Sub cupola de largă cuprindere conceptuală a cenaclurilor agonia s-au reunit, într-o primăvăratică și animată ediție, asemeni jocului neașteptat al celor mai diverse irizări olfactive dintr-o vastă seră, atât stridențele cât și suavitățile aduse de neobișnuiții lectori, Livia Ștefan și Bogdan Gagu fiecare distinct susținuți de propriul grup de apartenență poetică, ralieri care, desprinse inițial din nucleul poezie.ro demonstrează dinamismul și diversitatea căutărilor întâlnite în mediul virtual.

Desigur ca interesul tuturor părților implicate, grupul teatral “Indart”, membrii “cenaclului de seară”, ai blogului “Sketche” alături de familiarele suite” boierești”și fidelul public al Deko-ului s-a tradus printr-o participare masivă.


Lume, lume

Sub iscoditoarea și alerta baghetă a moderatorului Cosmin Dragomir, orchestrarea discuțiilor a început cu însăși protagonista Livia Ștefan, aceasta fiind chestionată într-un test grilă imediat după sfârșitul recitării.


Livia și Cosmin

Cum era de așteptat, autoarea a optat pentru definiția poeziei vazută în afara jocului de fotbal sau șah, argumentând că libertatea practicării “oriunde și în orice moment” depășește inclusiv inventarierea “tuturor pozițiilor kamasutrice inventate vreodată” după cum –și aici se parafrazeză cu ușurință butada lui Voltaire cu privire la D-zeu- licențiozitățile de care îi este împănată selecția sunt necesare justificării existenței CNA-ului.

A urmat Bogdan Gagu, cel care a renunțat la inițiala intermediere prin vocea lui Ioan Gabriel Pușcă, invocata timiditate actoricească, însemnând, conform observației lui Cosmin, recurgerea la eludarea contextului deja stabilit.


Cosmin, Bogdan Gagu.

Bogdan a precizat că și-a propus să compenseze “pierderea firului narativ din postmodernism” propunând un sistem deocamdată “nedefinitivat” patentat sub denumirea “incoerenței care se coerentizează”.

Ioan Peia a dat citire unor alte suculente pagini de exegeză purtând inconfundabila dumisale amprentă, pagini dedicate
concitadinei Livia Ștefan întrucât “respirăm același aer” în plus “toți poeții giugiuveni sunt geniali, în frunte cu mine”.

Recurgând la o imagistică prin care “surclasează bizareria” cu tente pe alocuri anarhice, singurul ei mod de “a-și plăti în versuri cash datoriile insolvabile” lumii filistine de care se simte înconjurată, numai accentele tăioase, declarative (poezia este sperma unei femei/ oamenii așa se înmulțesc: /citind poezie) combat marasmul resimțit (poate scările nu vor mai fi/ atât de abrupte și pline de flegme/ greața cronică pe care mi-o inspiri) ; (mâine eu voi fi scârba nr.1/ iar tu vei avea lacrimile mari și roșii/ cât buteliile shell)


Ioan Peia

Lumea Liviei, așa zis idealizată, cea către care tinde ca un surfer pe elanurile inspirației este una în același timp „magnifică și insuportabilă” patrunsă de „efluviile Gheenei” (iubirea mea își împânzește copiii pe terra întreagă/ iubirea mea este antihristul/ iubirea mea este apocalipsa/ apocalipsa mea este cel mai tare futai)

O ambiguitate „cu substrat hormonal” ( o chema livia/ ar fi vrut s-o cheme gabriel/ are douășpatru de ani) sesizabilă mai ales în actiunile orgiastice „hardcore” ale alter ego-ului Igor Kamadeva, este rodul „condamnării la sensibilitatea cornului de melc” (din patul meu aud cum trece viața/ ca o nuntă de ciori pe deasupra blocurilor și mă întorc pe partea cealaltă/ și pe partea cealalta aud/ mațele vecinilor și copiii crescuți în ghiveci) sensibilitate, la rândul ei, altoită pe entropia „țării de sictir, Fuckistan”.

Avem dovada însușirii „lecției celei mai proaspete modernități” exprimate prin „neo-obiectivitate”.

Pe de o parte există acel virulent NU! strigat în fața comunului gregar (oamenii se îndrăgostesc. se fut. putrezesc. eu prefer să uit) negativism care „apasă pe întrerupătorul realității” ( iubitul Toarem stinge lumina/ pare atât de singur acolo/ lânga întrerupător) cu anagramarea mai mult decât elocventă, pe de altă parte întrupările când inocente, când pline de noblețe ale Evei care „visează stând turcește în inimitatea sângelui” (eu sunt fetița cu pistrui/ pe care o visezi spre dimineață/ fetița in roșu de care/ îți este atât de dor) și (în timp ce bâjbâie printre particulele de/ aer stătut/ până la patul meu/ femeie cu inima de murano)

Meditațiile curgând „ca un vin amar al sorții” (fraților, / voi nu simțiți?/ se lasă frigul) asupra precarității condiției într-un univers în care până și iubirile sunt „biodegradabile” își găsesc, printr-un „ritual de tip cathartic” o aparentă aplanare, pemițând „întrezărirea frumuseții morții viitoare”, o jertfă nicidecum inutilă, feminitatea rămâne mereu roditoare: „răsuflarea ei se așează delicat/ pe degetele mele/ e o femeie frumoasă/ spălându-i trupul știu/ că se naște o nouă civilizație)

Cosmin, opinând că întinsul demers al d-lui Peia se rezumă mai degrabă la „literatură despre literatură decât la critică despre critică” semnala ineficacitatea și indezirabilul „conglomeratelor de simboluri, a croșeelor livrești” aruncate nestăvilit de Livia care „nu tușează” (acum/ ascult bach/ și mă joc/ de-a cântăreața/ cheală) precum și a unor amalgamari în care Soljenițân, Simone de Beauvoir, Anais Nin sau Eve Ensler își aduc doar un aport rămas neaprofundat.

Principalul reproș adresat poeziei lui Bogdan, viza reiterarea aridă a termenilor din titlu în conținut, neurmărindu-se crearea de noi și fertile piste asemeni celebrei Gioconde a lui Da Vinci în care este consfințit aportul inovator al tehnicii „sfumato” ; în consecință nu se produce decât „o leitmotivizare obositoare” îngroșând inutil „pânza” prin succesive strauri aplicate mecanicist: (amintirile ard și jazzul) -în „cand murim”- și „ce bizara e moartea” sunt exemplele cele mai grăitoare.

Ioan Gabriel Pușcă, inimosul Lupișor implicat în cordonarea activității „bocancului literar” aprecia, din contră, „filonul interagoativ” de natură filosofică urmărit de Bogdan în căutările sale (dincolo de valea aceasta în care spitalul s-a carbonizat/ mă așteaptă o noapte/ ultima din această cale/ mă reflect în geamul spălătoriilor de suflet) incluzând și abstractul de natură religioasă ( la geana morții se nasc îngeri/ în ajun/ pot să-i răspund Cuvântului/ să-mi negociez bucata de umbră) nu doar laică (și toate pedagogiile despre neființă/ te izolează în a fi/ îți plagiez dreptul la viață/ îți dăruiesc un buchet de canabis/ ofer dragoste contra absurditate schizofrenică)


Lupișor

În acest spațiu poetic proiectat asemeni unui „cântec al sirenelor” tensiunile „sunt asumate” iar moartea acționează „ca o supapă” ; contează ce se întâmpla dincolo de ea, văzută din perspectivă nietzscheană, ca „miez al vitalului”.

Petre Fluerașu și-a pus „mari probleme” referitor la veridicitatea acceptantă a termenului de „poezie” aplicat selecției Liviei, unde experiențele șocante identificabile în doar „câteva curente” nu vor „înfrunta timpul” dezvăluindu-și lipsa de substanță din moment ce sunt clădite pe eșafodajul superfluu al „unei realități închipuite”, fără perspective.

Principala carență observabilă este tocmai lungimea exagerată, artificială, pe parcursul căreia „nu se păstrează aceeași intensitate.


Petre Fluerașu

Colegul său oferă în schimb un bogat instrumentar al „înțelesurilor ascunse”; chiar dacă „șlefuite” pe alocuri, conceptele pleacă „dinspre teatru spre poezie” premiza lor fiind în primul rând „meditarea asupra ideilor, nu a formelor” (în acest sens renunțând la ipocrizie, Bogdan „nu se teme de clișee”)

Urmărind reliefarea atât de plastică a „labirintului autoconstruit” al minții, în dauna fiziologicului numai „lectura repetată” a textelor „inoniste” va aduce, în rândul cititorilor, „filtrarea propriilor conștiințe”.

Daniel Stuparu, aruncând o „privire din avion” găsea „slabă spre foarte slabă” calitatea rămasă în urma discernerii ambelor selecții auctoriale, întrucât Livia se pretează la „douămiasmele” unei poezii depășite, care ține cel mult de „ariergarda textualismului, postmoderismul dovedindu-se o fundătură”.
Aici, teribilismele „nivelează în ultimul hal” direcția generală de involuție putând fi rezumată in 3 metafore dacă se pleacă de la imaginea eminesciană din „Miron sș frumoasa fără corp” via „femeia de aer” a lui C-tin Nisipeanu, ajungându-se la „femeia gonflabila” descrisă de alt Constantin, Rupa.


Daniel Stuparu

Despre Bogdan, acesta se află încă la „vârsta experiențelor poetice” și deocamdată „nu spune mare lucru”-ar trebui să parcurgă o importantă fișă de lecturi în condițiile reorientării către alternativa viabilă a „neohermetismului” pentru a suplini lipsa „actorului inteligent și cult” , prezență invocată de scriitorul și dramaturgului elvetian Friedrich Dürenmatt cu privire la suportul pe care un asemenea actor l-a oferit punerii în scenă a pieselor lui Paul Claudel.

Andrei Ruse, protagonistul atâtor polemici cu substrat literar, purtate din inima fenomenului în continuă expansiune a „poeticului multimedia” acceptând faptul că nu este în masură (și nici nu și-a propus) să urmeze un șablon argumentativ încadrabil „comentariilor model” a trecut totuși peste reticența „retragerii propriilor cuvinte” semnalând că, în conextul omniprezentelor „moduri de abordare” un autor „ne poate încerca așa cum vrea”.


RA

Livia propune „o poezie trăita” pe când Bogdan una „tehnică” lipsindu-i autenticismul, credibilul.

În plus, uzitează de sintagme deja tocite, apropiate de spectrul plagiatului: „întâia oară am văzut lumina” suscită egida lui Marin Sorescu iar „doua umbre tind să fie una” Ra le asocia pieselor cântate de Spice Girls!

Cu asemenea „găselnițe” precum „ce bizara e moartea când mori” sau „umbra unei umbre își caută umbra într-un colț de umbră” Bogdan nu are „nici o șansă” de atragere a „mentalității cititorului comun” înscriindu-se ca parte deficitară în acest raport autor-cititor.

Paul Bogdan, mărturisește deschis că detestă „poezia porcoasă” mai ales când există o asemenea discrepanță între noul look de „Gavroche” al Liviei -care a schimbat ipostaza de „cântăreață cheală”- și lubricitatea regretului ei cauzat de „lipsa anumitor părți anatomice”.

Livia „debordează de imaginașie”, posedă așadar acest dat firesc al fiecărui autor la superlativ, ceea ce-i lipsește este „consolidarea unei tematici a valorilor umane” care să-i fațeteze nu doar „comportamentul arătat pe hârtie” unde acumularea nefirească a experiențelor într-un ritm galopant nu este plauzibilă; cu toate acestea la cei 24 de ani împliniți ea trebuie considerată o „femeie care și-a păstrat spiritul șugubăț” , un „umor unic”, expansiv, care disimulează abil natura interioară profundă (nu știu cine ești tu/ livia ștefan/ sârmă ghimpată/ azil de nebuni/ penitenciar/ fals tratat/ not to be/ scrum/ sau poate/ un biet firicel de salivă/ pe bărbia unui prezent)


Paul Bogdan

Din cauză că “nu posedă nici pe jumătate” forța poetică a Liviei, Bogdan Gagu „cade în filozofare” mai mult sau mai puțin gratuită, oricum cu riscul apariției „ilogicului” din moment ce singure, numai titlurile rămân „elementele care țin de forma inalterabilă a poeziei”, intertextualismul „romanelor esopice” ale lui Gh. Neagu nu mai este de actualitate, „șopârlele” introduse erau necesare acelui context specific, acum doar o amintire.

Soluția propusă de Paul a fost „împrumutul mutual” al celor doi Bogdan luând acel „freedom of speach” al Liviei cu ajutorul caruia „să lase cuvintele să circule nestingherit pe hârtie” iar Livia „scheletul ferm” al dezvoltării formale într-un cadru strict delimitat.

Cosmin, un critic nu doar exigent ci și indiscutabil hâtru, ne-a oferit o mostră de ingeniozitate, topind aparentul antagonism ireductibil al celor doi, afirmând că, dacă Bogdan are „cojones” dar, în maniera Fridei Kahlo din filmul omonim, le folosește Livia, tot el declară simplu și fără echivoc „te iubesc, femeie infirmă!”


Se poartă roșul

Șirul comentatorilor care au vorbit în premieră la microfonul agonic a fost deschis de Alexandru Gheorghe.


Alexandru Gheorghe

Acesta a oferit o interesantă parabolă din domeniul artelor plastice care, aplicată de multe ori incosistentei definiri a poeziei, a clarificat vizual percepția sa asupra liricii celor doi autori: Livia Ștefan redă permanența frumosului așa cum este întâlnită în grafică, urmând coordonatele „cât se poate de reale și explicite” trasate de exprimarea unui Toulouse-Lautrec, în timp ce Bogdan utilizează desenul în pictură folosind pensula „ à la Cézanne”.

Daniela Mic nu simțea nevoia „de a lua distanță” fața de poezia fără perdea a Liviei ci intuia mai degrabă scepticismul de neșters în ciuda persiflărilor presărate la tot pasul ( eva începe să-și înfășoare picioarele în hârtie igienică și cântă: lucky fucky/ i’m a lucky fucky bitch) scepticism care exprimă de fapt angoasa singurătății (părul alb îmi crește mai repede decat părul negru. Asta înseamnă că firele proaspăt ieșite pe capul meu ras își vor întinde ghearele și vor lua tot. și vor înfrânge tot)


Daniela Mic

Liviei îi place „acolo unde e” deși „încă se caută”, printre blocurile acoperite de grafitti.

A urmat Lidia Șontică pentru care „căderea în corporalitate” a Liviei este identificabilă „experiențelor decadente” specifice pesimismului orașului tentacular (pe străzi pubele gri și pline/ mașini de gunoi/ oameni șterși) unde singurele refugii rămase sunt reveriile lecturii (oprește lampa și/ pune cartea deoparte/ să fii tu cel pe care/ să îl visez mereu/ mereu) și scrierii (se amână mereu momentul când voi avea/ mașina mea de scris).



Lidia Șontică

Caracterul „oximoronic” al formulărilor lui Bogdan se cere interpretat precum „rearanjarea unui puzzle” în funcție de subiectivitatea fiecăruia.

O altă reprezentantă a bocancului literar, Natalia Marțian, considera că Livia „îmbracă banalul în versuri” rezultând „anumite sclipiri” cu toate că încercă, poate prea mult „să intre în rândul poeților moderni” expunându-se progresiv investigației microscopice, pentru se sustrage apoi când gradul de apropiere „devine insuportabil” zgâriind, de pe lamelă, sticla lentilei.


Natalia Marțian

Cu cât perseverează Bogdan în tentativele sale de încifrare „cu atât devine mai simplu” mesajul său, asta deoarece „se cere interpretat” acceptând mai multe soluții dintre care unele plafonează, reversul medaliei este prezentarea „voit parcimonioasă, simplă” care îndeamnă la atribuirea scormonitoare de sensuri încărcate cu tot misterul necunoscutului, neevidențierii fiindcă, la urma urmei „nimic nu poate fi atât de simplu” cum ne apare.

D-l Manolescu Gorun, foarte succint, recomanda Liviei, pentru a beneficia de șansele afirmării ce i se deschid în față „să se strângă mai întâi de pe drumuri” și odată ce acestă efervescență eruptivă care-și aruncă momentan jerbele peste tot se va fi limpezit, obținându-se claritatea unei soluții stabile, să-ți urmeze cursul propriu lucid de-atunci înainte.


Lupișor, Cosmin, Manolescu Gorun

Ceea ce nu înțeleg poeții tineri care „se tot plang ca niște babe” că nu au unde să apară este că internetul „presupune concentrare” crede d-l Gorun, iar textele largi, care depășesc dimensionarea dată de „un anumit număr de pagini virtuale” tind să fie ignorate din start.

O doamnă aflată la vârsta senectuții, fără a-și declina identitatea, s-a arătat „neplăcut uimită” de modul reflectării în gândirea tinerilor a experiențelor fundamentale de viață; iubirea și actul erotic prezentate exhibiționist (mi-a promis o noapte de ziua mea/ ea stă goală/ pulpele ei grele/ parc-ar vrea să fie sprijin universului/ „o să te plouă pe labii...” cântau trei într-o dacie) de psedunimul Liviei pe site, arată o crasă necunoaștere a devalorizării sensului inițial, misterul nemuritor al sentimentului așa cum apare în „Cântecul cneazului Igor”
Livia ar trebuie să știe, ca femeie, că atracția este amplificată de factorul care incită la dezgolire, nuditatea gratuită „nu atrage atenția”.

În privința lui Bogdan trebuie „manifestată indulgență”- avem un suport „de care ne putem agăța”, profunzimea sa- la care are de lucrat în continuare, însă nu sunt premize atât de concludente care să conducă la abandonarea ei.

Citându-l pe Dumitru Gorzo „pornografia este un concept polițienesc”, Cosmin afirmă că mult discutatul „conflict inter-generaționist” este auto întreținut nu de validitatea actului în sine, care nu se schimbă nici pentru sex nici pentru atașamentul afectiv-pasional, ci de noile cuvinte care le reflectă noțional în conștiința vorbitorilor, existând o bogată gamă de mutații lingvistice definind aceleași realități fenomenologice.

Iulian Poetrycă, un filosof în haine de poet sau, de ce nu? poet în haine de filosof o identifica fără dubii pe Livia drept „street artist”, mânată de neastâmparul, de foamea acoperirii oricărui „perete gol” ieșit în fața; spațiul nefolosit provoacă instantaneu dorința „amprentarii” cu semnificanți „de orice natură”.


Iulian „luând” cuvântul

Declicul predominant este intuiția, datorită căreia „se scrie dintr-o singură suflare”.

Ștefan Ciobanu recunoaștea și el meritul Liviei de a reproduce, aidoma „unui film de arte marțiale „întreg neprevăzutul cotidian așa cum i se înfățișează percepției sale atât de ascuțite, personalizante, care de cele mai multe ori deformează realitatea în plăsmuiri contorsionate, frizând halucinantul.


Ștefan Ciobanu

Nici unui campion „nu-i este ușor să facă șpagatul de 5 ori la rand”, darămite amatorilor cu un bagaj mai redus al instrucției.
Cu o astfel de atitudine Ștefan o credita „chiar cu șansa câștigării Oscarului”.

Despre decorul sumbru, htonian, încărcat de negurile neființei descris în unele din poeziile lui Bogdan Gagu care mizează pe „componenta thanatosului” Ștefan a recunoscut ca l-a obosit la lectură.

Fără a detalia stenografic, amintesc de un germene conflictual răsărit dintr-o banala discuție asupra ponderilor în continuă schimbare dintre suportul suportul tradițional sau „paper poetry” și alternativele de posibilă consacrare în rândul breselei scriitoricești oferite de noile posibilități ale mediului virtual, disputa în care s-au implicat antitetic Andrei Ruse și Paul Bogdan, amândoi „arbitrați” de Cosmin Dragomir.

Paul își menține convingerea fermă că doar timpul „va cerne talentul adevărat” validarea cuiva ca scriitor este dată de condiția „sine qua non” a publicării „pe hârtie” și nu de voga efemeră cunoscută în cadrul cercurilor restrânse de interese și relații on line care promovează imperativele marketingului de moment, asemenea produse, în ciuda numărului de afișări și comentarii, nu se impun decisiv și, de cele mai multe ori, sunt contaminate de virușii diverselor „pseudo”.

Andrei, autoprezentat în calitate de „poetry promoter” nu acceptă această „certificare” susținând că orice formă care condiționează inflexibil valoarea cuiva în cadrul cenaclurilor sau a regulamentelor diverselor site-uri literare concurente se apropie de „cenzura de tip comunist” și, în consecință, trebuie eliminată.

Cosmin sesiza că deși poezia virtuală este „rareori băgată în seamă” cât timp nu este și tipărită beneficiind de girul unui critic cu autoritate, în ciuda confuziei care domnește în privința identificării și specificității diverselor bloguri, forumuri și site-uri există tendința chiar a cotidianelor celebre ca tiraj, cum ar fi „New York Post”-ul de „a-și retrage edițiile pe net” după cum știrile sunt livrate pe telefonul mobil; toate aceste „facilități tehnologice” nu recompensează însa nici pe departe lipsa unei inspirații autentice.

Marketingul cultural a devenit de mult o realitate, piața de carte este în continuă expansiune, organizarea saloanelor, expozițiilor, târgurilor de carte de largă audiență- Gaudeamusul și Bookfestul- determinând un peisaj „supra aglomerat” în care „carți bune s-au pierdut scoase de edituri obscure” concomitent cu pătrunderea eficient orhestrată în masa consumatorilor a unor „titluri veleitare”.

La sfârșit Livia a citit două dintre prefratele sale alese din „poeți excepționali” Teo Bobe și Ioan Es. Pop, menționând că „a experimenta este cel mai bun lucru” cu ajutorul căruia ajungi la „cristalizările introspective” numai așa reușind „să-i înțelegi pe alții citindu-te și să te înțelegi citindu-i”.

Contează faptul că „toți au ceva de spus”, nu „mutilarea după ureche” când, în textele textele propuse antologării, ajungi „făcut ferfeniță” și „prost promovat”.



Bogdan Gagu nu vrea nici el să fie comentat pentru că „s-a împiedicat cineva de mine pe stradă” replicând apoi că „moartea frizerului său” îl impiedică să-și schimbe tunsoarea (à bon éntendeur, salut! )

Apetența pentru frecventarea spațiilor consacrate interactivității poetice odată cu reintrarea în drepturi a timpului frumos va cunoaște, probabil, o binemeritată constanță.

Pozele aparțin, ca de obicei, vigilenților Elis Ioan și Ștefan Ciobanu