am fost foarte exigent, am suferit pentru niște poeme care nu sunt în antologie. Am reorganizat materialul poetic, sunt schimbări - un titlu ca Secantă la ochiul mimozei a devenit Amiaza lui Iisus, dar nu e un joc gratuit și nici nevoia de noutate, ci am simțit că așa curge totul mai bine și se leagă totul mai bine. E foarte greu ca un autor să-și facă el o antologie. Dar cred în demersul acesta. Totul e altfel. Criticul are unealta și judecata altfel asupra textului literar, dar criticul literar de astăzi nu este criticul literar pe care l-am găsit noi cu ani în urmă și pe care îl vom găsi probabil peste niște ani sau poate chiar mâine, criticul literar de astăzi, pe de o parte, este absent, iar pe de altă parte slujește cu subiectivitate și poate chiar cu răutate „bisericuțe", grupulețe și așa mai departe. Aș fi vrut, sigur, să am volumul acesta pus sub un semn foarte puternic al criticului literar. Am făcut eu această antologie. Semnalele dinspre cititor sunt bune, cred că este o carte care spune ceea ce au spus volumele din care își trage ființa, ritmul, sensul...
- Antologia ta nu e doar o însumare prin scădere a conținutului cărților tale anterioare, ci e o încercare de transpunere a poeziei tale și în engleză, prin efortul unui reputat traducător, profesorul Virgil Stanciu. De ce ai dorit să-ți verifici spiritul poeziei tale în ritmurile limbii engleze?
- Putea fi o altă limbă de circulație. Eram la un curs despre documentarul radio, la Institutul „Goethe" din București, și un coleg de la Radioul public din Germania era foarte interesat de poeziile mele și încercam prin colegii care știau foarte bine limba engleză, să facem niște traduceri ad-hoc. Așa s-a pus problema că ar fi foarte bine pentru colegii mei radiofoniști, cu care noi suntem în legătură, de la studiouri din Olanda, Franța, Ucraina, să aibă și o variantă a unor poeme de-ale mele într-o limbă de circulație. Cred că acesta a fost momentul care m-a făcut să mă gândesc la această ediție bilingvă. Următorul pas a fost întâlnirea cu profesorul Virgil Stanciu și după întâlnirea și dialogurile pe care le-am avut despre poezie, despre traducerea poeziilor mele, n-am mai putut renunța, pentru că a fost o întâlnire cu totul specială. De fiecare dată era traducătorul, profesorul de reputație, dar și omul, analistul de mare finețe, interpretul de mare finețe al poeziei mele. Domnia sa s-a apropiat de poezia mea nu foarte repede, după mai multe lecturi, dar s-a hotărât că va traduce cartea. Când mi-a spus că a reușit să facă o traducere în care dânsul crede foarte mult, din nou a venit imboldul tipăririi. Cartea se contura în acest tandem poet și traducător, de fapt, poet și poet, aș putea spune. Am colaborat foarte bine cu profesorul Virgil Stanciu, cu Editura Dacia, cu Radu Mareș, directorul Editurii. Am avut o ușă deschisă la Cluj, cred că a fost și norocul meu, a fost o șansă, o colaborare deosebită cu clujeni deosebiți.

Decembrie 2000

MIRCEA MÃLUÞ

Mircea Măluț, pe numele său adevărat - Marcel Seserman, s-a născut la 9 iulie 1963, la Beclean, jud. Bistrița-Năsăud. Tatăl: Grigore (născut Seserman), muncitor, mama Rafila (născută, la fel, Seserman ), casnică. Frați: Ioan Dan, Alin Sorin și Cristian.
Studii: gimnaziale (1970-1978) în localitatea natală, Măluț, jud Bistrița-Năsăud; liceale: Liceul pedagogic din Năsăud, (1978-1982 ); universitare: Universitatea “ Babeș Bolyai “ din Cluj-Napoca , Facultatea de Matematică ( 1983-1987 ), licențiat al promoției 1987.
Ocupații: 1987 – 1993, profesor (1987-1989, Școala Generală Stupini; sept. 1989 – dec. 1989, Școala Generală Bichigiu, com. Coșbuc; ian. 1990 – iun. 1991, Liceul Electrotehnic, Bistrița; sept. 1991 - iun. 1993, Școala Generală Tărpiu). Din iulie 1993, bibliotecar la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud.
Activitate literară: debut în poezie în 1989 – revista Steaua, nr 2, p. 17, cu poezia Mozaic. Debut în critica literară – revista Astra, nr.9, sept. 1989. Debut editorial – 1992, cu volumul de versuri Exilul lacrimii, Editura Clusium, Cluj- Napoca. Redactor și redactor-șef al publicației Săptămana din Bistrița, alături de scriitorul Lucian Valea. Colaborator la revistele: Astra, Steaua, Dacia literară, Minerva, 22, Mișcarea literară etc.
Opera: Exilul lacrimii (versuri), Editura Clusium, 1992, Cluj-Napoca, Fragmente din monografiile imperiului (versuri), Editura Limes, 2002, Cluj-Napoca, Topografii critice (critică literară), Editura Eikon, 2004, Cluj-Napoca.
Referințe critice: Gheorghe Grigurcu în volumul Poezie română contemporană, vol. II, pg. 93-97, Editura Revistei Convorbiri literare, Iași, 2000, Gheorghe Grigurcu în România literară, nr.43, 30 oct.- 5 nov. 2002, pg. 9, Al. Cistelecan: Elegia vioaie, în Luceafărul, nr.23, 9 nov., 1994, București, Anton Horvath: Mircea Măluț – Exilul lacrimii, în Steaua, Cluj-Napoca, 1993, nr. 8-9, pg., 73, Ioan Pintea: Poetul și bucuria anonimatului“ în volumul Admirații ortodoxe, Editura Limes, Cluj-Napoca,2003, pg. 153-154.
Prezent în: Dicționar Literar 1639- 1997, de Teodor Tanco, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1998, pg. 211-212, Antologia poeților ardeleni contemporani de Eugeniu Nistor și Iulian Boldea, Editura Ardealul, Tîrgu-Mureș, 2003, pg. 209-210, Antologia poeziei românești de la S la XXL Editura Ha, Ha & Ha, Petrila, pg. 66-68, Antologia Cenaclului literar “George Coșbuc“, Editura Aletheia, 2001, pg. 111-116, Caietul cu poeți, Editura Mesagerul, Cluj Napoca, 1996, antologie de Petru Poantă, Patruzeci de poeți bistrițeni contemporani, Editura Aletheia, Bistrița, 2001, antologie de Ioan Cioba;
Îngrijitor al:volumelor: Generația amânată, de Lucian Valea, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, Jucătorul de cărți, de Lucian Valea, Editura Limes, 2004.
Premii literare: Premiul revistei Steaua, 1989, Premiul de poezie al Muzeului Literaturii Române din Iași, 1991.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

*
„Marile reușite literare sunt și expresia unei foarte bune solidarități de grup”

- Mircea Măluț, repeți, într-un fel, într-un alt timp istoric și la alte dimensiuni, „istoria” lui Ion Barbu, în sensul că vii spre poezie dinspre matematică. E un privilegiu sau un… sacrilegiu?
- Este neîndoielnic un mare privilegiu să fii inițiat într-o știință ca cea a matematicii, fără de care, cum spunea Galileo Galilei, lumea nu poate fii cunoscută în resorturile-i intime. Matematica te învață să fii deopotrivă riguros și speculativ, în matematică, la fel ca în poezie, frumusețea este dată de o anumită simplitate. Cred că avem de a face cu două spații care, fie se întrepătrund, fie devin complementare, poezia, la fel ca matematica, fiind, în esență, un act de cunoaștere, cu instrumente specifice, desigur. Matematica, în toată gama manifestărilor sale, are tangențe multiple cu poezia, ambele locuind spațiile pure ale neconcretului.
- Te numeri printre cei care nu s-au simțit în largul numelui propriu și ai recurs la un pseudonim literar. Avem exemple celebre de pseudonime literare devenite renume. Ce te-a determinat să recurgi la un pseudonim și-apoi să ți-l asumi ca identitate literară… definitivă?
- Pentru mine alegerea unui pseudonim a fost una dintre problemele grave cu care m-am confruntat. Eram convins de necesitatea de a intra în aria literaturii sub o altă zodie, considerând că mutațiile existențiale ce survin, de îndată ce accepți provocările ei, te schimbă fundamental. Aceleași rațiuni fac ca o persoană ce alege viața mănăstirească să opteze pentru un nume monahal, considerând că a părăsit orbita cotidiană pentru o alta, mai deosebită. O să-mi permit să răspund și la o altă întrebare conexă: de ce acest pseudonim? La o primă aproximare, pseudonimul ar părea inspirat de locul meu natal, dar lucrurile sunt puțin mai complicate. Natura mea este una duală: metaforic vorbind, una a uscatului și una acvatică; pe de o parte îmi place siguranța, certitudinea, lucrurile clare, domesticul, pe de alta sunt sedus de incertitudini, de nuanțe, de aventura în care se antrenează valurile în raport cu uscatul. Deci, altfel spus, mă aflu pe țărmul a două spații ce mă atrag deopotrivă cu aceeași forță, țintuindu-mă în fapt pe un mal, dacă vrei pe un măluț, spațiu tragic prin excelență, grație imposibilității optării definitive.
- Faptul că ai stat departe de lumea literară dezlănțuită te-a îndârjit? Te-ai simțit vreodată marginalizat, ai simțit „povara provinciei”?
- La începuturi, da! Atunci când, profesor fiind într-un sat izolat din Ardeal, ieșeam doar la sfârșit de săptămână pentru a-mi lua cărți și mâncare și, uneori, pentru a participa la câte un eveniment cultural. Acolo, retras, citeam și scriam cu o oarecare încrâncenare, cu sentimentul că trebuie să duc o luptă îndârjită pentru afirmare. Adevărul este că era foarte greu, pe atunci. În timp, însă, mai ales după deschiderea din ’89, am privit totul cu o anumită detașare, convins fiind că, până la urmă, contează opera pe care o clădești cu răbdare, dincolo de mode și cozerii de tot felul. Privesc acum provincia ca o dulce povară, cu sentimentul că sunt apărat de lucruri futile, de imediatul nematurizat, de epidermicul existențial, mai liber în a sta aplecat peste întrebările lumii, cum spunea Blaga, atent la cerul înstelat de deasupra mea și a legii morale din mine, dacă e să fim într-o rimă cu o celebră sintagmă kantiană.
- Ar putea exista un „complex Rebreanu” sau un „complex Coșbuc” pentru scriitorii din această zonă?
- Un complex, nu, dar o provocare, neîndoielnic, da. Să te naști în același spațiu în care s-au născut doi scriitori de alonjă mondială, care, în proză, respectiv poezie, au determinat schimbări fundamentale în matricea literaturii naționale te obligă să-ți evaluezi constant frontierele estetice, să cauți nu experimentul gratuit, ci formele de extracție adâncă. Vecinătatea, apoi, a doi cărturari temeinici, cum sunt Coșbuc și Rebreanu, impune o anumită ținută intelectuală, un mod responsabil de a privi literatura și rolul acesteia în perimetrul manifestatului. Să nu uităm că Rebreanu și-a dat măsura nu numai în roman, dar a fost un director de teatru foarte eficient, conștient de rolul jucat de acesta, a înființat și condus reviste literare apreciate, că, la rândul său, Coșbuc a avut și el o foarte bogată activitate revuistică, a făcut excelente manuale școlare și rămâne unul dintre foarte bunii noștri traducători. În tot, două conștiințe culturale care impun o anumită conduită în acest spațiu.
- Până la urmă, „provincia” ta literară, geografic vorbind, e Bistrița. Un spațiu care încearcă de ani buni să-și câștige un loc mai bun în viața literară. Ce-a reușit și ce-i lipsește pentru ca reușita să capete alte dimensiuni?
- Bistrița își conturează, încet, e drept, un anumit profil literar, ca o unitate în diversitate. Există câteva grupări literare, care nu promovează o ideologie literară proprie, având în schimb o anumită afinitate față de anumite cercuri literare mai active la nivel național. Altfel, există tendința afirmării pe cont propriu a celor care scriu în acest spațiu și, uneori, au reușit să străpungă o anumită barieră de rezistență, manifestată de critică sau de cititori. Cred că ar fi foarte important ca unele forțe literare să-și unească demersurile în jurul unei platforme ideologice care să confere o identitate mai accentuată, iar acest lucru să se reflecte în politica unei reviste literare. În paranteză fie spus, revistele noastre literare au majoritatea această problemă, a identității ideologice, desigur mă refer la ideologie literară, nu politică. Acestea sunt foarte eterogene, în paginile unei astfel de reviste găsindu-și loc, ca într-un adevărat turn Babel, toate rostirile literare. Acest fapt generează și lipsa polemicilor de substanță, apatia fiind cea care caracterizează o bună parte a manifestărilor noastre revuistice. Apoi este nevoie de un efort care să conducă la o mai bună prezență în aria critică, la o mai accentuată mediatizare, la mijlocirea mai multor contacte cu cei care ierarhizează literatura momentului. Marile reușite literare sunt, dincolo de valoarea literară care desigur este determinantă, și expresia unei foarte bune solidarități de grup a unor personalități, care au știut să-și creeze o identitate proprie, să-și construiască vedetele și directorii de conștiință, să inducă legenda și mitul literar, constituindu-se, în timp, drept un factor de presiune care sfârșește prin a fi recunoscut
- Cum apreciezi felul în care critica s-a aplecat asupra cărților tale?
- Cei care s-au oprit asupra cărților mele, și aș nominaliza aici doar pe Gheorghe Grigurcu și Al. Cistelecan, au apreciat pozitiv demersurile mele poetice. În rest, eu în acest punct am greșit; într-un exces de modestie prost înțeleasă, nu m-am ocupat suficient de atent la modul cum circulă volumele, dacă au ajuns unde trebuie ș.a.m.d.. Nu am motive să spun că, față de mine, se practică o conspirație a tăcerii. Trebuie să fiu mai atent la gestionarea imaginii mele literare, lucru care foarte multă vreme l-am neglijat, iar actul acesta este un ingredient obligatoriu pentru accederea la succesul imediat.
- Preocupările tale de critică literară își pun amprenta pe activitatea poetică a lui Mircea Măluț?
- O să-ți mărturisesc ceva: eu am venit înspre poezie dinspre critica literară. Sigur, am citit multă poezie, dar impulsul de a scrie poezie s-a născut după ce am parcurs o sumedenie de cărți critice. Un astfel de traseu și-a pus, cred, amprenta asupra modului cum scriu eu poezie, a configurat într-un mod aparte maniera demersului meu poetic. Am pretenția să spun că m-a făcut imun la acte și lucruri străine literaturii de substanță, mai atent la o întreagă gamă de imponderabile care nu pot lipsi din ceea ce îndeobște catalogăm drept poezie. Călinescu spunea că este foarte greu să spunem ce este poezia, dar putem afirma cu certitudine ce nu este. Afinitatea mea față de critica literară mi-a întărit sentimentul că eu scriu poezie și nu altceva.
- De ani buni, Bistrița își încearcă puterile într-o „Mișcare literară”. De ce nu reușește presa literară din provincie să se impună cu adevărat, să-și câștige notorietate?
- Eu cred că, în acest moment, presa literară a provinciei este mai consistentă decât cealaltă. Dacă privim spre revistele clujene Steaua, Apostrof, Tribuna, la Vatra, de la Tg. Mureș, spre Familia orădeană, la revista Poesis, de la Satu Mare, la Convorbiri literare a Iașului, la Mișcarea literară, chiar, de la Bistrița, și enumerarea ar putea continua, avem o imagine edificatoare a calității actului literar promovat de aceste reviste. Revistele bucureștene dau sentimentul unei activități mai vii, a fost și este un specific al lor, timp în care cele provinciale, transilvane, în special, au un aer conservator, în înțelesul bun al cuvântului, cultivând o anumită temeinicie, care le-a făcut mai retractile la experimente și mode literare. Notorietatea este o variabilă mai degrabă sociologică decât expresia calității unui act artistic și se obține, de cele mai multe ori, prin prezența insistentă într-un mediu mediatic influent.
- Dacă ai prelua conducerea unui publicații literare (ai trecut și prin experiența revistei „Săptămâna”), care ar fi strategia acestei publicații, „direcția”, programul acesteia?
- În primul rând, așa cum bine ai precizat și cum am subliniat în diverse ocazii, o revistă trebuie să-și asume o platformă-program, o direcție, un set de valori pe care să le promoveze cu consecvență, pe de o parte, iar pe de altă parte să creeze un director de conștiință, un leader, într-o altă formulare, care să fie purtătorul acestor idealuri. În fapt, așa se naște, după cum a demonstrat, printre alții, Lucian Valea, o generație literară sau de altă natură. Apoi trebuie să aduci în scenă o serie de ingrediente fără de care o asemenea mișcare nu are prea mari sorți de izbândă. De pildă, oamenii au nevoie de povești extraordinare, de legende, de mituri, de senzațional și toate acestea, dacă nu se nasc spontan în actul mișcării, trebuie fabricate, trebuie făcut un scenariu. Să nu se înțeleagă greșit: nu este vorba de falsificare, ci de modul în care prezinți un fapt literar, un curent, o ideologie. Romantismul a adus în scenă un personaj cu un profil anume: visătorul prin excelență, timp în care realismul unul aproape pe dos Acum, ca să răspund la cealaltă parte a întrebării, pot să-ți spun că aș vedea o revistă cultivând cu obstinență revenirea la metaforă, un neometaforism, dacă vrei, care cred că este elementul care lipsește poeziei de azi, o poezie care se îndepărtează prea mult de un nucleu definitoriu. Poate, cine știe...
- Destui scriitori au fost atinși de „aripa” politicului. În fel și chip. Cum ți-a influențat politicul viața de scriitor? Cum trebuie să reacționeze scriitorul la tentațiile politicului?
- Nu mi-a influențat-o prea mult, poate latura relațională, prin forța lucrurilor a fost mai accentuată, contrar firii mele mai retractile, preponderent introvertită. În ce privește tentațiile, aici nu există o rețetă anume, depinde de o sumă întreagă de factori: conjuncturi istorice care punctează fundamental, favorizând un curs anume, cum de pildă au fost evenimentele din ’89, de o natură aparte a individului etc. Avem exemple din toate categoriile: scriitori care s-au implicat politic, regretând mai apoi, alții care s-au implicat fără regrete, după cum au fost scriitori care au păstrat o distanță apreciabilă față de politică. Personal, am considerat că trebuie să mă implic - și țin să subliniez că nu regret, chiar dacă am avut și mari dezamăgiri, dar până la urmă în ce sector de activitate nu sunt - de partea forțelor democratice care ne legau de trecutul nostru istoric sănătos, recte PNÞCD (unde m-am înscris) și PNL cu care am intrat în alianțe.
- « Așa ne-a fost dat nouă/ să ne naștem între două căderi /aflați totdeauna în dosarele călăilor/ victimele necesare echilibrului” – spui într-o „Prefață” poetică. Nu sună prea încurajator pentru un „portret al artistului la tinerețe”. De unde atunci dorința de a merge mai departe în literatură?
- Literatura este, în primul rând, un mod de a fi în lume, apoi un act de cunoaștere și de reflectare subiectivă a ei, prin prisma proprie-i ființe. Literatura mă ajută să trec într-un anume fel printr-o lume plină de incongruențe, mustind de absurd, dimensionată, preponderent, pe coordonate negative, în care câteva oaze, din ce în ce mai puține, fac cât de cât suportabil verbul a fi. Literatura, alături de matematică și de alte câteva manifestări ale spiritului, este o astfel de oază.
- Prin condiția de bibliotecar au trecut mulți scriitori. Cum se simte scriitorul zilnic între cărți, luând pulsul lecturii?
- Copleșit, cu senzația acută că mereu nu citește destul, că i-au scăpat multe lucruri importante, că segmentul lecturii este o mică parte mărginită din infinitul ce potențial îți stă, provocator, în față. Altfel, mulțumit că viețuiește într-un spațiu ce și l-a dorit mereu – mi-am închipuit, chiar, o cameră în care, prin transparența podelei, să se vadă cărțile aranjate sub podea, tavanul să fie din cărți, iar pereții, bine înțeles, la fel, deci o cameră numai și numai cu cărți. Biblioteca este o altfel de biserică în care caut să fiu un foarte bun preot.

August, 2006



IOAN PINTEA

Născut la data de 26 octombrie 1961, în satul Runcu-Salvei (actual comună), jud. Bistrița-Năsăud.
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” – Cluj-Napoca (secția Teologie pastorală). (1990 – 1994).
Bibliotecar la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud (1984-1990), director la Centrul Județean pentru Conservarea și Valorificarea Creației Populare Bistrița-Năsăud (1991-1993), redactor-șef al revistei Renașterea a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și consilier cultural al Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului, deputat de Bistrița-Năsăud în Parlamentul României (1996-2000), din 2002 șef serviciu la Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud, preot paroh în satul Chintelnic.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Inclus în volume colective de literatură, eseu, teologie: Logos; Arhiepiscopului Bartolomeu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001; Medicii și Biserica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003; Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003; Antologia poeților ardeleni, Târgu Mureș, 2004; La Beclean pe Someș cândva și Anotimpul cailor (antologii alcătuite de Aurel Podaru), Editura Clubul Saeculum, 2004, 2005, Adânc pe adânc chemând (antologie de Pr. Ioan Petraș), Editura Brumar, Timișoara, 2006. Inclus în Streiflicht (Simone Reicherts-Schenk și Christian W.Schenk), Editura Dionysos, Kastellaun, Germania,1994. Tradus cu poezie în franceză, maghiară, germană. Prezent în alte antologii naționale și internaționale.
Laureat a mai multor Festivaluri de Poezie. Incununat cu numeroase premii: Premiul pentru eseu la Saloanele Liviu Rebreanu – Bistrița, Premiul pentru poezie la Festivalul George Coșbuc - Bistrița, Premiul revistei Astra, Premiul revistei Poesis, Premiul pentru eseu al revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru poezie pe anul 2000 al Editurii Dacia, Premiul Ioan Alexandru al Studioului de Radio Cluj, Premiul pentru Jurnal / Memorialistică al Editurii Emia, Deva, etc.
Inițiator înainte de 1989, alături de Mircea Oliv, Virgil Rațiu și Gheorghe Suciu a Saloanelor culturale Liviu Rebreanu, la care participă: N. Steinhardt, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu, Mihai Șora, Andrei Cornea etc.
Debut: Limba și literatura română – seria pentru elevi, 1972, debut editorial: Antologia Alpha ’85, Editura Dacia, 1985, Cluj-Napoca.
Împreună cu Lucian Valea, Cornel Cotuțiu, Andrei Moldovan, Ion Moise reeditează în anul 1990, la Bistrița, revista Minerva, serie nouă. Fondator, împreună cu I.P.S. Serafim, Nicolae Stroescu Stânișoară și Pr. Simion Felecan al revistei Mitropoliei Ortodoxe din Germania Deisis (München). Redactor șef până în anul 1996 al acestei reviste.
Ca student, redactează și devine redactor-șef al primului număr din revista Logos, editată de Institutul Teologic de Grad Universitar Cluj.
Reeditează, la Bistrița, în 2003, împreună cu Olimpiu Nușfelean, Virgil Rațiu și Ion Moise, revista de cultură Mișcarea literară, fondată de Liviu Rebreanu. Este redactor-șef al acestei reviste.
Rubrică permanentă sub titlul Insemnările unui preot de țară în revista Convorbiri literare (Iași).
Inițiatorul seriei noi a publicației Revista Ilustrată, editată de Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud (2004).
A colaborat și colaborează la: Adevărul Literar și Artistic, Dacia Literară, Luceafărul, Minerva, Euphorion, Viața Românească, Interval, Arca, Cadran, Amfiteatru, Convorbiri Literare, Vatra, Tribuna, Steaua, Renașterea, Cuvântul, Poesis, Poezia, Echinox, Romania Liberă, Telegraful Român, Mișcarea Literară, Deisis (Munchen/Germania), Lumină Lină (New-York/SUA) etc.
Volume publicate: Frigul și frica (versuri), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993 (ajunsă la ediția a III-a), Însoțiri în Turnul Babel (eseuri și dialoguri), Editura Omniscop, Craiova, 1995, Mormântul gol (versuri), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, Grădina lui Ion (versuri), Editura Aletheia, Bistrița, 2000, Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, Editura Aletheia, Bistrița, 2002, 144 p. Primul interviu publicat în presa din România înainte de 1989 cu marele teolog. Admirații ortodoxe (eseuri teologice și literare), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
Prezent în Antologia 2003 a revistei „Convorbiri literare” cu ciclul de poeme ”Scara cu îngeri”.
Mic jurnal discontinuu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, urmate de Jurnal, Editura Humanitas, 2006.
Este autorul textului Slujbei de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin(2006).
Ediții prefațate, îngrijite: N. Steinhardt – Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, N. Steinhardt – Călătoria unui fiu risipitor, Ed. Adonai, București, 1995, Pro Memoria – Preot Protopop Grigore Pletosu, Ed. Aletheia, Bistrița, 1999, In aeternum. Nicolae Bălan – Arhiepiscop și Mitropolit, Ed. Aletheia, Bistrița, 2001, N. Steinhardt – Ispita lecturii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, N. Steinhardt – Pledoarie pentru o literatură nobilă și sentimentală (volumul I și II) Ed. Cronica, Iași, 2001, 2003, N. Steinhardt – Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, O icoană maramureșană Nicolae Monahul, – Supliment al revistei Mișcarea Literară, Bistrița, 2002, Cartea de la Runc, Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, Radu Săplăcan – Exerciții de balistică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, N. Steinhardt – Eseu romanțat asupra neizbânzii, Ed. Timpul, Iași, 2003, Nicolae Bălan – Texte alese, Editura Arcade, Bistrița, 2004, N.Steinhardt – Cuvinte de credință, ediție definitivă, Editura Humanitas, 2006.
Au scris despre cărțile lui, în reviste: Vasile Spiridon, C. Stănescu, Adriana Bittel, Ion Zubașcu, Liviu Papuc, Claudiu Târziu, Nicolae Băciuț, Ion Radu Zăgreanu, Tit-Liviu Pop, Valeria Manta Tăicuțu, Gavril Moldovan, Luminița Bălălău, Vasile Gordon, Ion Alexandru Tofan, Eugenia Þarălungă, Gheorghe Pârja, Ioan Alexandru, Gheorghe Grigurcu, N. Steinhardt, Dan Ciachir, Teohar Mihadaș, Petru Poantă, Laurențiu Ulici, Andrei Moldovan, George Vulturescu, Ioan Vieru, Ion Urcan, Adrian Popescu, Al. Cistelecan, Ioan Moldovan, Mircea Bârsilă, Ion Mureșan, Mircea Petean, Viorel Gheorghiță, Eugen Simion, Alexandru Pintescu, Gheorghe Suciu, Elena Maria Ganciu, Aurel Podaru, Dan C. Mihăilescu, Luminița Bălălău, Mircea A. Diaconu, Cornel Cotuțiu, Ion Buzași, Marius Vasileanu, Mircea Platon, Olimpiu Nușfelean, Virgil Rațiu etc.
Prezent în Dicționarul Scriitori români din anii 80-90, Editura Paralela 45, 2001, selectat pentru Dicționarul General al Literaturii Române(coordonator Eugen Simion) cu o prezentare de Vasile Spiridon, sub egida Academiei Române, în curs de apariție.
În volume: N. Steinhardt – Monologul polifonic, 1991, 2002, Andrei Moldovan – Coșbuc sau lirismul pragurilor,1997, Andrei Moldovan – Erezii lirice, 2004, Dan Ciachir – Cronica ortodoxă, 2001, Mircea Platon – Fără îndoială, 2001, Dan Ciachir – Ofensiva ortodoxă, 2002, Nicolae Băciuț – O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, Ed. Reîntregirea, 2005, Mircea A. Diaconu – Atelierele poeziei, 2005.
A călătorit în: Germania, Austria, Anglia, Grecia, Ucraina, Rusia, Polonia, Israel, S.U.A., Franța, Ungaria etc.
*
“Poezia însoțește mereu cuvântul Evangheliei…”

- Îți propun două sintagme: poet-preot și preot-poet. Ce e mai important pentru tine: preoția sau poezia?
- Nicolae, poate era mai bine să spui că preotul Pintea e și poet. Din când în când, își mai aduce aminte ceea ce a rămas din omul care gândește poetic. Nu cred că are întâietate unul sau celălalt, cred că se completează reciproc. Pentru că, iată, acum când dialogăm, suntem în preajma Învierii Domnului și că, mai ales în această noapte, în vinerea mare, prohodul Domnului se cântă și se rostește pe un celebru și extraordinar de acoperitor de poetic imn. Eu cred că la textul scripturistic, bisericesc, poezia e intrinsecă. Poezia însoțește mereu cuvântul Evangheliei, poeticul însoțește întotdeauna textul și rostirea liturgică. Nu sunt, deci, mari despărțiri între cuvântul inspirat dinspre Dumnezeu și cuvântul inspirat dinspre cel care comite poezia.
- Poetul contemporan este în general un poet al orașului. Foarte puțini poeți contemporani trăiesc la țară. Tu ești o fericită excepție. Care e viața unui poet la țară?
- Aș putea să fiu puțin stufos și să-l amintesc pe Heidegger, cu locuirea lui la țară. Dar nu vreau să devin bibliografic, nu vreau să devin acum un ins de bibliotecă și vreau de aceea să spun că viața unui preot de țară care scrie și poezie e o viață normală, e o viață obișnuită. Sigur, cu toate consecințele bune, frumoase, fericite, care pot să-i determine sufletul unui om care de la oraș s-a retras în această liniște rurală.
- Te privesc altfel credincioșii știindu-te că ești și scriitor, autor de cărți?
- Nu cred. Noi am avut aici, chiar în biserica satului, după Sfânta Liturghie, după slujbele pe care le facem, câteva prezentări de carte și la care satul a participat cu multă bucurie duhovnicească, aș putea spune, chiar cu voioșie cărturărească. Am rămas uimit, de exemplu, când a avut loc lansarea cărții de predici a părintelui Steinhardt, Dăruind vei dobândi, la Librăria “Aletheia”, din Bistrița, când aproape toată suflarea satului a umplut această librărie. Adică, lumea subțire din oraș se mira de ceea ce se întâmpla acolo. Adică, acești oameni, care veneau la o lansare de carte nu numai cu sufletul deschis, spre o carte de predici, din care eu de multe ori le-am vorbit în biserica din Chintelnic, au surprins venind și cu foarte multe daruri, cu foarte multe ofrande pentru scriitorii de la oraș, pentru orășenii care au participat la lansarea de carte. Sunt în acest sat oameni cu suflet foarte mare și care sunt deschiși nu numai spre viața aceasta trepidantă, viața aceasta grea, care se desfășoară acuma, viața aceasta materială cu toate grijile și ponoasele ei, ci sunt deschiși și spre ceva frumos, spre ceva care să-i îmbogățească sufletește. Și este bine că putem face acest lucru, să-i slujim prin biserică și să încercăm după puterile noastre să-i slujim și prin carte, prin frumusețea cuvântului inspirat.
- Ai fost unul dintre apropiații Sihastrului de la Rohia, dar și unul dintre editorii operei postume a lui N. Steinhardt. În ce măsură experiența de viață și cărțile lui N. Steinhardt îți folosesc acum, ca preot, ca poet?
- Sigur că îmi folosește extraordinar de mult, deși în ultimul timp, trebuie să spun aceasta, și eu trebuie s-o spun, am devenit un ins puțin controversat, puțin incomod, prin implicarea mea într-o anumită zonă a acestei vieți tulburi și greu de priceput la mintea omului, cum ar zice Eugen Ionescu, dar experiența părintelui N. Steinhardt îmi folosește foarte mult și merg pe un principiu pe care și Mântuitorul Iisus Hristos l-a spus și l-a repetat de atâtea ori, adică acel principiu al îndrăznelii, al curajului. Pentru că dacă vom avea curaj, dacă vom avea îndrăzneala să apucăm viața aceasta, poate nu tot timpul din părțile ei cele bune, poate din părțile cele rele, și care ar putea uneori să nu arate cât de frumoși suntem, poate atunci putem să avem deplinătatea acestei îndrăzneli și acestui curaj pe care Mântuitorul Iisus Hristos și Evanghelia ni le cer.
- Ai „evadat” din lumea satului și din cea a poeziei în cea a politicului. Sunt compatibile aceste lumi?
- Nu prea. Deși au uneori o relevanță practică. E foarte important să știm că biserica, pentru a deveni triumfătoare, ca să devină o biserică în glorie, în frumusețe duhovnicească, are nevoie și de partea ei luptătoare, de biserica văzută. Știm cu toții că biserica, în momentul acesta, trece printr-o perioadă destul de grea, deși, la prima vedere, toată lumea îi dă atenția cuvenită, toată lumea face o prezență nu știu cât de benevolă sau cât de sinceră pentru Evanghelia lui Hristos, dar iată, deci, după părerea mea, noi trăim o vreme în care sinceritatea trebuie cântărită foarte mult; și biserica, ca instituție, trece prin situații destul de dificile și destul de grele. Și ea, și slujitorii ei, preoții. De aceea, implicarea mea nu este o implicare neapărat politică. A fost aceasta o cale de a intra într-un for, haideți să-i spunem legislativ, în Camera Deputaților, unde pot să fac ceva pentru biserica mea, deci pot să fac ceva pentru biserica aceasta care, iată, în timpul campaniei electorale toți au ridicat-o în slăvi, au preamărit-o. Să nu uităm că la Iași politicienii s-au călcat pe picioare, ca să fie prezenți în fața camerelor de luat vederi, dar iată că acum se cam uită de acele temeneli, de acele invocări ale duhovnicilor, de acele invocări ale slujitorilor bisericii. Și e păcat fiindcă, iată, o spun din nou, biserica trece printr-o perioadă destul de grea, nu duhovnicească, ci instituțională. Pentru că preoții încă nu au salarii de la stat, pentru că sunt atâtea biserici și mănăstiri în construcție și altele care au nevoie de reparații capitale și nu sunt fonduri. Apoi e o nedreptate flagrantă că încă nu s-au restituit pământurile, pădurile pe care le-au avut bisericile. Deci, lucrurile sunt foarte complicate și implicarea mea în această zonă a politicului trebuie înțeleasă așa. Nu slujirea neapărată a unei doctrine politice, nu slujirea neapărată a unui partid, ci slujirea și pe această cale a adevărului pentru Hristos și pentru biserica în care slujesc.

Chintelnic, 26 aprilie 1997
Cuvântul liber, 1997
*
-Þi-ai legat numele, nu doar ca preot, de un loc, Chintelnicul, care pare rupt de lumea dezlănțuită. Dar tu nu te-ai rupt, totuși, de tumultul tranziției noastre. Ce ți-a oferit Chintelnicul, loc de care eu sunt legat prin fire tainice, în compensație la atașamentul tău pentru el?
-Chintelnicul nu e, totuși, un sat rupt de lumea dezlănțuită. E lângă șosea, e lângă o cale ferată, nu puțini dintre enoriașii mei lucrează la oraș... Așadar, Chintelnicul e o așezare de-a dreptul civilizată care, însă, are ceva în plus față de așezările sătești: păstrează cu străjnicie mustul cel bun în oalele sparte de eroii civilizatori. Nici eu, dar nici Chintelnicul nu suntem rupți, cum spui tu, „de tumultul tranziției noastre”. În acest sat, m-am născut a doua oară. Ca preot mai ales. Într-o iarnă, pe care nu am să o uit niciodată, am săvârșit, singur, aici, prima Liturghie. Au trecut unsprezece ani de atunci. Le sunt pe deplin îndatorat chintelicanilor. Cândva scriind despre o carte a mea, Însoțiri în Turnul Babel, Dan C.Mihăilescu îi dorea Chintelnicului gloria Păltinișului și a Rohiei...
-Ce i-a dat/ luat preotul poetului și ce i-a dat/ luat poetul preotului? Cum vezi, ca preot, poezia religioasă contemporană? În ce măsură poezia ta își are oazele ei de religiozitate?
-Nu se știe cine dă și cine ia. Și ca să fiu, cum, de fapt sunt, un împătimit noician, o să-ți răspund: nu se știe cine dă și cine primește. E o situație de reciprocitate pe care dacă ți-aș descrie-o și-ar pierde tot farmecul și toată frumusețea.
Termenul religios mă deranjează. Mai degrabă aș spune: poezia creștină. Da, situația poeziei creștine contemporane mă interesează… Nu mă preocupă foarte mult poeții-făcători de stihuri așa-zis creștine sau poeții consacrați în acest gen. Sunt preocupat mai mult de poeții care cultivă intermintent duhul creștin. Mi se par mult mai inspirați. Nu poți să scrii toată ziua poezie creștină. E obositor și pentru tine și pentru Dumnezeu. E ca în rugăciune. Trebuie în așa fel să te rogi ca să-I poți da răgaz și timp lui Dumnezeu să te audă și să-ți răspundă. Eu scriu poezie greu și rar. Mă consider un poet „religios” așa cum un pom înflorit se consideră creația lui Dumnezeu.
-Posteritatea lui Nicolae Steinhardt trece și prin eforturile tale. Cum arată această posteritate față de ceea ce, poate, și-ar fi dorit Monahul de la Rohia?
-Am întârziat cu răspunsurile la întrebările tale foarte mult. Și nu-mi pare rău. Pentru că pot, de-abia acum, să-ți dau o veste foarte bună. Au început să apară la Editura Humanitas primele cărți din seria N.Steinhardt… Eseuri despre iudaism, Cuvinte de credință, Primejdia mărturisirii, Articole burgheze… E o mare reușită pentru posteritatea Părintelui. A sosit timpul să fie așezat pe același raft cu prietenii și congenerii lui: Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Constantin Noica, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu... Chiar dacă unii s-au împotrivit cu obstinație, Dumnezeu și Părintele Nicolae au vrut altfel. Efortul meu în editarea operei Steinhardt nu e altceva decât un răspuns de mulțumire adresat Părintelui pentru încrederea și prietenia pe care din belșug și boierește mi le-a acordat.
Despre posteritatea lui, în general? Nu cred că s-ar fi așteptat la atâta glorie. Era totuși un om cu simțul măsurii. Când prietenul meu Cristian Bădiliță, care a avut ideea editării lui Steinhardt la Humanitas, a scris un text, patetic și bine fundamentat, pe tema canonizării lui, am stat pe gânduri și instantaneu mi-am adus aminte de o replică a Părintelui pe care mi-o spunea adeseori desemnând vreo năstrujnicie de-a mea: „Măi, să fie!”
-Am fost întrebat dacă, după ce ai ucenicit la Nicolae Steinhard, nu ești, la rândul tău, dornic să ai ucenici în sensul propriei tale ucenicii? Mai e nevoie de modele? De la cine ar putea învăța scriitorul tânăr să nu rătăcească fără orizont în literatură?
-Nu am ucenici. Am un prieten tânăr și câțiva tineri autori la care fac eu însumi ucenicie. M-a copleșit prea tare modelul Steinhardt ca să pot fi eu însumi model. Sunt un ins ca oricare altul, cu, dacă vrei, predispoziție spre ucenicie și pasionat până peste poate de lecturi și ros și robit pe dinăuntru de duhul literaturii. Nu mi-am pierdut capacitatea de admirație, drept pentru care învăț pe rupte și de la tineri și de la bătrâni. E mereu nevoie de modele. E greșit să te crezi (cum din păcate se întâmplă la o bună parte din frageda generație literară) propriul tău model. Narcisismul e primejdios și contraproductiv. Scriitorul tânăr să învețe „să nu rătăcească“ de la clasici. Să scrie mai puțin, să citească mai mult! Să nu creadă că e buricul pământului, să nu creadă că totul începe cu el și că în urma lui e praf și pulbere! Nu e unic și n-a inventat el literatura. Mai e prin preajmă, cum ar spune N.Steinhardt, alde Eminescu, Caragiale, Cervantes, Dante, Coșbuc, Dickinson, Tolstoi, Kavafis, Soljenițân... Nu strică nițică smerenie! Oleacă de cumințenie dă bine la sănătate.
-Deși te miști destul de lejer în lume, inclusiv în cea literară, nu simți povara provinciei? Cum vezi „relațiile” în lumea literară? Te simți o victimă sau un privilegiat al „cumetriilor” literare?
-Pe tema Provinciei s-a discutat mult și se va mai discuta. Nu cred că mai e o temă de actualitate. Sunt o mulțime de „provinciali” în București. „Cumetriile literare” se aseamnă izbitor între ele. Fie că ele se fac și se desfac în Capitală, în Iași, în Tg.Mureș, la Zalău ori în Bistrița. Ele sunt cu neputință doar la Chintelnic. În ceea ce mă privește nu simt nici o povară. Trăiesc la Bistrița și când simt nevoia să fiu de tot (a se înțelege absolut) provincial mă retrag în Bunguri (știi locul) sau la Runc. Acolo sunt meri înfloriți, pajiști necălcate... Lipsesc cu desăvârșire cumetriile literare.
-Ai trecut printr-o experiență politică, nu dintre cele mai confortabile, datorită chiar reacțiilor celor care n-au văzut cu ochi buni implicarea ta în politică. Unde trebuie să se oprească scriitorul în raport cu politicul?
-A fost o experiență pe care nu o regret, dar care mă încurcă grozav în a-mi exprima greața pe care o am acum față de politică. Sufăr pentru faptul că nu pot spune cât de mult urăsc politica pentru că mi se va reproșa, pe bună dreptate, că o dată și eu am fost în grațiile ei. Așadar, am o mică-mare problemă… și nu prea pot da sfaturi în acest sens.
-Ai făcut compromisuri literare, ai datorii neachitate în lumea literară? Ai nedreptățit, ai fost nedreptățit?
-E o întrebare cu iz teologico-literar. Compromisuri literare nu cred să fii făcut și nici datorii neachitate în lumea literară nu am. Am scris și scriu poezie numai când sunt inspirat, avînd convingerea că inspirația este de sorginte divină; așa că nu mă hazardez să umplu pagini întregi, fără noimă, clădind cu bună știință munți de maculatură. Lucrez la două cărți. În curând vor fi gata pentru tipar. Prin urmare, ies din zona datoriilor... Nefiind critic literar, nu cred că am nedreptățit pe nimeni. Nici eu nu am fost nedreptățit. În general, s-a scris bine despre cărțile pe care le-am publicat. Că nu am primit anumite premii, că nu am intrat în anumite dicționare și enciclopedii, nu mă îndreptățesc să spun că am fost nedreptățit. Literatura e un câmp vast în care e loc pentru fiecare. Toate la timpul lor sau niciodată. Nu e nici un păcat. Important e că, oricât ar fi de mic și de neînsemnat, scriitorul gândește frumos și măreț (iată cum patetismul mi-o ia înainte) în absolut contrast cu urâciunile, perfidiile și nemerniciile acestei lumi.
-Ai avut tentative, nu lipsite de rezultate, de a-ți face auzită vocea poetică și în acordurile altor limbi. Crezi că ne putem considera frustrați în granițele limbii noastre, că n-am fost percepuți, ca literatură, pe măsura valorii pe care o avem?
- Mi-au apărut câteva poeme în germană, franceză, maghiară, dar asta nu înseamnă mare lucru. Ce înseamnă câteva poeme publicate într-o antologie din Germania la o editură obscură, când știi că marii scriitori ai literaturii române sunt total lipsiți de rezonanță dincolo? Nu vorbesc de Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Ionesco... Ei sunt deja clasici. Vorbesc de cei cu adevărat mari și contemporani nouă. Din păcate, despre cei care au pătruns în ultima vreme, prin propria lor putere, fără proiecte și finanțări instituționale, în conștiința lumii, se vorbește destul de parcimonios. Un singur exemplu: Eginald Schlattner și cărțile lui: Cocoșul decapitat și Mănușile roșii. Cu siguranță, scriitorul român contemporan cel mai cunoscut peste hotare. Un „provincial” get-beget. E preot de penitenciar la Aiud și preot paroh în satul Roșia (Rothberg) de lângă Sibiu. Are caleșcă și când a fost la Bistrița mi-a făcut o invitație ecumenică: să mă plimbe de la Biserica lutherană unde slujește, până la Biserica ortodoxă și înapoi.
-Deși aparții ca vârstă bilogică, unei generații, cum te simți ca scriitor? Te poți „înregimenta” unei grupări, unui fenomen, unei stări de afinități elective?
-Am fost „înregimentat” de alții. Laurențiu Ulici, scriind despre Frigul și Frica, m-a consacrat drept „un optzecist întârziat”. Eu mă așez undeva la granița dintre optzeciști și nouăzeciști. De fapt, cred că aici mi-e locul. Poemele din prima mea carte de versuri, Frigul și Frica, le-am scris în anii ’80, cartea a fost tipărită în anii ’90. Așa că, judecând cronologic, sunt născut, literar vorbind, între generații... Am fost atașat, trup și suflet, unei singure grupări literare, numită Cenaclul Saeculum. Cenaclului Saeculum și lui N.Steinhardt, le datorez în mare parte ceea ce însemnez eu azi ca scriitor.
-Consideri că ai spus până acum tot ce aveai de spus, ca scriitor? Þi-au rămas cărți nescrise, proiecte eșuate?
-Tot timpul ai ceva de spus ca scriitor. Þin un jurnal în care scriu mai mereu; și pe măsură ce scriu îl și public (fragmentar) în revista Convorbiri Literare de la Iași. Jurnalul e un bun exercițiu de memorie, de meditație, o armonizare din mers a gândului cu lumea. Am în minte sute de cărți nescrise și mii de proiecte eșuate. În realitate, mi-au reușit doar câteva: vreo două cărți de poeme, una de convorbiri, un Mic jurnal, o convorbire cu Părintele Stăniloae, o carte de eseuri, poate, câteva îngrijiri de ediții din N.Steinhardt. În rest, multă risipă și lectură.
-Crezi că literatura epocii informaticii va suferi transformări radicale, va fi obligată la adaptări pentru a putea supraviețui?
-Cred că „epoca informatică” și-a luat partea. Există o literatură de computer și există o literatură de... carte. Personal, scriu pe computer, citesc ziarele pe computer... Nu pot citi cărți, ziare și reviste literare pe computer. E prea mult. Nu cred că se pune problema, acum și în viitor, a supraviețuirii literaturii. Ea trăiește pur și simplu, indiferent de epocă, istorie, evenimente. Literatura e mai tare decât epocile, istoria și evenimentele. Să recitim Odiseea, Divina Comedie, Don Quijotte, Ana Karenina, Doctor Jivago, O zi din viața lui Ivan Denisovici... N-am înțeles niciodată pesimismul scriitorului român. Cred că „epoca informatică”, deja instalată, ajută, cu toate tehnicile și mecanismele disponibile, literatura. Amin.

Bistrița, 27 septembrie 2006

VIRGIL RAÞIU


Prozator. De asemenea, poet și publicist. Semnează și sub pseudonimul literar Septimiu Nicușan.
S-a născut la 21 martie 1951 în Sânmartinul de Câmpie (Mureș). Este fiul lui Zacheiu Rațiu, preot greco-catolic, și al Dorinei (născută Săcărea), casnică. A absolvit în 1970 Liceul teoretic din Bistrița.
Din 1971, este membru al cenaclului literar “George Coșbuc” din Bistrița. Face parte din grupul de inițiativă al Cenaclului literar “Abecedar” (Bistrița, 1980). Este unul dintre inițiatorii Zilelor “Liviu Rebreanu” (trei ediții, incluzând concursuri de proză scurtă – 1982, 1983, 1984) și al Saloanelor literare “Liviu Rebreanu” (Bistrița, 1985-1988), manifestare interzisă de autoritățile comuniste în 1989 și reluată după 1990.
Debutează publicistic în martie 1973, cu poeme, în ziarul bistrițean “Ecoul”.
Debutul editorial are loc în 1975, cu volumul de versuri Atunci când te reîntorci acasă (Ed. Litera, București). Colaborează cu versuri, proză, articole de informație și de opinie la revistele: “Vatra”, “Tribuna”, “Familia”, “Steaua”, “Convorbiri literare”, “Luceafărul”, “Interval”, “Contrapunct”, “Euphorion”, “Timpul”, “Minerva”, “Cadran” ș.a., la ziare centrale: “România liberă”, “Ziua” și locale: “Ecoul”, “Răsunetul” și “Mesagerul”. A fost corespondent local al postului de radio Europa Liberă.
După debut, publică romanul Cărțile cu Alfonz (Ed. Dacia, 1988), volumul de versuri pentru copii Carte de bucate necolorate – desene de Răzvan Tenie-Brădean (Ed. Clusium, 1996), Cartea cu Alfonzel conectat la Internel (Ed. Emia, Deva, 1999), ediție bilingvă, română-engleză, Carte de rugăciunițe, desene de Marcel Lupșe (Ed. Emia, Deva, 2000), volumul de eseuri Cartea cu politice (Ed. Aletheia, 2001), Cartea persoanelor – povestiri, nuvele scrise între 1978-2000 – (Ed. Limes, Cluj, decembrie 2005).
Este director al Editurii Aletheia din Bistrița și director de distribuție carte la S.C. Aletheia S.A. din Bistrița.
Este redactor-responsabilal la Mesagerul literar și artistic, care apare lunar în corpul cotidianului “Mesagerul de Bistrița-Năsăud”.
Este secretar de redacție la revista trimestrială de literatură și artă Mișcarea literară, care apare la Bistrița.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990).
Despre scrierile autorului au formulat opinii critice: Alex. Ștefănescu (“Urzica”, 15 apr. 1989), Cornel Moraru (“Vatra”, apr. 1989), Oliv Mircea (“Tribuna”, 1 iun. 1989), Ioan Holban (“Cronica”, 21 iun. 1989), Alexandru Þion (“Astra”, nr. 9/1989), Ion Mureșan (“Tribuna”, 14 sept. 1989), Cristina Müller (“Amfiteatru”, oct. 1989), Gavril Moldovan (“Răsunetul”, 5 nov. 1996), Tit-Liviu Pop (“Suplimentul literar și artistic al Mesagerului de Bistrița-Năsăud”), Ion Moise (“Răsunetul”), Ion Radu Zăgreanu (“Mișcarea literară”, nr. 1, 2002), Mircea Petean (“Convorbiri literare” 2001) ș.a.
A îngrijit ediții: Deliu Iulian Bălan, Frate de cruce sau K-1942 (memorii din detenție, postdetenție, documente, poeme), Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, Virgil Săcărea, Somnoroiu și Somnoroaia (novelă, proză pentru copii), Ed. Aletheia, Bistrița, 2002, Constantin Brâncuși, 206 dodii (aforisme, maxime, cugetări, vorbe), Ed. Aletheia, Bistrița, 2002.
A fost distins cu Marele premiu pentru proză scurtă în cadrul “Zilelor Liviu Rebreanu”, ediția a II-a, Bistrița, 1984, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, pentru Carte de rugăciunițe, 2001, pentru aceeași carte, Premiul Concursului Național de Poezie “George Coșbuc”, Bistrița, 2001, Premiul pentru cartea 206 dodii de Constantin Brâncuși, în cadrul Saloanelor “Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2002.
*
„DIN PÃCATE, TÂNÃRUL POET SCRIE DESPRE ORICE ȘI ORICUM“

1. Mircea Dinescu spunea că „meseria de scriitor nu are nimic cu cea de corist, ci mai degrabă cu singurătatea alergătorului de cursă lungă“. Ce știți despre actualul „pluton“ de poeți. Ce nume v-au reținut în mod deosebit atenția și prin ce?
1. Că în citatul dat Mircea Dinescu bravează e cert, după cum la fel de bine știm că în toate literaturile lumii există și însingurați și coriști (sensul figurat se exclude). Propusă fiind o discuție despre o eventuală generație de scriitori, nicidecum nu ne putem închipui că se vor face referiri numai la poeți, întrucât există o clară corelație între poeți, prozatori, dramaturgi, critici ș.a.m.d. Ca atare, bănuiesc că discuția nu se va limita numai la nivelul „făcătorilor de versuri“. La noi, se vorbește deseori despre generația Nichita, cu îndreptățire și cu neîndreptățire. Expresia e îndreptățită pentru că, într-adevăr, ea a asumat actul de revenire la adevărata poezie, mai simplu spus la POEZIE, pentru că iarăși vremea reclama cu necesitate afirmarea unui nou val. Neîndreptățită, deoarece actualmente este posibil să vorbești despre Nichita fără a-l lega de Ursachi ori Alexandru ori Gheorghe, ori alții și alții și, idem, despre fiecare în parte, excluzându-se de la sine termenul propus discuției. Mai la obiect îmi pare că este când se vorbește despre primii echinoxiști (un caz oarecum singular în literatura de azi, caz pe care îl vor repeta acum poate cei de la Convingeri comuniste) și, desigur, ar fi îmbucurător dacă s-ar contura comentarii despre grupările România literară, Steaua, Luceafărul, Vatra etc., bineînțeles, comentarii la obiect, neforțate, nu descoperite de te miri care „arheologi literari“, grupări care, din păcate, nimeni nu se îndeamnă să le individualizeze, nici ele însele pe sine (cu mici excepții, dar neconvingător și în salturi), concluzia finală fiind aceea că peste tot se scrie și se lucrează într-un ton cu totul.
Ce putem ști despre actualul pluton de poeți mai mult decât am aflat de prin revistele de specialitate și rarele legături directe care există dar care lipsesc aproape cu desăvârșire? - de unde se dovedește că nimeni nu manifestă un deosebit interes pentru a-și lega numele de acela de generație.
Semnalez (pentru mine numai și numai) cu mare bucurie și satisfacție pe Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu, Domnița Petri, Nicolae Mircea Ben, Nicolae Băciuț, Radu Ulmeanu, Mircea Cărtărescu și alții încă.
2. Sub rezerva că generația e „o ficțiune necesară“ (Mircea Martin) credeți că s-ar putea vorbi de o nouă generație din perspectiva unei similitudini cu individualitatea generației lui Nichita Stănescu?
2. În parte am comentat mai sus. S-ar putea vorbi în condițiile în care există o astfel de conștiință. Nu cred, după cum „denunță“ faptele, că vreun tânăr poet și-a pus această problemă cu seriozitate. Ca și în cazul generației ‘60, criticii, dacă vor găsi de cuviință, îi vor alege, dacă nu, nu. Pentru a se întemeia o generație, în primul rând cei în cauză ar trebui să lupte în numele ei.
3. Reiau o veche întrebare care a constituit obiectul a numeroase dezbateri: Încotro se îndreaptă poezia de azi? Se integrează poezia tânără panoramei spirituale a epocii?
3. Poezia nu s-a îndreptat niciodată către ceva anume, iar atunci când a comis o astfel de direcționare a dat greș. Poezia este poezie; la fel proza și celelalte. În ceea ce privește integrarea poeziei panoramei spirituale a epocii, cred că ar merita o laudă: nu numai că se integrează ci și o depășește, adică locul și-l poate găsi cu ușurință, pentru că și-l conturează după semnele care le dovedește, cu îndrăzneală și sinceritate.
4. Despre ce ar putea să scrie, în primul rând, tânărul poet al zilei de azi? La ce carte lucrați acum?
4. Din păcate, tânărul poet scrie despre orice și oricum, excepțiile nominale le-am citat. Poetul are datoria de a privi în jur și de a scrie fără să facă din aceasta un act de bravură. Găina mai întâi se ouă și apoi cotcodăcește. Dacă îi reușește adevărata poezie este meritul său. Nu numai poezia, ci întreaga literatură trebuie să se ferească de prilejuri, conjuncturi, ocazii etc. Termenul de literatură ocazională ni s-ar părea înspăimântător. Mulți dau apă la această moară hodorogită, uitând că numai respectându-te poți respecta, poți fi respectat. Scriind despre oricine și oricum, riscul se generalizează și dă culoare, mânjind și pe acei care au luat literatura în serios. Atunci însă când scrii cu conștinciozitate, nimicurile altora te lasă rece. Fapt, de altminteri, mai mult decât firesc.
De mai bine de doi ani lucrez - pe lângă altele - la două ample poeme intitulate Poruncile și Eliberările, poeme care, probabil, vor constitui o carte.
5. Ce înseamnă debutul pentru d-voastră și ce propuneri aveți pentru îmbunătățirea actualului sistem de debut?
5. Debutat fiind, pentru mine debutul nu mai are nici o semnificație, după cum nici n-a avut.
Comentând despre debut în general, se pot spune multe. În primul rând am observat că pentru unii se leagă de faimă (?), pentru alții, nu, pentru unii de veniturile pecuniare (?), după cum iarăși pentru alții, nu. De fapt, problema debutului se leagă de penuria de hârtie pe care o susțin în special contabilii, pe ale căror mese hârtia, de toate tipurile, zace în mormane. Practic, ar trebui să i se dea fiecărui scriitor posibilitatea să debuteze dincolo de atâtea concursuri și formalități, pentru că nu a ordonat sau nu ordonă să i se dea neapărat și premiu pentru acest fapt. (A nu se considera pledoarie pentru a se tipări orice.) Abia apoi să intervină departajarea, pentru că marele nostru păcat șade în așa-zisa selecționare. Selecția o face timpul, critica bine cotată, nicidecum cea amicală și alți factori; de pildă: un criteriu ar fi vandabilitatea cărților publicate. Celui care-i rămâne cartea în librării să-i fie clar că nu are ce căuta în librării - bineînțeles, aici se pune cu seriozitate chestiunea controlării tirajelor (tiraje neapărat egale și neapărat să depășească 1500 de exemplare.) Cam atât.
6. Cum trebuie să fie tânărul scriitor pentru a aparține generației sale și prin ea, literaturii?
6. Este mai plăcut să vorbești despre scriitori decât despre poeți în special. Răspunsurilor acestei întrebări li se imputa că: toată lumea este în putere să dea sfaturi, dar nimeni sau poate foarte puțini le aplică, inclusiv sfătuitorii. Dar dacă întrebarea a fost lansată, să încercăm simplu, pe îndelete. Să nu mintă, să fie drept, să-și iubească și să-și respecte părinții și semenii, să fie devotat patriei, să nu înjure, să creadă cu sinceritate în ceea ce scrie și, iarăși, să nu mintă, adică toate atributele unui om moral. Trăsătura esențială a unui scriitor tânăr este să nu accepte niciodată convingerea că a atins și depășit ștacheta adevăratului scriitor, chiar dacă unii susțin că au atins-o, iar această trăsătură să și-o completeze mereu prin scrisul efectiv, scrisul cel de fiecare zi. Scriitorul, dacă aparține sau nu unei generații, știe și va constata aceasta (și prin alții) la timpul potrivit - esențialul este să știe, pentru că nu se poate striga în gura mare - cine îl crede?- indiferent de când și cât publică ori a publicat, că aparții cutărei generații sau, dimpotrivă, că nu aparții - iarăși, cine te crede? Tânărul scriitor, acesta este un drept care numai lui nu-i aparține.
Cel mai mare drept al tânărului scriitor este să publice nestingherit la fel ca și confrații mai înetate, paragraf la care, din păcate, suntem mai mult decât deficitari.

« Echinox », 1979, Ancheta “Dreptul la timp”
*
„Fac parte dintre acei scriitori rari care știu să se bucure când apare în preajmă un mai tânăr confrate”

-Un poet bucureștean, Paul Daian, spunea că nu-l interesează cititorii. Scriitorul Virgil Rațiu e și… librar. În ce măsură te interesează cititorii? Cum se vede cititorul prin ochii librăriei?
-Poeții din București au o hibă mare. Aproape toți sunt încredințați – nu știu de unde li se trage această “mătărângă” – că dacă trăiesc, scriu și publică prin hrubele Capitalei sunt geniali, au dreptul la replici unice și de neînlocuit, dau cu tifla în stânga și în dreapta. Această boală se agravează și mai și atunci și în clipele când nu reușesc să coboare cu picioarele în “tina” de pe Calea Victoriei, să vadă și să constate că toți aproape se manifestă mai provincial decât poeții care “hălăduiesc și hodorogesc” prin Cluj, Timișoara, Iași, Brașov… Sunt, adesea, de-a dreptul penibili. Nu fac altceva decât “vânează” cum să-și mai publice o cărticică pe banii statului, după care terorizează pe toți din preajmă pentru a obține nu știu ce premiu literar, de la USR, de la tot felul de asociații și asociați. Din afirmația lui Daianu nu descifrez decât un răhățel. E cât se poate de limpede că se dă grande. Doar n-o fi el Patrick Suskind!
Ca librar, mă simt foarte bine. Comand pe selectate dar și ce-mi taie capul, desigur, cele necesare, cele căutate. Sancționez pe cei care trimit librăriilor de aici cărți necomandate. De aceea, vânzările de carte înregistrate sunt pe măsură, adică foarte bune. Cel puțin în Bistrița, sunt cititori mulți și serioși. Selecția de carte pusă la vânzare se impune din start. Pot aprecia acest aspect. Nu mă laud, dar acesta este adevărul. Pe de altă parte, nici nu mă laud că “aș vedea” cititorii, cumpărătorii de carte. Nu-i urmăresc, n-am această deprindere. Dar îi simt. Și chiar știu, dacă îi întâlnesc, cum și ce fel de cărți au nevoie. Am învățat asta de-a lungul timpului. La Societatea de Librării Aletheia, mă simt foarte bine, ca acasă. Această societate, precum s-a întâmplat în alte județe, ca fost Centru județean de librării, nu a transformat comerțul cu cartea în comerț cu anvelope, biciclete sau bolțari, nici nu a făcut crâșme din unele localuri. (Singura problemă generală ar fi dacă am avea salarii pe măsura muncii – dar asta e o altă chestiune!) Umblu printre cărți ca balena în apă. Citesc și scriu, citesc și scriu – asta fiind și un fel de “obligație” care mă privește, dar pe alt palier. (Dacă cineva ar vrea să mă termine, i-ar fi foarte simplu: să-mi taie posibilitatea lecturii. Aș pieri în câteva zile, ca de inaniție.) Pe de altă parte, atunci când pot să ajut vreun tânăr scriitor în lansarea lui pe piață, mă bucur. Cred că fac parte dintre acei scriitori rari care știu să se bucure când apare în preajmă un mai tânăr confrate.
-Virgil Rațiu nu a fost privit doar ca un scriitor, el a fost mereu și un personaj, care nu putea trece neobservat, nici în viață, nici pe scenă. Regreți că nu ai făcut actoria? Ai nostalgia scenei, a anilor în care intrai în pielea unor personaje?
-Nu am regrete de nici un fel. Eu nu prea am nostalgii. Nostalgicii sunt un fel de soi de oameni care mă irită. Am jucat teatru de toate felurile, dramatic și poematic, de păpuși. Am realizat scenic tot felul de variante la te miri ce. Dar din toată această “poveste”, în mine nu au rămas decât acele figuri care apăreau pe aceeași scenă cu mine. De ei mă leagă foarte multe amintiri, care mai de care. Pline de haz, de nebunii tinerești. Fascinante, pe care astăzi nu le-aș mai putea repeta. Ca actor, nu cred că în timp aș fi făcut o figură “bună”, notabilă. Cine știe… Pe vremile acelea, în “piele” de actor, ca să fi fost luat în seamă trebuia neapărat să “aterizezi” și să te aciuezi prin Capitală… O altă nebunie. În orice caz, cel mai mult și mai mult mi-a plăcut, începând din ’80, să scriu, să joc teatru de păpuși. A fost fascinant. Nu aveam nici o opreliște. Habar nu avea nimeni că și prin teatru de păpuși făceam un anumit fel de “politică”. Nu scăpam nici un prilej în acest sens… Trecând prin aceste “grile” ale vremii, s-a născut și Alfonz, cel din romanul Cărțile cu Alfonz, apoi Alfonzel, cel din cărțile pentru copii.
-Apropo. Ai scris literatură pentru copii. Un gen pe cât de facil în aparență, pe atât de dificil în realitate, din perspectiva scriitorului. De ce scrii literatură pentru copii? Mai citesc copiii literatură?
-Literatura pentru copii este extrem de pretențioasă, vreau să spun, pretențioasă pentru scriitorul care se respectă și respectă cititorii săi, auditoriul său. Nu trebuie ascuns faptul că s-au publicat cărți pentru copii de-a dreptul idioate, și înainte și după. Să te prinzi de cap, nu alta! De la rime consumate și ușoare – ca în muzica ușoară populară și tâmpenizantă – “mare” cu “tare” și cu “soare” etc., la reluare de “teme” din poezii deja clasice, aceste “noi” poezele fiind lipsite de orice valoare literară. Niște pastișe…Dacă nu e Cățelușul șchiop, apare vreo vrăbiuță șchioapă, vreo furnică cu handicap, vreo albinuță fără aripioară ș.a.m.d.
Prima carte de poezii pentru copii am scris-o prin 1985. Deja fiica mea, Ruxandra, avea patru ani. Am fost mai mult decât motivat. Titlul inițial al cărțulicii a fost De-a Împăratul și de-a Împărăteasa, pe care, ca suverani, în o parte a doua a cărții, îi învățam cum să-și prepare “de-ale gurii” din nisip, din frunzare, din lut, din jocul de Păcălici, din jocul de Șah etc. Mai întâi, Editura Junimea din Iași mi-a respins manuscrisul pe motiv că nu “ar fi de nasul ei” și că mai bine aș preda-o la mai renumita Editură Ion Creangă. De la aceasta, apoi, am primit un răspuns definitiv și limpede: deocamdată așa ceva nu se poate publica. Asta a fost. Așa se face că abia în 1996, cartea a apărut cu titlul Carte de bucate necolorate, la Clusium. Am continuat să scriu pentru copii, deoarece la editarea lor nimeni, nici un editor, nu-mi cerea bani. Cărțile pentru copii se editează și se vând mai ușor. Pentru Rugăciunițe – o carte scrisă practic pe stradă, când îmi venea – apărută la Editura Emia din Deva, cu ilustrații color de Marcel Lupșe, în condiții excelente, am primit premiul USR, Filiala Cluj, în 2001… De cinci ani, plimb în cap o nouă carte pentru copii. Nu-ți “vând” titlul. E prea incitant. Sper să o aștern pe hârtie anul viitor, dar mai întâi trebuie să recitesc foarte-foarte multe cărți din literatura universală. Am nevoie de personaje multe și omologate. Sper să găsesc timp și pentru asta.
-Ai început să scrii poezie, dar ai “eșuat” în proză. Când e vremea poeziei, când a prozei, ca autor vorbind?
-Vreme și vremuri sunt pentru toate. Prin clasele a VII-a, a VIII-a scriam proză, la bunica, la țară aflându-mă, la Sânmartin. Scriam la lampă. Seara. Bunicu-meu, Iulius, cam bombănea. Cred că nu prea înțelegea ce “fac” eu. Bunica Maria, însă, mă “tolera” – era vorba, în ultimă instanță, că cam consumam fotoghinul din lampă. Scriam proză cu haiduci, cu spioni, cu aventurieri ca după Verne, Dickens, Twain, cărți găsite prin podul casei, tot acolo. De poezie “m-am lipit” în perioada cât am făcut armată. Scriam poezii și pentru gagicile confraților de soldă. A fost ceva haios. Mă dădeam știreț. Așa se face că până în 1978, aveam așezate pe hârtie, dactilografiate, vreo 12 volume de versuri. Am publicat în 1975, pe banii mei, volumul Atunci când te reîntorci acasă. Altă cale n-am avut. Pe vremea aceea, ca să debutezi cu poezie, era o adevărată aventură. Așa că, m-am debutat singur. În ciuda tuturor. (Am mai povestit despre aceste vremuri.) Oricum, mare brânză nu am realizat. M-a băgat în seamă doar Ulici și nu mai rețin cine… În orice caz, nu-mi dau seama cum, la un moment dat am început să scriu proză. Scurtă. Se pare că-mi “mergea”. Asta am simțit eu. Și mi-am dat frâu liber. De aceea, prin 1978, toamna, în fața blocului unde locuiam singur, am dat foc tuturor manuscriselor de poezie. Toate dactilografiate, toate pregătite de tipar. Doar aflasem clar că nu aveam nici o șansă la vreo editură. În poezie se debuta “selectiv”. Trebuia să fii “selectat”… Ha!… ce de “fluturi negri” de hârtie au zburat atunci în jurul blocului unde locuiam!… Eu, pe atunci, nu făceam altceva decât comparații între poeziile mele și ale confraților care publicau prin reviste, în volume. Ale mele poezele nu săreau din rând, pentru că o poezie bună e musai să sară din rând. Asta e!. Mi-am dat seama. Sunt un ins cu picioarele bine înfipte în pământ. Ale mele versulețe n-ar fi rezistat la vreun “test” sever. Ca să scrii poezie ca Ion Mureșan ai nevoie de har. Nu oricine are o așa rară șansă. (Ca și în proză. În 2004, după ce am citit romanul Pupa Russa de Gheorghe Crăciun, chiar am început să-l invidiez. Este cel mai bun roman contemporan publicat la noi după 1989!) Asta a fost. Între timp, mi-am dat seama. Salvarea mea a fost proza, și a rămas proza, cu toate că am debutat încă o dată, târziu, în decembrie 1988, la Dacia. Dar am ieșit cu un roman, nu glumă! Foarte bine primit în ’89 de critica de specialitate Un tiraj – din prima - de 30.000 de exemplare nu cred că voi mai prinde vreodată la o carte de a mea. Cartea s-a epuizat din librării în patru luni…
Zic și acum: definitiv, am rămas doar la proză. Așa poezie bună, aleasă se scrie astăzi pe ici pe colo - dar e suficient - încât eu nici nu îndrăznesc să-mi ridic nasul pentru ca să mai notez vreun vers!
Vremea poeziei este atunci când simți că e a prozei și invers. De-aia nu ne prea ies multe lucruri temeinice.
-Ce crezi că menține Bistrița într-un plan secund al literaturii? Nu sunt scriitorii de aici pe măsura exigenței critice a Capitalei?
-Parcă numai Bistrița… Și Clujul este în aceeași oală, și Timișoara, și Târgu-Mureșul… Iar toate acestea numai pentru că așa privește în jur corpul de critici din București. Ãlora nu le poți scoate din cap gărgăunii că ar fi cei mai tari din parcare. Au morgă. Joacă tare, dar din păcate jalnic. Poate tocmai de aceea, chiar în ciuda lor, foarte multe cărți remarcabile ale autorilor autohtoni apar, bine și frumos tipărite, la edituri din alte orașe decât București. Și totuși, mai nou tonul e dat de televiziuni: Apari la televizor, exiști. Nu apari la televizor, nu exiști…
Pe de altă parte, ceea ce chiar dă o notă de provincialism, mulți dintre scriitorii de pe aici nu prea sunt atenți la felul cum le ies cărțile de sub tipar. Par că editează maculatoare. (M-am cam săturat de editurele de cișmea! Aproape tot excrementul care se ocupă de scris și-a tras și câte o editurică! Culmea!) O carte, fie ea chiar genială, învelită între două coperte concepute de ageamii își pierde din start menirea și strălucirea. Astăzi cumpărătorii de carți sunt foarte atenți la felul cum e tipărită o carte, preferă să plătească mai mult când e vorba de design. Am văzut mulți cititori care atunci când iau o carte în mâini o pipâie ca pe o persoană iubită, ca pe un odor. Sunt foarte atenți și se lasă impresionați și de acest aspect.
Există și la Bistrița destui scriitori pe măsura exigențelor criticii din Capitală. Exemple avem, unele chiar edificatoare. Eu nu am sub nici o formă sentimentul că trăiesc în provincie. Eu nu dau Bistrița pe mocirla mârlăneasco-intelectualistă din București. Acolo domină fudulii și înțânații. Ãștia tot plutesc pe anumite suprafețe, ca să se vadă, să “dea bine” la cititor. Adevărații scriitori, fie ei bucureșteni, fie ei din alte părți ale țării, nu fac corp comun cu segmentul mediocru al scriitorimii de pe Dâmbovița. Pe acest palier, au și ei acolo “abudența lor din plin”! – vorba prozatorului Ioan Groșan.
-E greu să fii poet în patria lui Coșbuc și prozator în patria lui Rebreanu?
-Coșbuc este poetul Coșbuc, Rebreanu este marele romancier. Ca și scriitori de valoare, se puteau naște cine mai știe unde, prin Vaslui, prin Bihor, Banat. Pe mine mă umflă râsul când aud “profesori-academicieni”, cu state, care vorbesc despre nu știu ce “patrie” ale celor doi, adică județul Bistrița-Năsăud. Să fim serioși! Astea sunt clișeie de tip comunist. Din punctul meu de vedere, nu există scriitori bistrițeni, scriitori botoșăneni, craioveni, constănțeni. Astea-s bazaconii criticisto-tâmpenizante!
Ei, cei doi, există, îi respect, și atât. Menirea mea ar fi și este, după putințe, să le depășesc ștacheta… Dar această perspectivă personală… Ca atare, în această “patrie” a mea oarecum adoptată, mă simt excelent, scriu despre orice și fără rețineri. De Coșbuc și Rebreanu îmi amintesc atunci când constat că sunt prea singur. În acele clipe ar părea că le-aș cere ajutorul… Și mai adaug: în această primăvară chiar am recitit Rebreanu aproape integral, ca și pe Caragiale. Am trăit/retrăit revelații, nu glumă!
În patria acestor doi coloși este foarte ușor să te dai gogoașă, fără să ții cont de dimensiunea dovlecilor buni de fript. Ãștia, dovlecii, domină pe aici, prin zonă!
-În ce ar ar putea să constea solidaritatea în lumea literară? Mai crezi în prietenii literare? Te sperie găștile? Literare, firește!
-Dacă vrei să facem istorie literară, putem vorbi despre prietenii literare, solidaritate literară, chiar despre găști. Toate acestea au fost și s-au coagulat pe vremuri. Atunci, pare că se “aurau”, se manifestau astfel de spirite, de atitudini. După ’89, însă, astfel de manifestări interumane, interscriitoricești au pierit ca Biblioteca din Alexandria. A existat această bibliotecă pe acolo, dar nu mai este. S-a salvat ce s-a putut. Înainte existau prietenii și solidaritate de breaslă, deoarece altfel nu se putea răzbi. În anumite împrejurări, chiar ne ajutam între noi, simțeam aproapele. De când cu lovitura de stat din Decembrie anul pomenit, sub oblăduirea “maestrului” Iliescovici, totul s-a dat și a fost dat peste cap. Au început, așa, tam-nisam, să nu se mai înțeleagă prieteni între ei, să urle, pe diverse motive, unii la alții – deh! s-a dat liber la vorbariță! – găștile s-au spart. Puțin a mai rămas din solidaritatea anilor ‘70-80… Iar aici intervine un aspect de-a dreptul strigător: dacă privim retrospectiv, înseamnă că în unele relații pe care le-am cultivat înainte, cineva a mințit pe altcineva. Dintr-o astfel de perspectivă, aș putea deduce că eu, ca organizator al unor manifestări literare de răsunet la vremea aceea, desigur, împreună cu alți prieteni locali, îi știi, am fost tot timpul mințiți, duși cu preșul! Altfel, refuz să mai înțeleg frumoasele petreceri dimpreună, mai ales la Bistrița, anii 1983-1988, cu mulți oameni de seamă care veneau pe aici și care au lăsat urme.
În oricare caz, găștile literare nu mă sperie. Se vede cu ochiul liber: astfel de “gropi” și “ifose” cu mari scriitori, s-a decretat chiar și în lumne, au soarta pungilor de plastic ecologice, …la pubelă!
-Nu mai ești la prima tinerețe. Þi-au rămas de altădată cărți neterminate, în manuscris, abandonate? Cu ce te-a prins în sertar decembrie ’89, dar nu ți s-a părut pe măsura noilor (ano)timpuri?
-Asta este oarecum o întrebare fără sens. După 1989 s-a vorbit și tot vorbit despre “literatura de sertar” ca despre moaștele Sfântului Pafnutie – vorba bunului meu prieten Niculae Gheran – acest sfânt fiind ocrotitorul bețivilor la ortodocși. Nici o problemă. Nu a prea avut nimeni, dintre scriitori, “ceva pus la sertar”, temeinic. La sertar, au existat, dacă au existat, mai degrabă manuscrise ale unor foști deținuți politici. Pe baza acestora, au ieșit foarte repede pe piața de carte foarte multe cărți noi. În acest sens, am un exemplu: întâmplarea a făcut, cu ani în urmă, să intru în posesia unui manuscris în care sunt descriși mulți ani de detenție, inimaginabil de mulți, memorii presărate și cu poezii, excelente poezii. E vorba de Deliu Iulian Bălan din Bistrița. Acum nu mai este. A fost vârât la închisoare în 1941, pe când avea 19 ani, era militar. Cică ar fi cochetat cu Căpitanul. Și la închisoare a rămas, cred că uitat, până în 1953. A fost liberat pentru puțin timp, nici doi ani, și iarăși băgat la zdup, ca dușman invederat al poporului, ieșind de acolo abia în 1964. O adevărată dramă, îți dai seama. I-am publicat cartea la Editura Aletheia din Bistrița. Așa că este destul de clar, despre o adevărată literatură de sertar - beletristică în special - nu prea avem ce discuta.
Anul ’89 m-a prins în sertar cu câteva fragmente scrise în vederea viitorului roman. Dar l-am abandonat. Mi-am dat seama că atât cât am scris atunci nu avea anvergură. Materialul era bun de povestiri și nuvele. De aceea ce am scris înainte apare ca povestiri și nuvele de sine stătătoare în recenta mea carte de proză scurtă, Cartea persoanelor, Editura Limes din Cluj, 2005, proze adăugate altor scrieri de aceeași factură scriese din 1978 până în 2000. Ca atare, din ceea ce am avut așternut pe hârtie nu am pierdut nimic, dar nici nu am avut de retușat.
-Ce “răni” (ne)literare poate vindeca gazetăria? Cum ți se pare gazetăria care se face în România?
-Răni neliterare nu are cum, gazetăria, să vindece. Literatura e una, jurnalismul este cu totul altceva. Eu nu le confund, ca domenii publice, bineînțeles. Pentru un literat însă, gazetăria poate deveni un fel de pecingine. Sunt cazuri și cazuri.
Cred că numai la români – excepțiile le voi nominaliza dacă nu uit – gazetăria este o mare porcărie, dacă nu chiar o hazna. Că gazetăria înainte de lovitura de stat a fost o logoree și-o ladă cu minciuni, e clar. Dar că după 1989 gazetăria s-a cufundat în alte minciuni noi, de-o “inspirație” debordantă, mi se pare strigător la cer. Și toate aceste numai cu scopul manipulării evidente a opiniei publice. Atâția “formatori de opinie” mincinoși câți există în țara noastră nu cred că există niciunde în lume! La noi au apărut așa pe nepusă masă o grămadă de analiști politici. De un or fi ăștia? La rândul lor, cine i-a format pe ăștia? E ceva de râs! Plus că și cititorii, unii, sunt de-o naivitate crasă, vreau să spun lipsiți de o minimă educație. Nu știu să selecteze nimic din borboroselile multor politruci actuali! Și chiar din ’89, cot la cot cu Iliescovici, au mințit băieții “de bine” din presă pe rupte, în toate direcțiile! Mulți așa numiți gazetari (vezi alde Constantin Tinu, cică, o notorietate în materie de politică!, ca să dau un exemplu), au dus de nas acest sărman popor ca pe taur cu pipa.
Înainte vreme (începând din 1973), scriam prin ziare când nimeream. Nu am avut un program. Nu urmăream nimic. Dacă am urmărit ceva, asta se poate traduce prin corectitudine; mie nu mi-a plăcut niciodată să duc pe cineva de nas, cu atât mai puțin cititorii. După ’89, m-am aruncat în publicistică chiar cu entuziasm. De-a-mboulea. Nu regret, dar după 16 ani m-am cam sastisit. Scriu “tablete”, ca să zic așa. Bineînțeles, pe bani. Asta este motivația cea mai simplă. Dacă nu sunt plătit, nu scriu nici două rânduri. Pentru mine, vremea “muncii patriotice” a dispărut demult. Asta e viața. Simt însă că, după atâția ani, jurnalismul, această “repetiție” săptămânală, deseori zilnică, roade încet și sigur din prozatorul Virgil Rațiu. Dar din acest punct de vedere, ca și scriitor, nu sunt singular. Mulți confrați de generație procedează identic. Astăzi, încă scriitorii nu pot trăi numai din cărțile publicate. Puțini au această perspectivă. Activitatea de editorialiști, de opinenți ne salvează din punct de vedere pecuniar.
Mi-e silă când aud că gazetari contemporani se vând pe arginți nemunciți. Asta e foarte grav! Las exemplele pe altădată; nu din lașitate, din scârbă față de ceea ce constat că se petrece în jurul meu.
-Ai degustat și fructul politicii. Trebuie sau nu să se implice scriitorul în politică? De ce ai abandonat politica?
-În ceea ce mă privește, este vorba despre o falsă percepție. Am fost și sunt membru al Alianței Civice, dar această asociație nu a avut și nu are statut de formațiune politică. Confuzia a apărut atunci când s-a înființat Partidul Alianței Civice, care acum este disipat nu știu pe unde. Pentru mine este cât se poate de limpede că, pe atunci, apariția PAC-ului nu a fost altceva decât o altă manipulare de tip iliescian. Orice partid de orientare dreapta trebuia fărămițat, acesta era “obiectivul”. Iar PAC a mâncat pe rupte din eșichierul de orientare dreapta. Toți comuniștii au ros la PNÞCD și PNL pe rupte. Asta a fost orientarea neocomuniștilor. (Aici, deja, este vorba de o istorie întreagă. Nu am cum să intru în detalii, nu ar încăpea. Toți, cu Iliescovici în frunte, au respirat ușurați când Seniorul Corneliu Coposu s-a înălțat la ceruri. Numai cât nu au jucat tontoroiul, de bucurie, în văzul lumii. Ce bucuroși au fost, nenorociții!)… Toți neobolșevicii au tocit cu profesionalism fostele partide istorice! După cum s-a și întâmplat, după cum se întâmplă și astăzi. Chestiile astea se văd cu ochiul liber.
În concluzie, pot afirma că noul “tip” de politică m-a cam bulversat, ca să nu mă exprim mai indecent, deși ar merita. De aceea m-am și retras. Rămân cu opiniile mele publice, care sunt mult mai eficiente decât prezența mea în vreun parlament mai mare sau mai mic. La noi fac politică scriitorii de mâna a doua, ori foștii lingăi publici de tip “flacăra” și “săptămâna” și “luceafărul”! Alea de pe vremuri, bineînțeles, care astăzi poartă alte nume. Dar tot aia e!

AUREL RÃU

Născut la 9 noiembrie 1930, Josenii Bârgăului/Bistrița-Năsăud, poet, eseist, traducător. Facultatea de Filologie Cluj (1953). Debut cu versuri în Lupta Ardealului (1949). Volume: Mesteacănul, versuri, 1953, Focurile sacre, versuri, 1956, La marginea desertului Gobi, 1960, Unde apele vorbesc cu pământul, versuri, 1961, Jocul de-a stelele, versuri, 1963, Stampe, versuri, 1964, Cele mai frumoase poezii, antologie, 1967, Pe înaltele reliefuri, versuri, 1967, Elogii, 1968, Turn cu ceas, versuri, 1971, False proze, 1972, Trei poeți Perse, Machado, Kavafis, 1972, Zeii asediați, versuri, 1972, În inima lui Yamato, 1973, Micropoeme și alte poezii, versuri, 1975, Cuvinte deasupra vămii, versuri, 1976, Întâlniri cu scriitori, 1976, Omul de zăpadă, versuri, 1978, Grecia - călătorie incompletă, 1979, Septentrion, 1980, 1994, Versuri, 1982, Mișcarea de revoluție, versuri, 1985, Ritualuri, versuri, 1987, Efigii, 1989, Zodiac, versuri, 1991, În povești cu Ion Creangă, 1994, Gutui japonez, 1996, Andrei Mureșanu în răsăririle magicului, 1996, Seară cu versuri în lectura autorilor, 1997, Expo 99 de la Olahus la Emil Cioran, 1999, Școli, eseuri, 2000, Piatra scrisă, 2002, Lucruri și stele, 2003, Alcinous și zarva pețitorilor, eseuri, 2003.
A îngrijit, alături de Adrian Popescu, antologia Cântecul stelelor. Versuri "Steaua" 50. Traduceri din Antonio Machado, Saint-John Perse, Ghiorghios Seferis, Konstantin Kavafis, Alexandr Blok.

*
“Talentul autentic rodește, ca orice sămânță bună, pe orice pumn de pământ”

- Pentru unii dintre autorii care au beneficiat de lectura critică a lui George Călinescu, faptul acesta a constituit o adevărată glorie dar și un handicap, judecata magistrului marcându-le întregul lor destin literar. Cum ați primit însemnările critice ale lui Călinescu pe marginea poeziei dumneavoastră?
- Stima mea pentru plusul de spiritualitate românească pe care-l numim George Călinescu n-a trăit ca pentru unele cunoștiințe critice elipsa sau redresarea de-acum vreun deceniu, care, desigur, a fost salutară, ca orice emancipare de sub o autoritate incontestabilă a unei epoci și a unei permanențe a gândirii critice și estetice. Dincolo de unele limite de care s-a vorbit, iluminarea care a fost Opera lui Eminescu rămâne un fenomen unic, neperisabil, ca însăși uimirea care a determinat-o. Obținând la Steaua colaborările criticului Călinescu din anii săi târzii, bucurându-mă de ea alături de ceilalți colegi ai mei de redacție și apreciind-o în valoarea intrinsecă și în același timp simbolică, m-am bucurat și de șansa unei întrevederi, la el acasă, cu autorul Istoriei mari și al Enigmei Otiliei. Spiritul ardea la fel de intens, detractorii improvizați au multe de reproșat publicisticii, uneori pe dreptate. Cu tot corolarul unor răsfrângeri mai puțin înalte ale vârstei și ale unor amurguri, sufletul prometeic călinescian s-a implicat adânc într-o bătălie dusă acerb pentru redresarea esteticului, pentru tot ce putea însemna binele în cultura noastră. Poetul Călinescu digita, făurea tropi, găsea și nu găsea sublimul într-o artă ale cărei taine le descifrase adesea ca puțini alții. Cântând săpunul, alte „obiecte” umile, magistrul se copilărea, autorul Cronicii optimistului se îndârjise să persevereze în a alege grâul de neghină și în poezia celor mai tinere voci care stârneau mai mici sau mai mari ecouri. Fiindcă se cultiva o poezie a construcțiilor, a peisajelor industriale, a „omului nou”, crezuse sincer să vadă pașii făcuți durabil pe un teren care i se păruse steril. Referindu-se la poezii tematice, este cazul și al articolului în care sunt judecăți asupra a ceea ce scrisesem până în acel moment, se întreba cât de autentic sună o poezie a șantierelor, a pământurilor colectivizate și, adesea, ceea ce reproșa era lipsa unui nou autentic pe care îl socotea posibil. Poeziile în cauză sufereau numai de acest nou. Preocupat de a găsi noul de acest tip, era firesc să fie predispus mai puțin să-l vadă în revirimentul unor forme vechi cu care poezia anterioară îl obișnuise, singura haină pe care noul de fapt îl putea, ca reviriment, îmbrăca. Scriind despre mine a avut sub ochi acel gen de încercări ale „actualității” din volumele Mesteacănul și Focurile sacre, mai ales primul de tot „sub vremi”, critica a fost desigur dreaptă și, poate, elogiile prea generoase, îmi amintesc cu amuzament că regretam trecerea cu vederea, explicabilă, tocmai a acelor forme vechi care, pentru o secundă, însemnau în sufletul meu noul. Tot ca simplă nostimadă, mi-aș aminti că îl socoteam greșind într-o observație de detaliu, unde îmi reproșa o imagine. Îmi reușise o gracilitate intitulată Vântul. Ziceam la un loc, bucuros să cred că ia corp ceva fără corp. Despre vânt: „Ca o nevăzută minge de argint, pe ziduri sare”. Bravam, că aș fi avut eu dreptate: „o astfel de minge ar fi foarte grea”, opina „bătrânul dascăl”. Depinde cum privești lucrurile, îmi spuneam, cu sentimentul bonom al unor parteneri de cenaclu. Dar n-aș vrea să pierd măsura. M-aș împăca cu gândul să rămân tot în această frază, dintr-un mare cult pentru tinerețe: „Am citit producțiile unui poet clujean, bănuiesc că încă foarte tânăr, Aurel Rău, care, dacă este încă în plin proces de configurație e lipsit de bombasticism, de acrimonie, manifestată în stihuri împotriva confraților, și de emfază”. Deci, să ne ferim de emfază și să nu ne mai referim.
- În ce măsură v-au interesat comentariile critice la volumele dumneavoastră de poezie?
- Într-un sens, m-au interesat. Adesea, cronicile apar la foarte puțin timp de la apariția noii tale cărți, deci într-un timp în care nu ești ieșit cu totul din atmosfera încheierii lucrului la carte. Când încă mai ai, fără să-ți propui sau s-o știi, dialoguri cu unele din poeme, unele din versuri, unele din titluri, cu forma definitivă a sumarului, cu poezii pe care le-ai include dar încă nu s-au scris sau cu texte puse pe hârtie dar de care te-ai îndoit, de care te îndoiești. E firesc astfel ca în această mulțime vorbită sau vorbărie multă, să fii curios de un schimb de vorbe real, ca de pe o parte a unui râu cu cineva care se află pe cealaltă parte a lui. Evident, e important ca vocea care ți se adresează să fie reală, mă gândesc la toate sensurile acestui cuvânt. Altfel discuția e una ca între surzi. Dacă vocea e reală, să fiu mai precis puțin: a unui om care a citit cartea, care, eventual a fost prins cât de cât în câmpul de forțe care te-au avut prizonier, a unui om de idee și de sinceritate, nu numai de franchețe, care, oricum, e preferabilă politeții, care este gingaș jignitoare, socotesc interesul autorului față de critic justificat, și, respectiv, ipocrită masca de indiferență abordată uneori. Când vorbesc de interesul scriitorului față de ecoul cărții sale, mă aflu în raport cu altă problemă: a unicității actului de creație. El este întâmplător: un poet poate să scrie sau nu cutare sau cutare text, să încerce brusc gustul baladei în locul cântecului, să facă brusc pasiunea unei evocări, a unei alcătuiri epice, chiar sub forma prozei etc. Dar, totodată, odată comis, dacă scânteia s-a produs, s-a întâmplat ceva care nu repetă nimic, oricât nimic n-ar fi nou sub soare.
De o carte te desparți repede după ce ai scris-o. Poate complotează următoarea, orgolioasă, cât numai o presimți, față de prima, și mai fascinatorie. Dar alteori nu te desparți repede, și e un fel de a fi în literatură să poți cântări în forme diverse lucrul obiectivat, care fusese înainte numai himeră. Nimic nu-i inedit din ce spun, chiar poate friza patetismul, pe care aș vrea să-l ocolesc. Mă aflu, se nimerește, după o asemenea întâmplare, după o carte de care încet-încet mă despart, și poate de aceea socotesc să apăs pe minciuna că ești bucuros de un dialog, mai ales când nu aparții abonaților la listele din articolele „de sinteză” și, respectiv, după valul de cronici vine liniștea, liniștea bună, în care din nou mai importantă e viața decât expresia ei literară. În ce privește o nouă carte sunt de multe ori adeptul discontinuităților, al mutării în poluri opuse spre cu totul altceva, aceasta aproape deliberat, nu știu de ce, un fel de a lua totul de la capăt și, respectiv, de a nu fructifica ultimul punct atins, de a lăsa nepăsător totul să se prăbușească, de a construi din nou unelte, în loc să folosești pe cele gata fabricate, la care migăliseși și obținuseși rezultate câteodată dătătoare de satisfacții mari.
- Ce poate însemna prejudecata, prudența în poezie?
- Pot, desigur, ființa și una și alta. Prejudecata nu este urmată obligatoriu de artificiu. O eroare poate arunca într-un mare adevăr o altă stare a psihicului. Iată-mă apărând ceva de toată lumea hulit. Un poet se sprijină pe tot ce poate oferi sprijin, pe obiectele de aer, pe iluzii, pe convingerea tonifiantă că, dacă el n-ar scrie, lumea ar fi păgubită. S-ar putea ca uneori „spre izvoarele de unde bea curcubeul” să se ajungă și pe cataligi de… prejudecăți.
Și acum, prudența. Ca să joci tare, ar trebui s-o veștejești, s-o huiduiești; dar să respingem tentația pe care mi-o întindeți. Dacă am lua nume mari de inspirați, de mari posedați ai poeticului, ce loc, cât de umil, i s-ar mai putea da în preajmă-le? Dar, să știm chiar așa exact și totul, despre vasele comunicante din ceasul când fără să-ți mai aparții, fără să mai poți face față asaltului ritmurilor, rimelor, imaginilor, fluxului întreg al unui poem, poemul cade parcă de-a gata, dintr-o dată, pe hârtie, parcă dictat de undeva de sus? Rămân zonele, care cooperează, în casete separate? Face ravagii singur demonul riscului sau, în ceea ce numim îndeobște forma (în accepția din sport, a te afla în formă, în permanență, pentru a putea strânge în tiparele cele mai fericite metalul topit, care a început să curgă) intră, printre mia de lucruri, de draci mai mici, care sunt toți pe lista de plată a măreției, cumva și dumneai, cenușăreasă, prudența? Vorbind de teama de măritul cititor, Arghezi nu vorbește cumva și de ea? Nu-i nici o noutate pentru nimeni, poezia suferă în împărăția înțelepciunii, după cum, ca formă supremă, a plăsmuirilor artistice prin cuvânt, este expresia ei cea mai deplină.
- Purtăm în noi nostalgii, în diverse intensități. Care sunt nostalgiile dumneavoastră? Vă întreb, deoarece poezia dumneavoastră închide între constantele ei și sentimentul nostalgiei.
- Fiindcă ziceți care sunt nostalgiile dumneavoastră, nu mă constrângeți neapărat la o componentă a versurilor mele. O constantă nostalgie pe care am avut-o adesea și o am este după cărțile, vreo zece, pe care, începând să lucrez pentru o anumită carte, le las deoparte în favoarea ei, le amân. Am avut totdeauna în minte zece-douăzeci de cărți, unele le duci la capăt, încet, după amânări, pe altele nu le mai scrii, devin imposibilități, se îndepărtează de tine ca Dumnezeul anterior, bătrân, de care vorbește Mircea Eliade. Sau se sting, pur și simplu, ca niște iubiri. Cât ți-e dragă, dacă ți-e dragă, noua carte scrisă, poate de aceea ți-e dragă fiindcă ai omorât pentru ea alte zece cărți sau în orice caz le-a primejduit. O iubire de compensație. În ce privește nostalgia în poezie, pe nimeni nu iartă. Când un ascendent al ideii și abstracției, al numărului și reflecției pare a fi izgonit la mii de kilometri, găsește tertipul obiectivărilor și „sfânt trup și hrană sieși Hagi rupea din el”.
- Transilvania, ca spațiu spiritual și geografic, a marcat fizionomia artistică a multor poeți. Care credeți că sunt trăsăturile specifice, distincte, pentru poeții transilvani? Care valențe ale satului transilvan contemporan credeți că pot fi generatoare de spații lirice?
- Mi-ați pus în față un subiect pe care se poate vâna un doctorat. Și ce bine ar fi să existe, să fi existat până acum printre noi un asemenea vânător. Transilvania n-a iertat nimic, a dat cu generozitate și cu o exactitate și un orgoliu de breslaș, a marcat. Nimeni n-a scăpat. Formele pe care le-a luat în atât de felurite oglinzi nu-i ascund o aceeași pietroasă identitate. Din Þiganiada în teatrul lui Blaga parcă n-ar face decât un pas. Prin Andrei Mureșeanu, Goga, Cotruș, Mihai Beniuc tânăr, parcă s-ar război. Între Coșbuc și Emil Isac urcă un versant și coboară un versant trecând din veacul clasicității în veacul modernității. Cu Blaga își ia munții toți, vietățile, zodiile și se uită în izvoare și în iezere. Își are cuvintele ca și râurile în toate provinciile românești și e universală ca o planetă. În spațiul mioritic s-a lăsat expropiată și – ca variantele baladei Mioriței – a acceptat să-și piardă primordialitatea, acceptând anonimatul sintagmei deal-vale.
În ce privește valențele generatoare de spații lirice, ca să ne apropiem și să ne ferim de o hazardare și de un subiect delicat, nici nu-i nevoie de cuvântul transilvan, e suficient cuvântul sat. Sau e prima condiție. Sufletele zămislite de mediul rustic, ursite, frământate, vegheate, în primii lor ani, de stihii s-au deosebit și se vor deosebi mereu de născuții și crescuții în marile orașe. Eu sunt pentru toate acestea, cu toată invidioasa mea admirație pentru citadinii născuți iar nu făcuți. Ironiile sau privirea de sus sunt justificate de atâți monștri ai minorului rusticizant. Luate lucrurile în accepția lor mare, de cadrul mai larg al reprezentărilor prime, cu ecuația natură-cosmos, îi situez aici pe foarte mulți. Începând cu Eminescu, vorbind de, la întâmplare, Vinea, Arghezi, Fundoianu, Macedonski și, desigur, repetându-mă, Blaga. Talentul autentic rodește, ca orice sămânță bună, pe orice pumn de pământ. Fuga spre sat sau dinspre sat este o falsă problemă. Cerescul e pretutindeni, în ceresc intrând totul, inclusiv iadul baudelaireian, pictura abstractă din Mallarme, pestrițărimea din Villon și Pedepsele din Hugo, nu numai în superbele abisuri romantice.
- Cu multiple forme de ilustrare în poezie, patriotismul a fost (este) când compromis, când înscris benefic în spațiul poeziei autentice. Pornind de la versurile testamentele: „Las vouă moștenitoare / Creșterea limbii românești / Ș-a patriei cinstire” – v-aș ruga să vă referiți la condiția poeziei patriotice.
- Versul e invocat fără risc de greșeala, până și de hiperesteți. Are arome de începuturi și de învechire și noblețe și sens metaforic. În sens strict, poeziile patriotice care-și onorează revendicarea de la tandrul testament sunt rare, ca și evenimentele cruciale din istorie, cărora le sunt corolar. Dar au convenit mințile de bine la cuprinderea în concept a tot ce, cu valoare adevărată, îndeplinește chiar și numai unul din termenii binomului. A sluji creșterea limbii românești, cu inima curată, prin semnul egalității înseamnă a cinsti patria. Cu dimensiunile acestea de cupolă, vaste cât cerul românesc, conceptul favorizează și responsabilitatea morală și responsabilitatea estetică. Ce să-i faci, lângă copaci înalți, crește mult lăstăriș, cu ciuperci bune trec plaiul sau ploaia și ciupercile otrăvitoare. În practica vieții, desigur, foarte important e să nu le confunzi prin atât de multă asemănare.
- Un mod de-a sluji creșterea limbii românești e reprezentat și de traduceri. Cum vă alegeți autorii pe care-i traduceți? Ce criterii stau la baza traducerilor dumneavoastră?
- Să mă iau atât de în serios încât să nu frânez tentațiile confesivului? Cum stările propice scrierii de poezii nu sunt un circuit neîntrerupt, recurgerea la lectura altora în forma de adâncire care se materializează prin ridicarea până la echivalentul românesc scris, face parte din multele căi ale căutării de sine. Sau deslușirilor de sine. Sau re-gândirii poeticului. Când traducerea de poezie e un act industrios, e un mod de a întreba, cum ar zice Noica, graiul tău situându-te în interiorul lui. Se întâmplă să vezi fațete care altfel ți-ar fi scăpat, trăiești probabil fărâme din sentimentele încercate la altă scară, de oamenii care privesc pământul din satelit. Traducerile de referință ca de pildă ale lui Blaga (din lirica universală), ale lui Phillippide, Margaretei Sterian, cele din Esenin ș.a. sunt anexări de teritorii străine la teritoriul românesc, dar și onorări ale limbei ginții. Traducându-l pe Saint John Perse, e o situație specială, în momente de mai puțină supraveghere, cuvintele parcă se deschideau în adânc, ca niște ape clare, ca-n dicționarele etimologice. Vorbeau prin ceea ce semnifică, după cum și prin rădăcini. Și rădăcinile în ambele limbi erau de atâtea ori aceleași, se apropiau sau se depărtau, se întrepătrundeau, refăcând undeva în memorie sau într-o ceață albăstrie filtrarea vechilor greci prin grilele Dunării și Balcanilor, trecerea celților spre apus și reînfiltrarea lor în Dacia, dinspre izvoarele Dunării și Nistrului, de populații slave și scite, ramurile și rotirile gotice ș.a.m.d. Vreau să identific un punct în care se poate conveni că retranspunerea în altă limbă a ceva gata elaborat, este act de creație. Traducând prea multă poezie, un poet riscă autoexilări primejdioase. Am păreri bune despre sărirea în extreme din cele mai distanțate în timp și spațiu, pentru retrăirea prin orice mijloc a misterului poetic așa cum se lasă el simțit când încerci să-l ademenești în mrejele și castelele de gheață ale cuvintelor neamului tău. Sunt bucuros când, survenind o aniversare la care nu mă gândisem, pot aranja o serbare pe cont propriu la mine acasă (uneori ea e de taină), care constă din întârzieri pe sensuri, metafore și cuvinte, până devin românești. Am serbat, de pildă, așa, numai pentru mine, fără un gând imediat al tiparului, în acest an, pe Victor Hugo, de prin mai, la o sută de ani de la moarte.
Cred că traducând un poet de o prozodie grandioasă, neîncercarea de a respecta forma este neindicată. Respectiv teama că periplurile de cascadorie între arbitrarietatea și legitatea rimelor sporesc trădările. Mi se pare firesc ca în traducerea multor poeți contemporani, în toate cazurile unde se poate sau se cere, să se prefere transpunerea liberă în avantajul insistenței pe sufletul poeziei, care uneori trece nealterat prin observarea atentă a topicii prin neîncălcarea firescului, a zonelor de limbaj vorbit, a atâtor enclave de inefabil și inestimabil, care sunt pur și simplu maltratate prin repetarea formală care este simplă mimare.

Cluj-Napoca, 22 decembrie 1985 Vatra, 1/1986
*
„Există multă teamă de erore și, în același timp, o cantitate de speranță”

- Stimate Aurel Rău, cât de îndepărtate sunt începuturile dv. poetice? Cum le privește ochiul matur de acum?
- Întrebarea presupune o mărturisire despre un punct de vedere care se conturează în timp și nu în principal în tentația confesivului. Nu un „gol istoric se întinde" ci un prezent continuu, în sensul că poezia o cauți, o găsești în alte forme, mereu și mereu. Ceea ce ai făcut îți dă sentimentul unui progres, dar lucrurile sunt date pentru totdeauna, îmi sunt dragi poezii scrise în anii de liceu, în același grad cu cele pe care le-am văzut ivindu-se sub condei ulterior.
Dar pentru că ați pus întrebarea precis - lucrul, desigur l-am mai spus - mi s-a părut că merită reținute experimentele poetice de după hotarul întâlnirii cu poezia modernă, când eram la vârsta de 15-16 ani. Revelația poeziei interbelice - a lui Blaga și a lui Bacovia, a lui Arghezi și a lui Minulescu - a produs o mare ruptură în ceea ce privește reprezentarea pe care mi-o făcusem despre poezia din școală și lectura clasicilor; o opțiune pentru estetic, în sensul că opera de artă poate fi morală prin intermediul frumosului.
- Într-un portret al artistului (poetului) la tinerețe, ce loc ocupă erorile, „păcatele tinereților"?
- Evident, la ce v-am spus înainte survin etape care țin de factori externi istoriei de care vorbește Miron Costin.
Există un tribut al poemelor prime, în care simți o notă personală, plătit mirajelor care te-au ajutat să te autodeslușești, influențelor poetice. Eu am considerat o desfătare să le pot vedea împreună cu scintilații a ceva ce mi s-a părut numai al meu, mai ales după o a doua falie care a marcat această orientare a mea spre cuvântul poetic, în momentul în care, în plină formare fiind, manifestarea poetică avea de ales între a fi o cronică a evenimentelor zilei sau a nu fi deloc. Anii de după 1948, când eram tot mai tentat să confrunt întâmplările din sufletul meu cu o opinie din afară, m-au pus în situația ciudată de a trăi două realități, două existențe: una trainică, în care te consulți numai cu cărțile și cu reprezentările dinainte, și alta publică, a presei literare, trecută pe un drum al socialului, al evenimentelor imediate, al dezicerilor globale de trecut, pe care articole de direcție, lepădări, deziceri le etalau spectaculos în toate revistele, nu multe, și în ziarele cu pagini culturale, respectiv frecventam cenaclul de pe lângă ziarul Lupta Ardealului, unde scriitori mai experimentați, majoritatea tineri, dar mai în vârstă decât mine, frământau, moșeau, dezbăteau ceea ce s-ar numi o poezie nouă, cu șanse de publicare. Ei înșiși, chinuiți de întrebări și de dorința îngrijorată de a vedea renăscând metafora sau emoția sau transfigurarea, toate celelalte semne ale actului de creație, într-un limbaj al cetății. Exista multă teamă de eroare și în același timp o cantitate de speranță că în transformările ce se petreceau era o somare legică pentru o cotitură față de ce se obținuse în poezia noastră interbelică. Se făcuseră unele din jocurile poeziei moderne românești. Urgisiți, din păcate, marii poeți ce ne dăduseră sentimentul european al tuturor posibilităților previzibile până atunci, trăiau, dar în același timp își spuseseră principalul lor cuvânt.
Aceasta pleda într-un plan nevulgarizant pentru meditarea la o infuzie de vital, de un suflu al firescului de care decantările și subtilitățile formale păreau să priveze modalitățile poetice ajunse în momentul celui de al doilea război mondial. Pledau în acest sens lumini promițătoare din poezia americană, cu toată dezvoltarea de după poezia lui Whittman, cu dezinvoltura și imprevizibilul gesturilor ample, ipostazelor individuale celor mai diverse. Versul liber se afla, prin tot ce s-a întâmplat în această poezie în anii de după antologia lui L. Untermeyer, și el plin de rodnicie. Se constituiau în argument nu puține puncte terminus ale multor formule poetice care păreau să fi dat tot ce aveau de dat.
Travaliul sintactic și verbal arghezian, abstracționalismul și ermetismul barbian, miracolul bacovian cu melodia lui unică ivită dintr-o dată în Plumb și destrămată nu involutiv ci parcă dibuind orizonturi noi, în aparenta incoerență a Stanțelor burgheze, a asociațiilor scurte, nervoase, dureroase, a notației etc.
Se insista mult, cu șanse împărțite, asupra unei călduri a omenescului din poezia de război sovietică. Fie pe filiera cântecului și a atmosferei eseniene, dezvoltată ceva mai fericit de către unii practicieni în raport cu alții mai nefericit dotați, lozincarzi, fie pe filiera maiakovskiană, care în degradările ei de simplă invectivă sau de funcționarism nu estompa de tot sursa de răzvrătire față de răzvrătiri și tipare clasicizate, din perioada marilor contestări ale avangardei, din momentul juvenil al tuturor contestărilor în care imagiști și futuriști găseau un element comun într-o sete de deschideri. Pe de altă parte, poeții generației 1937-1938, tinerii premiați de Fundațiile Regale încercau schimbări la față, cu șanse și fără, obțineau câteva accente autentice de îmbinări de elemente iconoclaste, de clamări profetice, în anumite reluări ale baladescului, în pete de culoare, în îmbrățișarea cultului frust. Invada totodată o poezie retorică, făcută, gazetărească, factice, se cereau editoriale versificate, în acest climat - n-am pretenția să pot, într-o discuție directă, nepregătită anume, numi toate caracteristicele, componentele unei întregi epoci de prăbușiri și înmuguriri - la cenaclul la care m-am referit se discuta pasionat pe marginea ofertelor tuturor fluturilor care se îndreptau spre o lumină care putea fi o sticlă de lampă. Funcționa umorul, spiritul critic, voia bună tinerească, o repugnantă față de oportunism, o curiozitate de nou, o bunăvoință față de semnele talentului autentic, intransigență față de desuetudine și față de pășunismul care se prelungea dintr-o poezie minoră, interbelică, o slăbiciune pentru acuratețe. Din nefericire, nu dintr-o perspectivă lungă, a duratei, spuneau Da și Nu voci mai afirmate, conștiințe artistice constituite: Miron Radu Paraschivescu, învăluit în aura Cânticelor țigănești; Ioanichie Olteanu, pe care îl admiram pentru baladele sale de o frustitate rafinată și care aducea a adiere dinspre momentul de conștiință ce fusese Cercul literar; A.E. Baconsky, nu de tot lecuit de teribilismul frumos al opțiunilor pentru o poezie suprarealistă, în care se înscrisese cu câteva poeme publicate, și de un spirit caustic, de un orgoliu benign; Victor Felea, cu un mic trecut literar și el, concretizat în poezii publicate în anii războiului, dar și în însemnări critice, articole despre cărți, pe care și le văzuse în paginile Paginilor literare, editate la Turda de Toader Mureșan, acest coleg de generație cu Mihai Beniuc (minunatul poet al Cântecelor de pierzanie) și om de bine pentru Lucian Blaga în primele zile ale refugiului din Cluj, din Ardealul de Nord, în condiții atât de vitrege cedat. Cutezau ieșiri din timiditate și atitudini voci la primele lor articulări, se respingeau „intimisme" sau rizibile gafări, se selectau compoziții apte pentru paginile Suplimentului cultural pe care ziarul local reușește la un moment dat să-l găzduiască în succesiunea unei pagini literare obișnuite. Situați singur aici, cât de radical vreți, citind presa vremii, „păcatele tinereților" și erori. Râd singure în propriul cont, prin timp, atâtea, după cum licărește câte o imagine de candoare, câte o floare de accent personal.
- Dintre poeții prinși în vârtejul proletcultist, unii au scăpat, „reabilitându-se", dând măsura adevăratei lor valori. Alții au rămas „incurabili", datori impactului cu acea epocă. Pentru că ați trăit efectiv acele circumstanțe sociale și literare, ce ne puteți spune despre mecanismul „schimbărilor la față"?
- Poeții cu adevărat „prinși", după părerea mea, nu s-au reabilitat niciodată. Dacă au rămas unii incurabili, practic realitatea nu le-a mai permis manifestarea. Vor exista zbateri în planul vieții, dar acestea nu intră în interesul istoriei literare. Au funcționat, e drept, nu puține comportări, jenante, ale unor talente reale, care în mod conștient, pentru profituri de o clipă, s-au pus în slujba unor mașinații și aranjamente, dar ei au plătit în scrisul lor, când nu iremediabil, întins.
Poate nu reușesc să fiu destul de explicit, dar scriitorii activi din anii '50 - '60 se împart, în amintirea mea, dintr-un punct de vedere, în două categorii: cei care parcă ar fi dorit să rămână mereu acea situație și cei care stăteau în faptele lor cu sufletele mereu la o fereastră, la o adiere de aer proaspăt, la o zare. Ambele categorii acționau în conformitate cu această determinare. Au ieșit spre ființa lor cei care priveau spre zarea despre care am vorbit și care se considerau în calea deschiderilor. Altceva sunt tributurile plătite, înșelările de sine, prin decoruri de moloz, și iluzia că o lucrare literară sau alta sunt învecinate cu „necunoscutul" bun al „ilimitatului" pentru care se roagă Apollinaire. M-ați adus la lucrarea în timp a Stelei, la moara aceasta de ani, energii, iluzii, rouă, credințe în mai bine, rotiri în cerc, invitări pentru grăbirea unei normalizări literare, vibrări entuziaste la descoperiri de talente, o pustiitoare sete de un cultural pur. La stategia de a aduce în circulația literară, în actualitate la prima clipă posibilă, a lui Blaga, încă din 1953, cu traduceri, dacă altceva deocamdată nu era posibil, a lui Arghezi în 1956, în competiție cu Contemporanul lui George Ivașcu, a lui Bacovia, foarte devreme, cu poezie originală, când nu e prea mistuită de un plâns intern, încât să se prea vadă și să se mute într-un mai târziu, a lui Vinea, ca articlier, dacă poetul trebuia să mai aștepte, a lui Adrian Maniu, în aceeași situație, și a mai multora. M-ați împins poate pe o pantă ușoară pentru că singur ați vorbit despre „mecanismul" schimbărilor. Să mă apropiu puțin și de panta, să-i zicem, grea. Fac semne de lumină în clipa aceasta prin amintiri, cu chipurile lor tinerești, din fotografii, scriitorii care au precedat Steaua, apoi cei care i-au devenit fondatori după ce autorul Libertății de a trage cu pușca, Geo Dumitrescu, în 1953 a pus capăt interludiului său clujean, în multe privințe fast, unei viziuni neprovinciale, pentru care la Cluj, mai depărtat de imixtiunile de la centru, se optase. Nu trebuie să uit, înainte, pe Emil Isac, un patriarh, care în 1954 moare, și care, dincolo de inegalități, are curatul său glas modern, a fost, în tăcerea Blaga din oraș, un martor autentic al poeziei mai multor epoci. Poeții tineri, în frunte cu A. E. Baconsky, care devine redactor-șef și care înțelege și el la timp că tentația poemului epic, promițătoare ca respirație, a presupus și regretabile concesii, reușesc să publice, în noua revistă din primăvara lui 1954, adesea regăsiri ale lirismului. Arătări cu degetul, etichetări ca „evazionism", „intimism" impuneau, dar nu numai, întreruperi de ritm, acoperiri redacționale strategice, prin noi măsuri de precauție cu poezii „cu temă", de câte ori un nou val de îngheț bătea dinspre ședințe sau „demascări" onctuoase, în care cuvintele „dușmănos", „cui folosește?", „nu întâmplător", „concesii ideologiei burgheze" recidivau. Impuritățile, corpurile străine se răresc totuși ori de câte ori un climat mai blând o permite, textele publicate refac o linie care începuse.
Se vorbește, timid, de bine, în privința unei lirici meditative, confesive, de notație, de pastel, de tot ce poate scoate din alienare, încă firav și însemnând enorm. Partea grea ține de angajarea într-un program al unei grupări: se poate acționa mai liber, trebuie să fie acoperit de asemenea sectorul publicistic, articolul de atitudine, eseul, traducerea din lirica universală (când o aniversare prestigioasă îi este scut). Aniversările, punând în contact cu un întreg univers de literatură adevărată, convertibil în factorii de influențare asupra noțiunilor literare în curs, fie până și în reabilitarea unor cuvinte infinit potențate prin interdicțiile la care fuseseră supuse, la fel notița de opinie, adesea restrânsă la aluziv - toate cu drag primite, binevenite, în sarcina poeților și criticilor (inclusiv cei bucureșteni) de la o revistă care vede, care respinge, care afirmă, care speră. Care își apropie nume noi sau este foarte bucuroasă de prilejuirea sau consolidarea atâtor și atâtor debuturi. Se produc, paralel, arderi mai rapide ale etapelor, fusese răsăritul atât de promițător Labiș, mai grăitor prin „lupta cu inerția", un răsărit fulgerat printr-o nedreaptă moarte, se află pe drumul de decantări și încordări mai radicale, mai abrupte, glasuri mai târziu venite, între care Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Baltag și alții. Regăsesc viziunile și sunetul lor curat poezia Mariei Banuș, a lui Eugen Jebeleanu, Geo Bogza și alții. E. fascinant însă și spectacolul reintrării, aflării de acum în arenă, aproape tuturor marilor bătrâni, din fericire în viață și mulți creativi. Au reizbucnit dintr-odată proza voiculesciană dar și Ultimele sonete... Blaga deschide în locuința sa de pe o stradă de sub dealul Feleacului, pe o masă, trei caiete cu poezii care „întind brațe de energie" ale unei a doua tinereți, poezia de notație a lui Bacovia e în continuare superbă, Ion Barbu s-a restrâns la mici mărgăritare de ocazie, savurate în cercuri intime, dar Bălcescu trăind e perfect trecut prin calme creste, reflectă geometric aceleași pline de voință de stil clarități. O mare parte din aceste semne ale unui reviriment liric trec, spre empireul național, prin Cluj, se scrie poezie adevărată în București și în toate centrele literare cu vatră de cultură, se cântă pe un fluier curat și din Frunzele lui Arghezi și în neștiute umile târguri, chiar dacă unele modulații ziditoare mai rămân în sertar.
Aș reproșa poeziei de la Steaua un mers al ei mai lent și un exces de echilibru datorate unei prea mari încrederi în constanță. Unei prea mari bucurii pentru reînnodarea cu filonul interbelic, poate unei prea mari prudențe față de construcțiile ample, care în forme degradate fuseseră uneori capcane. Cine caută nu numai faptul șocant poate sesiza reprezentativitatea unor limpezi momente în creșterea poeziei lui A. E. Baconsky spre pulsul promisiunilor din personalitatea lui atât de păgubitor frântă, evidentă dintru început, linia melodică din evoluțiile ulterioare ale celorlalți poeți de la Steaua: Aurel Gurghianu, Victor Felea, Petre Stoica ș.a., distincți și conformi propriilor registre, neînfeudați unui model.

Cluj-Napoca, 21 decembrie 1985

RADU SÃPLÃCAN


Radu Saplacan, fiul lui Petru Saplacan si al Aureliei Muresan, s-a nascut la 2 aprilie 1954 in Bucuresti si a murit in 15 aprilie 2002. A absolvit, in 1973, Liceul "Al. Papiu Ilarian" din Dej si, in 1979, Facultatea de Filosofie din Cadrul Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca. Debuteaza publicistic cu versuri si critica literara in revista Echinox. Debutul editorial are loc in 1994 cu volumul de poezie Livada Roentgen aparut la Editura Popa's din Timisoara. In perioada studentiei a fost membru si apoi coordonator al cenaclului revistei Tribuna si, in perioada 1982-1989, liderul cenaclului Seaculum al tinerilor scriitori din Transilvania. Dupa absolvirea facultatii si pana in 1989 a fost profesor la Liceul nr.1 din Dej. Intre 1989-1990 a fost redactor-sef al Gazetei somesene si apoi redactor la RTV Cluj-Napoca. Colaboreaza cu articole, cronici literare, eseuri si la revistele: Echinox, Tribuna, Steaua, Astra, Transilvania, Convorbiri literare, Viata Romaneasca, Romania literara, Cronica, Poezia etc. Este detinatorul urmatoarelor premii: Premiul revistei Tribuna, pentru critica literara (1977), Premiul Poemul comentat al revistei Astra (1982), Premiul pentru debut al Salonului de Carte din Cluj (1995), Marele premiu pentru poezie Cristian Popescu la Festivalul international de poezie din Sighetu Marmatiei (1999), Premiul Uniunii Scriitorilor la Zilele "George Coșbuc" (Bistrița, 1999). Au formulat opinii critice asupra cărților sale: Ion Mureșan (Tribuna, 1995); Alex. Ștefănescu (România literară, 1995), Petru Poantă (Dicționar al poeților clujeni, Ed. Clusium, 1998), Gheorghe Grigurcu (România literară, nr.33, 1999), George Vulturescu (Poesis, 1999), Adrian Alui Gheorghe (Convorbiri literare, 1999), Mircea A. Diaconu (Convorbiri literare, 1999), Daniel Corbu (Cronica, 1999) ș.a.
A publicat volumele Livada Roentgen, Editura Popa's, Timișoara, Ușa deasupra lumii, Ed. Charmides, 1999, Factorul șarpe, Ed. Axa, 2000, Memorial cu păianjeni și fructe (postum), Ed. Dacia, 2002, Exerciții de balisltică (postum), Ed. Eikon, 2003
*

“Tânărul critic ar trebui să debuteze cu o carte despre Călinescu”

- Ai fost un tânăr critic (asta nu înseamnă că acuma nu mai ești tânăr) care a intrat în „arenă“ vijelios. Erai, se spune, un tânăr critic caustic și necruțător. Apoi, se pare, vijelia a trecut, iar prezența ta critică s-a mai potolit. Ce ne poți spune despre condiția criticului tânăr în general și, în acest context, despre Radu Săplăcan?
- Atâtea verbe la trecut, mă sperie. Tot atât de mult cât o vijelie... într-un pahar cu apă. Ca să nu ne mai ascundem după degete, condiția tânărului critic este ingrată. Nici mai mult nici mai puțin ca a tinerilor critici din literatura interbelică. Important este însă să eviți echipa de tineret rezerve, servilismul, să eviți, de asemenea, a rămâne prizonierul lanțului de volume „căzut“ de pe masa redactorului-șef.
Despre mine mențin o afirmație mai veche: nu am prea mari motive pentru a fi încântat; proiecte multe greu de finalizat (și deci de editat) fragmentarism, navetism (te rog să observi, Nicolae Băciuț, câți din colegii noștri de generație au acest statut provizoriu) oboseală, multă oboseală.
- „Am crezut întotdeauna că datoria unui critic român este să înceapă cu problema capitală a literaturii lui, la noi, Eminescu. Numai după trecerea acestui examen, reîntoarcerea în contemporaneitate mi se pare îngăduită.“ - spunea Călinescu. Cum crezi că ar trebui (cu ce ar trebui) să debuteze editorial criticul tânăr?
- Grele întrebări mai pui, prietene! Oricum, criticul autentic va debuta cu o carte autentică. Nu cred în teme obligatorii. Mai ales la oamenii încă tineri, tinerețea fiind, prin excelență, o vârstă intelectuală a imaginației. Parafrazându-l pe Călinescu și făcându-mi singur o „indiscreție“, tânărul critic ar trebui să debuteze cu o carte despre Călinescu. În secolul vitezei critice Călinescu nu trebuie citit, el trebuie studiat.
- Vorbim adesea despre dascălii noștri, despre maeștrii noștri. Vorbim despre nevoia de ei. Despre nevoia de spirite tutelare. De la care să deprinzi atât cât să te poți desprinde. Cui îi datorezi formarea ta și în ce constă această „datorie“?
- Din păcate sau din fericire, n-am avut șansa de a fi apropiat vreunei personalități critice a momentului. Datorez, evident, modelarea mea interioară mai multora; Și-am să-i numesc doar pe cei din imediata apropiere: lecția stilistică a lui Nicolae Manolescu dar și intransigența lui Gheorghe Grigurcu, rafinamentul analitic al lui Lucian Raicu dar și inflexibilitatea morală a lui Virgil Ardeleanu - sunt atitudini din care mi-am ales singur „pedagogia“ lecturilor.
Simt un vânt de „solidaritate“ pentru critica incomodă a mai tinerilor Al. Dobrescu, Al. Cistelecan și, din păcate, lista se oprește, deocamdată, aici.
- Fenomenul poetic pus sub zodia anului 1980 este adesea subiect de discuție și analiză. Înainte de a te ruga să-mi vorbești despre „poezia ‘80“, te-aș ruga să-mi spui dacă crezi că se poate vorbi în același timp și de un fenomen al criticii tinere și dacă da, prin ce s-ar caracteriza el?
- Îți mulțumesc pentru întrebare. Pentru că este timpul să vorbim și de existența unei noi serii progresive în critica literară. Aș îndrăzni să vorbesc de o nouă atitudine critică, în primul rând în raport cu textele fundamentale: recenta istorie a poeziei a lui Mircea Scarlat sau volumele despre Eminescu, Creangă, Ibrăileanu, Blaga, Barbu (Ion!!!), Marin Preda etc. semnate de Dan C. Mihăilescu, Ioan Holban, Mihai Dinu Gheorghiu, din nou Mircea Scarlat (criticul cel mai ambițios al acestei serii), Vasile Popovici, Radu Călin Cristea, Ion Simuț, Radu G. Þeposu. Cărțile celor pe care i-am amintit mai sus sunt argumente serioase pentru ceea ce afirmam mai înainte.
Deși grilele de lectură sunt prin excelență moderne, cu sugestii predilecte din psihocritică, critică arhetipală și semiotică, observ cu satisfacție evitarea „metodolatriei“ (Alder). Utilizând metoda în funcție de obiect și nu invers, decupând cu seriozitate analitică și spirit selectiv doar sugestiile și referințele adecvate, noua atitudine critică a intentat deja un recurs destul de violent mentalității tradiționale. La aceasta se adaugă prezența în publicistică a unor condeie foarte interesante: Ioan Buduca, Mircea Mihăeș (cel mai spectaculos), ale căror cărți viitoare sper să confirme.
- Să revenim la prima parte a întrebării, deci la poezie.
- După cum știi, am șansa - și o spun cu toată seriozitatea - de a fi printre primii susținători ai seriei lirice ‘80. E o șansă unică să ai în apropierea ta literară talente deloc obișnuite ca Ion Mureșan, Nichita Danilov, Ion Stratan, Domnița Petri, Liviu Ioan Stoiciu sau Florin Iaru. Amintește-ți cu câtă vehemență au fost primite o parte din volumele acestor poeți. Evident, valoarea este întotdeauna incomodă pentru „literați“ incompetenți, înțepeniți în ierarhii rigide. Din fericire, astăzi lucrurile s-au mai limpezit (?!). Există o realitate literară în care seria lirică ‘80 a devenit ea însăși... reală! Că există și acum reacții - mai ales exclamative - mi se pare firesc. Ele demonstrează de fapt vitalitatea literaturii în plină afirmare. Dar ca să spunem lucrurilor pe nume, sunt obligat să notez dând note de corigență și unora dintre membrii ultimului val poetic. Am făcut-o și în alte rânduri din aceeași convingere: critica rămâne un fenomen de reducție intelectuală obligată să respingă facilitatea, mimetismul sau impostura chiar și atunci când sunt făcute cu inteligență diabolică.
- Ai amintit de serie progresivă, de val liric. Mai adaug: generație, promoție, școală etc. Care este realitatea acestor concepte, a acestor semne de „radiografie“ critică? Care este semnificația sintagmei „serie progresivă“?
- Să procedăm metodic: Generația este un concept sociologic definind o realitate bio-psiho-socială; pentru literatură, acest concept a devenit inoperant din cauza excesului. Căci este imposibil ca o generație literară să se nască din cinci în cinci ani. Termenul lui Laurențiu Ulici, promoție, este insuficient limpezit. Eu cred că este vorba, în literatură, de serii lirice progresive al căror gen proxim l-ar constitui un climat socio-cultural comun, o instrucție intelectuală de o anumită factură, precum și (acesta e un lucru pe care nu l-am mai văzut subliniat) un anume mod de a înțelege viața literară.
Rostul termenilor pe care i-ai enumerat au mai degrabă o valoare metaforică, acoperind în fond aceeași realitate.
- Să revenim la propriul tău portret de tinerețe. Ce poate să-și reproșeze Radu Săplăcan având un tablou desfășurat al implicării sale în fenomenul cultural? Și pentru ce se poate felicita?
- Să începem cu primul capitol pentru că e mai lung: 1. Nu am scris nici un rând despre Nichita Stănescu. 2. Nu i-am văzut nici măcar mormântul. 3. Nu cunosc suficient limba germană pentru a putea renunța la critica literară... 4. Am refuzat din comoditate cronica literară a unei reviste în care nu mi se tăiau observațiile critice. 5. N-am scris încă un text despre Eugen Suciu și Nichita Danilov. 6. Nu răspund scrisorilor prietenești ale lui Marius Lazăr. 7. N-am dedicat încă o monografie grupului „Ars Amatoria“ și o micromonografie Petru Got. 8. Multe, multe alte lucruri, inclusiv o mică răutate pe adresa ta.
Cât despre capitolul felicitări? Ce să mai vorbim căci, vorba poetului, „Am treizeci de ani în floare / Și, vai, eu n-am văzut piperul.“ (Ion Mircea) Mă bucur că nu mi-am pierdut vremea în intrigi literare, că Ion Mureșan doarme sâmbăta la mine, că fiul meu Mihai va intra la toamnă la școală. E mult, e puțin?
- Și ca să încheiem: care va fi prima carte pe care speri să o dăruiești fiului tău să o citească și ce va aduce ea nou în critica noastră literară? Va fi o carte despre Călinescu?
- Nu, un Baconsky. Această fascinantă personalitate intrată acum, din păcate, într-un nemeritat con de penumbră. Poetul, prozatorul, eseistul și conducătorul de revistă A. E. Baconsky întrupează un destin unic în literatura de după eliberare, asupra căruia trebuie stăruit cu dragoste și prețuire intelectuală.
Cartea despre Călinescu este un pariu prea mare pentru a-l risca acum. Am nevoie de un răgaz în care ceea ce este spectaculos acum să devină adevărat, iar ceea ce este adevărat acum să devină spectaculos asemeni spiritului călinescian.

Bistrița, 13 octombrie 1984

Victor Știr
Data nașterii: în 21 septembrie1956; satul Ciceu-Poieni, județul Bistrița-Năsăud.
Studii universitare: Facultatea de Mecanica, Secția Autovehicule rutiere, Universitatea din Brașov între anii 1977-1982.
Colaborări la reviste: Poezia, Cronica, Poesis, Luceafărul, Mișcarea Literară, Vatra, Mesagerul literar și artistic.
Cărți de poeme: Cavalerul norilor,1993 ; Adulter cu moartea, 1994; După trecerea stelei, 1994; Cinetica iluziei 1997. Toate patru apărute la Editura Tipomur din Târgu Mureș, lector Nicolae Băciuț.
Traduceri: Drumul Crucii (“Le chemin de la croix”) de Paul Claudel, apărută la Editura “George Coșbuc” din Bistrița în 2001.
- Poeme incandescente. Antologie a scriitorilor din Kansai, Editura Europres, Bistrița 2005 (traducere după The Fireworks Poems Editura Tikurikan Tokyo 2004);
-Focurile de artificii ale poeziei. Antologie de poezie japoneză, Editura Mesagerul Bistrița, 2005 (traducere din limba franceză în colaborare cu Veronica Știr după ediția japonezo-franceză apărută la Editura Tikurikan Tokyo 2004);
-Poezii alese de Jorge Luis Borges, Editura George Coșbuc 2005, Bistrița (traducere după Obra Poetica apărută la Alianza Editorial Buenos Aires, )
-Thomas Brasch, Frumoasa zi de 27 septembrie (după Der schone 27 September )la Editura Europress Bistrița, 2006 ;
-Matsu Basho, Miresme de orhidee (haiku-uri), Editura Karuna Bistrița, 2006.
A mai publicat poeme traduse din Damaso Alonso, tipărite în revistele Poezia, Poesis, Mișcarea Literară precum, și interviuri cu Antonio Gala, Carlos Fuentes, Roa Bastos, Ernesto Sabato, traduse din presa spaniolă.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Târgu Mureș
decembrie, 1994 ; recenzii în Tribuna, Mesagerul literar și artistic, Mișcarea Literară, Poezia, Poesis.

Referințe critice:
„Victor Știr cultiv o poezie stranie, aptă de intensități care se sprijin frecvent pe cuvinte puține lăsând să vibreze albul hârtiei din jurul lor. Mișcându-se între gol și plin, între gravitate și persiflare, Victor {tir distilează o satiră inofensivă, pur scriptică, amintindu-l întrucâtva pe Cezar Ivănescu (deși are un limbaj nesubordonat nici unui model. Dar odată încheiat spectacolul burlesc, poetul rămâne un ins singur, consolat de lumina aspirației sale angelice pe care o transcrie cu pudoare.” ( Gh. Grigurcu - România literară)

„Ironic și auto-ironic, Victor Știr alternează poemele laconice cu textele ample vădind o irepresibilă înclinație spre sfidarea locurilor comune, a liniștii interioare și a stării de căldură, cotidian. Cultivând paradoxul sau dedându-se excursului ludic, poetul e, în genere , prolix în textele de mai mare amploare și sugestiv în cele mai concentrate, acestea din urmă având deseori pregnanța unor definiții bine găsite.”(Laurențiu Ulici - România liberă / vineri, 22 aprilie 1994)

„La Bistrița există un grup de poeți, din care face parte și Victor {tir, poet elaborat și abstract: Gâtul ultimei idei / se taie-n peretele de sticlă / al universului”( Nicolae Prelipceanu-România liberă / 4septembrie 1995

„Un poet ce consemnează într-un nobil joc de cantabilitate lirică, o sumă de recepții și impresii transfigurate, rafinat și cu gust la cota unor notabile tensiuni ce țin de angoasa și metafizica unui damnat, dar care face din propria-i condiție o carapace a unei durabile defensive.”( Ion Moise - După trecerea stelei)

„Există fără nici o îndoială, o tensiune existențială, o încordare ontologică ce hrănește viziunile poetice ale lui Victor Știr, conferindu-le dinamism și amploare ideatică. Tensiunea ideii se îmbină, în cazul textelor lui Victor Știr cu o specifică apetență pentru concizie și concentrare a expresiei.”(Iulian Boldea -„Geometria cuvântului” în Cuvântul liber / 22 octombrie 1994)

„Știr însuși fiind poet, fascinația exercitată de lirica celui numit „titan” l-a luminat, dar probabil, l-a și coborât în „subterane” , întrucât truda traducerii din Borges ni se pare o adevărată aventură”( Virgil Rațiu - România liberă, marți 22martie, 2005)
*
1.Victor Știr ai debutat cu poezie în presă (Amfiteatru, 1987) la peste treizeci de ani, iar în volum la 37 de ani (Cavalerul norilor, Editura Tipomur, 1993). Ai debutat târziu, ai amânat deliberat acest debut sau întâlnirea ta cu poezia s-a produs la… maturitate?
Am să încep cu partea finală a întrebării; întâlnirea cu poezia se va fi petrecut în copilărie când tata citea dintr-o ediție a poeziilor lui Eminescu adusă din armată și spunea Luceafărul. În casă mai era încă o carte, o antologie de poezie românească din care mai rețin chipul lui Anton Pann, numele lui Ioan Barac și altele câteva; volumele nu aveau coperți și foile au rămas în amintirea mea destul de galbene. Cu totul altfel, o ediție Eminescu pe care mi-a împrumutat-o prin clasa a IV-a învățătoarea mea Iuliana Mizgan: hârtie subțire ca de Biblie și albă ca omătul. Cam de atunci datează niște „poezii” în care imitam metrica lui Coșbuc, pe teme istorice: Cuza-Vodă, Bălcescu etc. După plecarea din Ciceu-Poieni am citit continuu poezie, am și scris sporadic, dar nu am crezut de tânăr că aș putea să mă ocup cu scrisul cărților; retractil, nu am frecventat cenacluri până la Bistrița, însă la Brașov și Timișoara, unde am mai locuit în vremea facultății, și puțin după, urmăream întâlniri ale scriitorilor cu publicul. Prin 1983 am ajuns la Bistrița, la Cenaclul „George Coșbuc”, unde activau cu vechi „state” Luca Onul, Emil Dreptate, Ion Moise, David Dorian, Alexandru Cristian Miloș, Atila Racz, Lucaci Radu, Ioan Borșa, Valentin Raus și alții. La un an sau doi, prin 1985, dacă nu greșesc, s-a întors în județ după multă vreme, Lucian Valea. În 1987 Constanța Buzea mi-a publicat poemul „Drumul tău” în Amfiteatrul și nu mult după, A. I. Zăinescu a făcut în Luceafărul o pagină cu poeți de la Bistrița în care mi-a publicat și mie două-trei poeme scurte. Nu pot să spun că debutul a fost programat-întârziat, din vreun calcul; pur și simplu așa s-a întâmplat, a fost ceva natural, neforțat.

2. Crezi că ai reușit să recuperezi din timpul pe care l-ai „irosit” departe de poezie? Ai rămas dator poeziei? Ce-i datorezi tu ei?
Nu pot să spun că am fost departe de poezie; citeam și în sesiunile cu examene la discipline tehnice în plimbările de pe Tâmpa, la Brașov; lectura, dobândirea stării mi se par situarea în apropierea ei. Ridică o întrebare scrisul și anume, cât trebuie scris? Nu știm; Leopardi a rămas un mare liric al poeziei universale cu doar patruzeci de poeme, alții au scris mai puțin. Necomparându-mă cu cei din speța amintită care rămân, nu-mi fac nici un fel de iluzie, socotesc că datorez poeziei ceva ce-ar putea anula îndrăzneala, obrăznicia, de a fi încercat și eu, poate din inconștiență, să ating tărâmul în care se creează lumi ca ale lui Dumnezeu de frumoase.

3. „Ideea de convulsie, dominantă în poezia contemporană” – spune la un moment dat Eugen Simion. Care sunt convulsiile poeziei tale?

În modernitate și postmodernitate dă foarte bine tipul de discurs liric tensionat, contorsionat, „convulsiv” și adesea se caută formule care să celebreze în acest registru, crede-se, furnizor de ceea ce numim trăire autentică, imprevizibil și altele. Singurele convulsii care mi se par îndreptățite pot fi date de lupta pentru forma clară a expresiei, de adevărul care nu trebuie strivit de dragul autoadmirației și originalității. Afirmarea obsesivă a eului, clamarea lui, nu este de fiecare dată de bun augur pentru cei în mijlocul cărora trăim. Poate e mai de preț un vers care să bucure sufletul cuiva decât turnarea în formă de poem a sudalmei sau a gândului paranoic ce dă insomnii cititorului chiar dacă-i rămânem în memorie pentru o vreme.
4. La 50 de ani, cum se simte poetul Victor Știr – singur printre poeți sau se poate revendica unei grupări, tendințe, unei stări… e Bistrița bună conducătoare de prietenii literare? Cum vezi prietenia, solidaritatea literară?
La 50 de ani? deloc confortabil. Modelul meu de scriitor este cel american, prolific; la vârsta mea yankeul are cincisprezece volume de poezii, nouă romane, patru cărți de proză scurtă, șase de eseuri etc. Eu am publicat patru cărți de poezie originală, și nu ar fi chiar puțin, dar nici acestea nu au făcut „gaură-n cer”, cum se spune. Tocmai pentru aceasta socotesc relația mea cu poezia una aproape particulară, fără impact și fără orgolii, pretenții. Maldărul de texte adunate din 1997, de când am publicat ultima carte la „Editura Tipomur”, nepuse în rânduială nici nu trebuie socotite până la structurare și ieșire de sub tipar. Deci al cincizecilea an mă găsește relativ descoperit, în ce privește ceea ce, totuși, mi-am propus în secret. Nu aș putea spune că mă pot revendica făcând parte dintr-o grupare literară, nu-mi dau seama și nici nu pot exprima un punct de vedere asupra umilelor mele încercări literare.
Cât despre prieteniile literare de la Bistrița, se pot spune multe lucruri admirabile despre cea mai mare parte a celor ce se îndeletnicesc cu scrisul; aceștia sunt preocupați doar de scris. Chiar dacă pentru unii sunt deranjante elementele de politică literară, de promovare, de trecerea pe primul raft, și acestea fac parte din năravurile lumii literare, deși, propriu-zis contează doar textul; există unii mai atenți la clasamente, la locuri pe „fușteii” literaturii române, dar asta ține de om și nu de scriitor. Opțiunile sunt individuale, însă dacă un scriitor nu se poate bucura de cartea aproapelui, nu o poate citi cu drag, nu văd la ce-i mai folosește scrisul, chiar dacă ar fi genial; bine, nu e cazul cu geniul pe la noi, deși totul este posibil. Cam în acest perimetru cred că se poate vorbi azi despre solidaritate literară; cât despre prietenii, la această vârstă nu mai rezistă decât cele între „bărbații din același cin”, cum spunea Brâncuși. Un mare scriitor spaniol, Antonio Gala, spunea că el are prieteni artiști, dar nu scriitori. La Bistrița e altfel decât la Madrid, și e o bucurie să ne vedem zilnic cu cei deschiși, neranchiunoși, să ne spunem afabil „maestre” sau „maistre” după amintirile „industriale”.

5. După 1989, meseria de scriitor și-a câștigat, în sfârșit, statutul de profesie. Una dintre profesiile însă, din care nu se poate trăi. Ce profesiune i se potrivește cel mai bine scriitorului pentru a putea trăi?
Profesie de scriitor este un fel de a spune, deoarece dintr-o ocupație, ar trebui să se poată trăi. În caz contrar profesiunea de scriitor este un lux permis cu pierderi pe altă parte. De la scris până la a câștiga bani de pe cartea publicată este un drum lung. Ne întrebăm ce tiraj poate azi aduce un ban în buzunarul scriitorului? Cărțile se vând într-un an, doi, trei. Era și cazul lui Cioran până aproape de moarte. Vindea câteva sute în câțiva ani. Editurile sunt societăți care trebuie să producă bani și de aici criteriile alegerii manuscriselor.
Profesiunile pe care și le aleg scriitorii sunt funcție de abilitățile și afinitățile pe care le au pentru activitățile care să le permită câștigarea pâinii de toate zilele. Camus și Cioran au fost lectori la Gallimard, Manolescu și Cărtărescu sunt universitari, alții ca Borges, bibliotecari, Marquez a fost o vreme ziarist, și mai sunt câțiva prin redacții care „așteaptă” premiul Nobel…câți scriitori atâtea profesiuni!

6. E publicistica o barcă de salvare pentru scriitor? Nu doar pentru a avea și el o slujbă, o leafă!
Chestiunea cu slujba și leafa este salvarea de ordin zero, ca să o luăm în „sensul” lui Derrida, pentru că înainte de a scrie, scriitorul trebuie să trăiască, să-și întrețină nevasta și copiii cât de cât omenește. În sensul dinainte, publicistica poate fi „barca de salvare”, cum spuneați în întrebare. Circulă de multă vreme o vorbă că publicistica ar parazita creatorul beletrist, că după ce a scris la slujbă nu mai are chef să facă același lucru și acasă. S-ar putea să existe o fărâmă de adevăr, valabil pentru unii, însă dacă nu are chef de scris, nu va scrie, chiar liber de orice obligație. Eminescu lucra la „Timpul” într-un ritm extenuant și a scris o operă poetică de neegalat. Nu meseria pe care o face un scriitor îi determină opera, dacă are de scris foarte multe, se lasă de toate cele ce-l pot opri de la împlinirea a ceea ce simte, scrisul. Dacă socoate comoara cea mai mare opera sa, atunci inima lui îl va îndrepta spre scris. Este vorba de iubirea care nu poate fi substituită nici măcar de ambiția de a-și ridica o statuie, de orgoliu, de nimic.

7. Nu-ți este străin teritoriul traducerilor. Cum îți alegi ceea ce traduci? Ce probleme îți ridică traducerile?
Nu aș putea să mă laud cu prea multe, dar nici nu-mi este străin, cum spuneți, „teritoriul traducerilor”. Am ucenicit pe lângă Veronica (soția mea) înainte de 1989, pe când vreme de vreo doi ani și mai bine a lucrat pentru a da o echivalență românească a cărții lui Cioran, „Aveux et anathemes”, pe care nu a avut norocul s-o mai publice decât fragmentar, în presă. Aveam timp, citeam cu glas tare textul, ne sfătuiam asupra celei mai curate forme a frazei în românește.
Personal, am început acest fel de muncă literară în Germania, la Freiburg i. Breisgau, prin 1991, cu cartea „Les philosophies de l’existance” de Jean Wahl, abandonată pe la pagina optzeci și ceva. Nu am mai revenit asupra ei, dar am lucrat la cartea lui Thomas Brasch, „Frumoasa zi de 27 septebrie”. În 2000, după moartea tatălui meu, am cerut o „dispensă” de slujbă de la prietenul meu Ionel Rusu, la a cărui firmă eram angajat și având timp, răbdare, am putut să dau varianta mea celor paisprezece poezii din „Le chemain de la croix” de Paul Claudel. A urmat „Poeme alese” de Borges, publicate în 2005, dar traduse în 2001 pe când locuiam în Castilla la Mancha (Spania). Am fost de-a dreptul fascinat de poeziile lui Borges și am lucrat aproape inconștient ca sub drog. Nu știu cât de bine mi-au ieșit echivalențele despre care spun unii că ar face banii, dar munca aceea mi-a făcut foarte bine. Am mai publicat două antologii de poezie japoneză, una din engleză, alta din franceză tradusă împreună cu Veronica, și în fine, „Miresme de orhidee”, haiku-uri de Matsu Basho pe care mi-a publicat-o Editura „Karuna” din Bistrița.
Nu aș putea spune ce mecanism declanșează afinitatea pentru un text; am început de fiecare dată fără a-mi propune și impune să fac acea muncă; am lucrat oarecum dezinteresat, detașat; dacă mi-aș fi propus, să mă încrâncenez cu vreun scop fixat nu mai duceam nimic la capăt.
Problemele pe care le ridică traducerile sunt găsirea echivalenței în limba română la nivelul sensului și a păstrării în toate cele a „atmosferei” poemului în original. Poezia lui Borges, trebuie să fie Borges și în română, iar Matsu Basho, asemenea. Munca este foarte grea și în detrimentul (cred unii) creației originale deși procură o satisfacție imensă, atunci când ceva reușește. Unii cred că traducerile se fac numai cu ceea ce știi din memorie și se miră: ce deșteptăciune! În cazul meu lucrurile nu stau așa: eu nu sunt nici Antoaneta Ralian, nici Ion Roman-germanistul. Mă bazez pe dicționare, gramatici, pe „proteze’ ale memoriei. Nu mi-a cerut nimeni să fac acel lucru și dacă m-am apucat de treabă, țărănește, am avut răbdare să caut fiecare cuvânt în dicționar, să-i urmăresc flexiunea și să „dezghioc” sensul, vibrația. Poate aici mă ajută în câtva, și studiul disciplinelor exacte din tinerețe, formația de „ingineraș”, vorba prietenului Miloș. Toate cele zise mai sus, pot să nu aibă nicio valabilitate pentru altcineva; oamenii sunt diferiți și fiecare caută să rezolve cum poate problema pe care și-o pune.


8. Critica literară este destul de ocupată cu diverse mărimi ale zilei, ca să mai aibă ochi și pentru literatura provinciei, dar nu vede nici provincializarea literaturii.
Crezi că te-a observat îndeajuns critica literară, că a sesizat ce e ilustrativ pentru poezia ta?
Există un fel de mentalitate critică orgolioasă, îndeosebi la criticii în formare care se ocupă doar de mari poeți trecuți la cele veșnice, dându-și măsura valorii în însăilări pe ideile unor consacrați. Nu sunt interesați de poezia recentă, „caldă”, socotind-o sub demnitatea lor profesională. Mărimile critice ale zilei sunt totuși rare, însă de scris se scrie mult, și la „etajele” de jos ceea ce nu este rău. În ce mă privește sunt foarte mulțumit de „soarta” mea; au scris la apariția primelor două cărți Al. Cistelecan și Iulian Boldea, au exprimat păreri concise regretatul Laurențiu Ulici și Nicolae Prelipceanu, mai târziu, Gheorghe Grigurcu; de la Bistrița Ion Moise, iar despre traduceri a scris Virgil Rațiu. Arhisuficient dacă se poate spune, și firește, cu relevarea lucrurilor esențiale. Foarte mulțumit de ce și cum s-a scris, pentru mine literatura este ceva foarte personal, fără iluzii de notorietate. Asta e.
9. Cochetezi tu însuți cu critica. Faci lecturi critice la diverse cărți. Te-ar fi tentat o „carieră” de critic literar?
Critica mă interesează ca un alt tip de discurs literar-artistic, decât cele din beletristică. Adevăratul critic reconstruiește problematica textului de grad zero în alte coordonate și cel care se îndeletnicește cu așa ceva trebuie să fie un spirit foarte inventiv. De-adevăratelea, este ispititor să comentezi literatura și criticul bun dobândește în ochii unora o aură, crede-se, mai pregnantă parcă, decât ceilalți scriitori.
Devreme ce nu am confirmat până la această vreme și am rămas la câteva zeci de recenzii, publicate sporadic prin gazetele Bistriței, a spune că am simțit mare ispită pentru această latură a scrisului ar sugera încă o formă de ratare. Mi-ar fi plăcut teribil, la nivelul visului, zona teoretică a disciplinei; la noi sunt de referință cărți americane apărute acum treizeci de ani, mă gândesc la Teoria literaturii și Istoria criticii a lui Renee Wellek, la „Conceptele criticii literare”, „Anatomia criticii” și altele.

10. Apropo de lectură, crezi că lectura este în pierdere de teren? Crezi că lectura se află în criză? Ce așteaptă citirorii de la scriitorul contemporan?
Cu certitudine lectura a pierdut mult prin concurența televiziunii și Internetului. Înainte de 1989 cititul acoperea mai toate necesitățile de informare ale românului, ceea ce nu se mai poate spune azi.
Cititorul așteaptă ceea ce a așteptat întotdeauna: text care să-l captiveze, să-l scoată pentru o clipă din cotidian. Pentru aceasta se cer împlinite niște condiții între care, cartea să fie frumos scrisă, într-o limbă curată, fără înjurăruri, să fie literatură adevărată, și dacă se poate, inspirată chiar din zilele noastre.

11. Cum vezi tu soarta scrisului românesc? În Bistrița-Năsăud sunt două concursuri naționale de literatură: „George Coșbuc” și „Liviu Rebreanu”. Poate fi literatura terenul competițiilor? Aduc aceste competiții nume noi în literatură pe care să putem miza? Ce mai poate însemna azi scriitorul tânăr?
Soarta scrisului românesc, nici mai bună nici mai rea decât scrisul altor nații. Nădăjduim ca ridicarea nivelului de trai (când?) să îngăduie scriitorilor mai multă independență, mai mult timp pentru scris.
Vrând-nevrând, literatura este un teren al competițiilor la vedere, cel puțin în sensul în care se organizează concursuri, se acordă premii ale asociațiilor scriitorilor și alte activități de acest mod. Dar felul cum se raportează fiecare la acest tip de competiție, este o altă chestiune. Pe unii îi interesează foarte mult premiile și recurg chiar la matrapazlâcuri pentru a le atinge, alții, dimpotrivă, nu sunt sensibili la așa ceva; le este suficientă trăirea „gloriei între patru pereți”, cum spunea Cioran.
Concursurile literare „George Coșbuc” și „Liviu Rebreanu” resuscitează în fiecare an interesul pentru Bistrița, pentru cei doi clasici pe care această zonă i-a dat literaturii române. De fiecare dată se prezintă cărți sau manuscrise interesante, care sunt premiate și dătătoare de speranță pentru ducerea mai departe a artei literare.
Scriitorul poate fi tânăr fizic, ca ani, dar neapărat matur în scris, într-un sens greu de precizat, dacă nu imposibil de prins într-o caracterizare. Orice literatură trebuie să mizeze pe tineri, deoarece sunt, ei înșiși, chiar miza viitorului prin care arta cuvântului se primenește.

LUCIAN VALEA
„Câtă intelectualitate, atâta libertate în spiritul nostru“
Lucian Valea a debutat în 1939, în revista Tribuna (nr.122) din Cluj, cu poezia "Tu n-ai murit" (lui I. Moldovan).
A publicat cărțile Mătănii pentru fata ardeleană (Buzău), 1941, Întoarcerea lângă pământ (Ed. Tribuna-Brașov), 1942, Întoarcerea lui Don Quijote (Ed. Cartea Românească - București), 1972, Vocile (Ed. Junimea - Iași), 1975, Oameni pe care i-am iubit (Ed. Junimea - Iași), 1977, Singurătate în Ithaca (Ed. Junimea, Iași), 1978,
1979, Groapa cu lei, (Editura Dacia, Cluj-Napoca), 1979,
Coșbuc în căutarea universului liric (Ed. Albatros -București), 1980, Un lungan c-un geamantan (versuri pentru copii, Ed. I. Creangă - București), 1981,
Autoportret in timp (Ed. Junimea - Iași), 1983,
Pe urmele lui G. Coșbuc (Ed. Sport-Turism București), 1986.
- Vă propun să începem dialogul nostru punând în balanță două momente: acel al generației din care faceți parte și acel al generației tinere care începe a se defini. Care a fost șansa generației dv. și ce șanse are actuala generație?
- Generația mea a avut două mari șanse: în anii când ne afirmam trăiau încă marii scriitori interbelici care prin atitudinea lor au înlăturat toate distanțele inhibante între debutant și maestru. A doua șansă a fost epoca, prin toate componentele ei: dictatul de la Viena, regimul legionar, fascismul, războiul. Noi n-am putut și nici n-am avut dreptul să ne întrebăm încotro?, cu cine? Noi n-am avut decât o singură cale: cu națiunea noastră și cu istoria, cu cultura și cu spiritualitatea noastră. Marii scriitori care ne-au înțeles, iubit și ajutat ne-au făcut să ne luăm în serios, să ne simțim utili, evenimentele istorice ne-au proiectat dintr-o dată din adolescență în responsabilitate.
Aparent șansele celei mai tinere generații sunt mai mari. În realitate, consider că nu le are nici pe departe pe ale noastre. Să pornim de la criterii prime. Marii scriitori există. Cei mai mulți dintre ei însă n-au reușit să impună nici relații de mare prietenie, nici raporturi de mare civilitate. Adeseori, mai degrabă au încercat să-i transforme pe tinerii scriitori în clienți (cu sau fără intenție). Și asta chiar dacă marele scriitor se numea Marin Preda. Pornind de la cel de al doilea criteriu, răspunderea civică a tânărului scriitor e teoretică, e mult prea abstractă. Vorbim de ea, vorbim, e sublimă…
Pe vremea aceea noi răspundeam, ni se dădea importanță și responsabilități pe umeri. Editam reviste singuri; ne tipăream cărțile singuri!
- I-ați cunoscut, printre alții, pe Bacovia, Blaga, Călinescu, Gala Galaction, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Rebreanu etc. Ce înseamnă pentru un tânăr scriitor prezența în epoca sa a unor astfel de personalități? Ce înseamnă contactul cu ele, fie el și doar pentru câteva minute?
- Prezența unui mare scriitor, în epoca sa, deci nu numai prezența cărților sale, înseamnă pentru tinerii scriitori, un lucru enorm. Ea e ca sarea în bucate. Fără de acești mari epoca literară n-ar mai avea gust. Cărțile ne-ar părea scrise de autori extratereștri. Odată apărute, ca niște orfane, s-ar grăbi să se refugieze în biblioteci. De fapt, prezența marilor scriitori, prezență multiplă – morală, civică, polemică – e importantă și pentru marele public. Sociologiei literaturii îi revine misiunea de-a stabili cu cât din personalitatea lui și cu cât din opera lui, un scriitor își domină timpul și acționează asupra contemporanilor lui. Dincolo de acest fel de-a fi și de-a rămâne prezent, mai există relațiile directe. Tânărul pe care zeii îl sprijină și îl iubesc se bucură de-un spor de cunoaștere. Numai că relațiile intime sunt o spadă cu două tăișuri; ele pot stimula dar și dezamăgi. Pe mine, zeii mei tutelari nu m-au dezamăgit. Poate și pentru faptul că aproape toți au fost și niște mari oameni adevărați.
- Pe Călinescu l-ați întâlnit în diverse împrejurări. Evocarea lui capătă semnificație de act de istorie literară. Mulți au mari „datorii“ față de Călinescu. Care este „datoria“ dv.?
- Pe Călinescu l-am văzut întâiași dată în clasica situație a studentului din bancă venit să-și audieze profesorul. Cartea lui, cărțile lui intraseră însă în existența mea cu câțiva ani mai înainte de acel 16 ianuarie 1946 când, în amfiteatrul Odobescu de la Universitate, ascultam înmărmurit, surprins, contrariat și pe alocuri dezamăgit, vocea maestrului cu acute distonanțe, cu trăgănări mormăite dar și cu precipitații care vesteau grindină, acea grindină de idei și de neologisme care făceau ca fetele, colegele noastre, să intre în panică!
Cât despre datoriile mele față de Călinescu, eu nu am decât una singură, dar enormă: El a fost pentru mine și pentru generația mea nu numai un mare dascăl de literatură ci și un genial profesor de inteligență și gust. A sta neclintit în slujba acestor valori, a le apăra și răspândi, iată moneda forte cu care foștii studenți ne putem achita datoriile față de maestru.
- În Oameni pe care i-am iubit (Junimea, 1977) un loc de cinste ocupă rândurile despre Lucian Blaga. Nu cu mult timp în urmă, în revista Vatra am readus în discuție „Cazul Blaga“. Dv. sunteți cel care i-ați dat lui Blaga acel număr din Gazeta literară care găzduia atacul lui M. Beniuc, pamfletul Marele Anonim. Considerați încheiat acest „caz“? Este, din perspectiva restabilirii adevărului literar și a despovărării numelui lui Blaga de invective grave, necesară rediscutarea „cazului“?
- Nu știu dacă atacul îndreptat de Mihai Beniuc împotriva lui Lucian Blaga poate fi etichetat drept un caz. Acest atac, apărut mai întâi sub forma unui pamflet – Marele Anonim – în Gazeta literară, își adâncește virulența datorită contextului, când este republicat în romanul Pe muche de cuțit. Avem de-a face așadar cu un text difuzat și arhidifuzat, în vreme ce „pârâtul“ se apără, trimițându-și replica unui for de la care aștepta limpezirea lucrurilor, neurmărind nici un fel de succes publicitar. Textul, rămas necunoscut până la publicarea lui, aproximativă, în revista Manuscriptum, și integrală, de către Mircea Zaciu, în Echinox, demonstrează dincolo de argumentele zdrobitoare, statura – era să zic, de ce nu? – statuia morală a lui Blaga.
Că Mihai Beniuc a dat-o în bară cum se spune în limbaj fotbalist e tot atât de adevărat, pe cât e de adevărat că n-a încercat niciodată să explice lucrurile, corect și până la capăt. În toate răspunsurile sale pe marginea acestei chestiuni a rostit numai firimituri de adevăr montate cu stângăcie în fraze retorice și neconvingătoare.
Pe mine personal m-a durut violența atacului îndreptat împotriva lui Blaga, pentru că el venea de la un poet important, pe care-l iubeam. Poet aparținând primei generații de scriitori ardeleni, care deschisese porțile modernizării literaturii din această provincie, aflată încă, și după marea Unire din 1918, sub tutela unui semănătorism desuet. De altfel, atacul lui Beniuc îmi amintea de celălalt reprezentant al acestei generații, Dan Botta. Și el declanșase în 1941 un atât de fără de glorie, război „filozofic“ împotriva Spațiului mioritic. Dacă în 1941 Blaga era denunțat de furt, în 1949 era acuzat de impostură intelectuală și colaboraționism.
În ce privește rediscutarea cazului, necesitatea oricărei reveniri la evenimente va fi dictată de conjuncturi istorice literare. Dacă un istoric literar străbătând epoca va fi silit de împrejurări să reînvie cazul, o va face. Din nefericire scripta manent și totul devine istorie.
Ceea ce rămâne însă greu de explicat este ușurința cu care Mihai Beniuc a vorbit întotdeauna despre atacul său împotriva lui Blaga. Să-ți dau numai două exemple: în 1946, la Cluj, a căzut un grup de tineri intelectuali din cadrul Uniunii patrioților. Beniuc își amintește într-un interviu – țin minte așa se exprimă el - „că Blaga a intervenit la autoritățile locale pentru cei ce fuseseră arestați“; în toamna lui 1943, are loc la Sibiu procesul comuniștilor – între care se găseau și tineri intelectuali, unii colaboratori de seamă ai revistei Saeculum. Blaga a depus ca martor al apărării. Declarația lui, cu o durată de mai bine de o oră, a circulat în epocă devenind un veritabil text de rezistență! Ori aceste amănunte îi erau foarte bine cunoscute autorului romanului Pe muche de cuțit atunci când și-a scris opul.
Atunci de ce atât de penibilele ascunderi după deget? De ce n-a luat poetul Cântecelor de pierzanie, taurul de coarne, rostind adevărul până la capăt? De ce această forțată disociere: în poezie haiduc, gata să dărâme munții, și în viața cea de toate zilele avocat mărunt al propriei biografii? Căci, nimeni nu i-ar fi tăiat capul pentru niște mărturii cinstite, cum nimeni nu i l-a tăiat nici pentru invective și calomnii!
Sunt convins că o astfel de atitudine ar fi contribuit la creșterea prestigiului său scriitoricesc. Și literatura noastră s-ar fi ales cu un exemplu de etică profesională, atât de necesară vieții literare contemporane. Până nu se apucă un istoric literar să adune toate piesele într-un dosar – atunci nu mai e nimic de făcut – poetul mai poate face încă gestul salvator, căci datoria lui cea mare nu e față de propria-i biografie, ci aceea față de literatura căreia-i aparține. Nu numai cu opera, ci și cu întreaga-i viață.
- Despre Coșbuc ați scris, pe Rebreanu l-ați cunoscut. Aparțineți prin naștere, aceluiași spațiu care i-a dat și pe cei doi. E aceasta un handicap pentru un scriitor care aparține unui astfel de spațiu geografic și spiritual?
- Despre Coșbuc scriu acum o biografie, cea dintâi în cultura noastră. Și năsăudeanul a fost un mare scriitor calomniat. Și nu numai de un oarecare Grigori Lazu sau de calomniatorul de profesie Caion, ci chiar de Macedonski. Până și Ion Theo – viitorul Tudor Arghezi – a scris o nefericită epigramă la apariția volumului Fire de tort. Dar cu câtă elegantă discreție a revenit după aceea, de-a lungul anilor, mărturisindu-și respectul și admirația.
În chestia handicapului nu știu ce să răspund. Cred că problema nu se pune și asta din cauza că scriitorii, aparținând unui anume spațiu geografic și spiritual, se despart iute de înaintași. Aparțin altor generații și trăiesc alt moment istoric, cu alte năzuinți și idealuri. Personal m-am despărțit de Coșbuc, contestându-i importanța într-o etapă de febrile adeziuni moderniste. Dar, paradoxal, tot atunci mă bucuram de atenția celuilalt mare năsăudean, Rebreanu, care, într-un interviu din Vremea – 25 decembrie 1942 – în aliniatul Eu cred în generația tânără, menționa și numele meu alături de al unor Dan Botta, Emil Botta, Radu Tudoran etc.
- Cum ați debutat? Care este condiția tânărului scriitor privită din perspectiva debutului? Vă întreb pentru că deși toată lumea se ridică împotriva actualei formule prin care se debutează, parcă s-ar striga în pustiu.
- Primele mele versuri au apărut în Tribuna, la Cluj, în iunie 1939. Ziarul era condus de Ion Agârbiceanu, dar de pagina culturală se îngrijea Horia Stanca. Oricum, el mi-a tăiat trei strofe dintr-un condei, lăsând numai două, îl consider nașul meu literar! Mai târziu (eram elev în clasa a VI-a de liceu) am tipărit prima carte. O revistă cât palma, mai mică decât ultima serie (galbenă) a Biletelor de papagal, tipărită la Buzău de doi elevi de liceu, revistă care înseamnă o dată în istoria poeziei românești, Zarathustra (blamată în ultima vreme și neelegant și nedrept) a hotărât să publice, în colecția proprie, volumele colaboratorilor. Cartea mea a inaugurat această colecție. Poate și pentru că eram refugiat. Astfel de cărți au putut apărea oriunde. Despre cartea mea s-au pronunțat mari personalități ale literaturii române: Nichifor Crainic, Octav Șuluțiu, Petru Comarnescu, Vasile Netea, Grigore Popa, Ion Giugariu, Ovidiu Drimba etc. Tinerii de azi debutează mult mai greu. De altfel, se scrie și mai multă poezie. Un criteriu de selecție trebuie să existe totuși. Numai că și mie mi se pare că actualul sistem al concursurilor editoriale nu e cel mai bun.
- Deci nume ilustre au scris despre intrarea dv. în literatură. Ce opinie critică, de-a lungul anilor, vi se pare cea mai pertinentă?
- Aș putea să-ți răspund că majoritatea opiniilor critice mi s-au părut și mi se par, mai ales astăzi, pertinente. Ceea ce cred că nu mi-a adus întotdeauna folos a fost transformarea mea în obiect de polemică. Să nu uiți că trăiam în plin război când vechile certuri dintre tradiționaliști și moderni reizbucniseră cu și mai mare violență. Generația mea se găsea dispersată în patru mari grupări, reprezentând tot atâtea tendințe estetice: cei de la Albatros, cei de la Cercul literar de la Sibiu, ardelenii din jurul Luceafărului sibian și gruparea din Ardealul de Nord, rămasă sub ocupație horthystă la Cluj. Clujenii, prin forța împrejurărilor, și ardelenii de la Luceafărul, care folosesc din plin și săptămânalul Ardealul, ce apărea la București – pledau pentru o poezie angajată, nu fără a face uneori grave concesii estetice. Ceilalți, cu nuanțe proprii, susțineau primatul valorilor estetice, mergând, uneori din exces de zel, până la blamarea oricăror texte militante. În bătăliile care s-au purtat, adeseori cărțile mele, apărute în 1941 și 1942, au slujit drept pretexte pentru polemici violente și… inutile. Când în Timpul eram atacat, să zicem, de Geo Dumitrescu ori de Marin Sîrbulescu, în Vremea îmi lua apărarea Vasile Netea. Când într-un ziar de dimineață mă lua la refec M. R. P., în Timpul poezia mea era discutată cu responsabilitate de Petru Comarnescu. E-adevărat că din toate rățoirile preopinenților, eu m-am ales cu o reclamă nesperată. Numai că în mijlocul zgomotului fals, un tânăr de 18 ani, câți aveam pe atunci, putea cu greu deosebi opinia critică de subiectivismul temperamental, angajat în discuție. Până la urmă, înțelegând bine lucrurile, m-am hotărât să trec în vara lui 1944, cu toate bagajele mele sufletești, în tabăra cerchiștilor sibieni. Când i-am mărturisit toate păcatele mele estetice lui Radu Stanca, după război, el a exclamat, cu gesturi teatrale, adresându-se lui Cotruș: „Cine ar fi bănuit în Valea o oaie cerchistă rătăcită“!
- Și-acum o întrebare cu o aparență delicată: Ce loc vă acordați în istoria literaturii române? Ce i-ați dat acesteia și ce ați fi vrut să-i dați?
- Locurile în istoria literaturii nu și le acordă scriitorii. Nu le acordă nimănui nici chiar istoricii literari. În Istoria literaturii române scrisă de Murărașu, în cea de-a doua ediție din 1942, mi se acordă aproape o pagină. Ei și? Însăși opul în chestiune nu mai interesează demult, decât pe hiperspecialiștii foarte onorabili. Desigur că orice menționare scrisă a unei activități e, până la urmă, un act de cultură. Vai de popoarele care n-au memorie! Dar de aci până la integrarea unei valori în patrimoniul național, mai e cale lungă. Treaba asta o face timpul, de cele mai multe ori, peste toate istoriile scrise sub semnul conjuncturilor, reparând unde e de reparat, restabilind dimensiunile unde s-a exagerat, punând cu strășnicie lucrurile la punct. Cât privește cea de a doua întrebare: Ce i-am dat literaturii române? Fără discuție, câteva cărți. Bune? Rele? Asta se va vedea într-o zi. În orice caz, cărți cinstite! Ce-aș fi vrut să-i dau? În mod sigur o operă. Așa visam în adolescență. Dar după cum bine știi, iubite Nicolae Băciuț, cele mai multe din visurile din adolescență sunt sortite să rămână visuri. Și… la bătrânețe să se transforme în nostalgii!
- Distanța față de focarul vieții literare nu vă creează complexe? Cum se văd din provincie disputele literare?
- Cu excepția anilor de studenție de la București, am trăit toată viața în provincie: la Bistrița, la Cluj, la Brașov, la Bacău, la Suceava, la Darabani, la Botoșani. Pot să-ți mărturisesc însă că această realitate autobiografică nu mi-a creat niciodată complexe. La București mergeam des, dar totdeauna cu sentimentul țăranului care se duce la târg, să facă cumpărături. După ce-mi isprăveam treburile iute mă întorceam acasă. Tot ca țăranul, bucuros că am scăpat cu bine din aventura deplasării. N-am fost și nu m-am considerat niciodată un sedentar; mi-a plăcut să călătoresc și nu m-au demobilizat niciodată greutățile drumului – n-am fost, altfel spus, un comod – dar mi-am stimat casa, spațiul acela luminat de bibliotecă, lucrurile care deveniseră prin ani, prietenii mei firești. Numai aici eram eu însumi, numai aici puteam gândi, respira, scrie. Aici și oriunde, în orice odaie în care mă însoțeau măcar câteva din aceste lucruri: cărți, lampa cu abajur, mașina de scris (pe care le-am cărat cu încăpățânare de ardelean, de la Neptun la Valea Vinului, să zicem, ani de-a rândul). La o anchetă a Tribunei, am răspuns cam așa: Cine mă poate opri să mă simt în biblioteca mea, de la etajul 5 al unui bloc botoșănean, aflat pe strada – cu nume predestinat – a Prieteniei, în Europa?
De altfel, cum bine știi, aici la Botoșani, dezbărat de orice complexe provinciale și împreună cu câțiva prieteni mai tineri, am făcut să apară o foaie literar-artistică - la care și dta ai colaborat: Caiete botoșănene - și am pus bazele unei mișcări literare care și-a primit după mai bine de un deceniu, o binemeritată recunoaștere concretizată prin înființarea unui Cenaclu al Uniunii Scriitorilor, al patrulea în țară.
În ce privește disputele literare, ele se văd ceva mai limpede din provincie. Și, poate tocmai de aceea, multe din ele întristează pe omul de bun simț. Mai ales polemicile gen mișto, agramate dacă le raportăm la cultură și, deseori, susținute de agramați. Tot așa și răfuielile, spiritul de gașcă, alinierea clientelei la idealuri, cu grijă prezentate drept stindard de luptă. Lucrurile n-ar fi devenit posibile dacă n-ar fi primit girul patronal al unor scriitori de reală valoare.
În absența ideilor înalte și a convingerilor limpezi, în polemicile de acest gen s-a instalat spiritul gregar, ca la el acasă. Floreta a fost înlocuită cu toroipanul electoral, analiza la obiect cu denunțul. Respectul adversarului a fost total abolit. Dacă argumentele n-au putut fi găsite în operă, ele au fost căutate în viața particulară a oamenilor. S-a excavat totul, s-a deshumat totul – până la a șaptea spiță a strămoșilor! Și cu ce ne-am ales? Cu ce-a sporit prestigiul literaturii române? Al scriitorului contemporan? Într-o astfel de atmosferă sunt fericit să-l știu existând și înnobilând epoca pe un Octavian Paler, după cum datorez recunoștință scrisului unor Laurențiu Fulga, Augustin Buzura, Șt. Aug. Doinaș, D. R. Popescu, Nicolae Manolescu. Și lista ar mai putea continua desigur.
- Ați trecut prin tot felul de funcții, de la profesor la redactor, de la metodist la director, de la girant de scripte la contabil. Ba într-o anume etapă ați fost chiar șofer! Care ar fi profesiunea ideală pentru un scriitor? A nu se crede că nu acceptăm calitatea de scriitor profesionist și că profesiunea de scriitor ține de „schimbul doi sau trei sau e o prelungire a celor opt ore de program“. Dar scriitorul, dincolo de profesiunea de scriitor, mai este, de cele mai multe ori, angrenat și altfel decât prin scris în sistemul social.
- Care ar fi profesiunea ideală pentru un scriitor? Dă-mi voie să-ți răspund cu o butadă: Profesiunea ideală pentru un scriitor nu poate fi decât… profesiunea de scriitor. Desigur că, în absența idealului, orice profesiune e bună, dacă e făcută cu competență și tragere de inimă. Esențialul îl reprezintă însă arta cu care scriitorul există și coexistă în aceste multiple profesiuni. Se știe că cel puțin teoretic, unele munci pot deranja dacă nu pot face chiar imposibilă, meseria scrisului. Există totuși un modus vivendi? El trebuie găsit. Și aici intervine arta de care vorbeam. Cu ce preț? Dar asta e o întrebare pe care nu mi-ai pus-o!
Nu putem deci da soluții, după cum bine vezi. De altfel, istoria literaturii ne stă la îndemână, oferindu-ne exemple grăitoare. Nu știu cât de mult rău i-a făcut poetului Eminescu ziaristica de la Timpul dar sunt convins că omului i-a scurtat existența cu câțiva ani buni. Știu, îmi vei răspunde, amintindu-mi de condițiile epocii, că aceea n-a fost ziaristică ci salahorie. Numai că dă-mi voie să-ți amintesc că salahorii există în toate timpurile. În schimb, nu există nici o lege care să-l scutească pe artist de-a deveni salahor.
- Cum vedeți dv. grupările literare? Cele autentice cât și cele ale căror interese ies cu mult din sfera literaturii. Vorbiți-ne despre intelectualitate ca trăsătură fundamentală a condiției scriitorului.
- Grupările literare sunt asocieri pe bază de idealuri estetice comune. Ele sunt produsul dialectic al devenirii unei literaturi. Nu le numește nimeni. La noi astfel de grupări sunt confundate tot mai mult cu redacții ale diverselor reviste. Ceea ce e complet fals. Aceste redacții reprezintă grupuri alcătuite din voința editorilor și nu grupări constituite în baza unor opțiuni. Desigur că există și excepții. Aș da un singur exemplu: revista studențească Echinox de la Cluj. În altă ordine de idei, nu cred că pot fi considerați ca formând o grupare literară, redactorii și colaboratorii unei reviste care-și face un ideal din profesarea scandalului public. Grupările literare rămân forme de afirmare ale unei generații literare, de existența lor depinzând în bună măsură și varietatea de stiluri și diversitatea personalităților creatoare, într-o anume epocă.
Lui Goethe îi datorăm o metaforă aforism, devenită celebră și la îndemâna oricui: Eu cânt cum cântă pasărea. Altfel spus: cântecul e în mine și toată arta nu stă decât în a-l elibera, a-l exprima. Ori așa cum pasărea nu are nevoie ca să cânte, decât de propria-i voce, ar urma că nici poetului nu-i mai trebuie nimic altceva, decât propriul său talent, ca să scrie. Analogia e însă nu numai falsă dar și primejdioasă. Desigur Goethe se gândea la actul de libertate al cântecului și nicidecum la condițiile lui intime. La procesul complex al creației.
„Junimea“ a impus în literatura română tipul scriitorului intelectual, înarmat cu o vastă cultură. De atunci încoace intelectualitatea a devenit un atribut al profesiunii, realizat, în mai mare ori mai mică măsură, de scriitorii fiecărei generații. În propria mea generație, care datorită împrejurărilor a fost de la început una de redacții și de cafenele, Cercul literar de la Sibiu a înfăptuit prin cei mai străluciți reprezentanți ai săi, tipul scriitorului intelectual. Acești reprezentanți au unificat seminarul de la facultate cu cenaclul; au studiat filozofia, pe texte aprofundate direct: în germană; au învățat limbi străine; dar mai ales au realizat cu dascălii lor care se numeau Lucian Blaga, D. D. Roșca, Liviu Rusu, Henri Jacquier, acel soi de comuniune spirituală care clădește personalitatea umană pe dinăuntru și care a constituit, secole la rând, faima universităților europene. Pot să afirm cu mâna pe inimă că de aici s-au ivit intelectualii mari și autentici ai generației mele. Aproape toți ceilalți din celelalte grupări amintite și-au format cultura, alături de universitate, printr-un remarcabil, până la urmă, efort autodidactic. Subliniez: autodidactic, chiar dacă au absolvit și ei facultăți!!! E destul cred să-ți dau două exemple – și mă mărginesc numai la poeți: Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș. Dumneata poți completa lista, trecându-i pe toți cerchiști, de la Petru Hossu și Ovidiu Drimba, N. Balotă și O. Cotruș!
Eu zic să ne despărțim, iubite Nicolae Băciuț, sub semnul tutelar al acestei idei: intelectualitatea scriitorului se confundă în cele din urmă cu cel mai mare bun al său: libertatea de creație! Câtă intelectualitate, atâta libertate în spiritul nostru. Și chiar dacă mi-e teamă de retorica frazei, mai adaug: nu numai libertate ci și omenie. Nu e oare umanismul modern o descoperire a intelectualei Europe a Renașterii?

Botoșani, 2 ianuarie 1984