Literatura română nu excelează la capitolul imaginarului ludic, al valorificării postmoderne a mitologiilor. Ruxandra Cesereanu încearcă să desființeze acest complex scriind un Nebulon ce „pare să fie spovedania mea nedusă la psihanalist”. În felul acesta, cartea poate fi văzută ca o defulare a unor anterioare refulări (livrești).

Debutul se face sub semnul parafrazei grotești, exploatate fiind „bazaconiile și năstrușniciile”. „O dare de seamă paranoică despre mustăciosul Salvador Dali” tratează despre „salvadorianul sadism creator”, căci „vremurile cretine pe care le trăia nu puteau fi învinse decât printr-un cretinism creator”. Creația destructivă e specifică modernismului care se hrănește din iluzia progresistă a iluminismului. Astfel, creatorul „avea maxilare de Cronos și două șiruri de dinți”, deplasându-se spre Vaginopolis, orașul-matrice, cu ovocipedul.

Autoarea are grijă să-și pună elucubrația livrescă la adăpostul oniricului, visul fiind, la rându-i, o deviație de la firesc. Visarea, însă, este o rememorare dereglată la modul imaginativ, ceea ce nu se întâmplă în această scriere manieristă. Mimarea oniricului favorizează și mimarea Jurnalului unui geniu, pe larg discutându-se despre fenomenul flatulenței (crepitus ventris). Ipostaza de creator distrugător și pârțoman este justificată de starea de anus a lumii: „Iar anusul era o poartă a percepțiilor sau, mai bine zis, un binoclu”. Gaura neagră absoarbe și proiectează într-o lume liberă de constrângeri fizice, o lume a absurdului suprarealist. O femeie gravidă trăiește imponderabilitatea amniotică a embrionului într-o plutire chagaliană: „Cu burta ei luminoasă și blondă, Zepelinul Ursulina străbătea străzile orașului stârnind tot felul de curioși, căci oricine putea să simtă aura miraculoasă și nemaivăzută a burții sale foșnitoare” (Zepelinul Ursulina).

Un tratament similar suportă și limbajul, care se cuvine polisemaantizat la modul metaforic. Sucitele peripeții despre Cum am devenit cherokee proiectează fantasmagorice etimologii cherokee: Kiwa-Kai este „cel-care-pășește-între-lumi”, Lia Qik-Tai este „Cea-care-zâmbește-în-întuneric”. Pe cale inversă, povestitoarea își asumă titulatura de „Cea-care-are-furtuna-în-suflet”, lipsită însă de corespondent în limba cherokee. Seninătatea sufletească a indienilor nu a simțit nevoia surprinderii lingvistice a zbuciumului psyché-ei. Nu e nicio problemă; tocmai pentru a depași impasul penuriei semnificative, sintagma este inventată și onomastica se îmbogățește cu „Ti Nauk Loi”.

Tot în tipar postmoden este introdus în carte și un „pseudo-basm swiftiano-kafkian”, în care sunt reluate complexele paterne din opera lui Kafka și jocul cu dimensiunea fizică, prilej pentru o abordare plurivalentă a realului. „Pseudo”-basm pentru că specia literară în cauză este „montată” chiar sub ochii noștri, demonstrativ. Cecil, prințul iubitor de dulciuri, este transformat în gândac de către tatăl său, regele-vrăjitor. Noul Gregor Samsa înregistrează noua sa modalitate existențială ca pe o penitență necesară. Fiona, fetița care îi va dezvălui secretul unei prăjituri fabuloase, face trecerea de la Brobdingnag la Liliput, restaurând condițiile idilice ale realității în dauna parabolei. Un basm în care zahărul este văzut ca un drog ce dă dependență și nebunie, parabolă, cum ziceam, a consumismului deșănțat.

Unul din atributele cărții scrise de Ruxandra Cesereanu este lipsa unității tematice. Firul roșu care străbate întregul volum există, totuși. El este asigurat de apetitul ludic învestit în constructele textuale parabolice. Așa se întâmplă și în povestirea Piciorul meu drept, scrisă în cheie metonimică: „Piciorul meu drept făcuse o criză de schizoidie: fie nu mai știa el cine este, fie credea că este singurul stăpân peste trupul și mintea mea”. Ironia la adresa écrivassier-ilor de toată mâna străbate dincolo de simpla intenție critică. Sugestia ar fi că transformarea scriiturii se poate realiza prin modificarea circumstanțelor scrisului, produsul astfel obținut fiind îmbuteliabil în recipiente suprarealiste ori absurde. Și din nou, nu despre scriitură este vorba, ci despre instanța auctorială și textele zămislite de ea. Inspirația este provocată prin mijloace aberante: „Piciorul meu drept scria deocamdată ca un om beat”.

De la deconstrucția literaturii se face trecerea la deconstrucția personajului ca narator/interpret al unei intrigi derizorii. Confesiunea naratorului din Autism este relevantă în acest sens: „Televizorul este tatăl și mama, bunicul, unchiul și mătușa mea”.

Mare parte din trupul cărții este alcătuit din carne narativă macră, calitatea întâi. Simbolurile se întrepătrund cu parabolele creind impresia unui mozaic realizat prin intercalarea unor flash-uri de lumină colorată. Formulările sunt uneori remarcabile prin poeticitatea lor: „Cele mai frumoase balene sinucigașe apar pe malul oceanului în luna mai” (Balena). Un Trimeron brodează inteligent pe canavaua onomasticii consacrate, alăturându-i lui Gog și Magog pe Vangogh și...Vangogha. Spiritul lui Papini din Gog și Magog este emulat cu succes.

Filonul borgesian este prezent și el prin plăcerea de a implica actanții culturali în para-ficțiune. Boyan – o poveste bogomilică despre două bucătărese, îl are ca erou pe Jacques Derr, teosof al sulferanței. Referința cultă este negreșit pigmentată cu elemente bufone, arlechinești: „Nu numai că patul lui Dorry avea forma automobilului lui James Dean, dar acest pat era și mobil, avea volan, iar locuitorul camerei putea să conducă la volan acel pat-mașină”.

Farmecul scriiturii vine de la irezistibila tentație de a mixa pulp-fiction-ul cu pseudo-science-fiction-ul și cu visul polisemantic. Aici ar putea fi integrată Albertin: o poveste catalană despre tauromahie, „o corridă destul de freudiană”, dar și Branco: o poveste slovenă despre brânză, în care este probată măiestria de a scoate în evidență detaliul relevant. Branco este tipul povestitorului pasionat și hilar: „se bucura din orice, clefăia cuvintele ca un nou-născut și ochelarii îi zburau peste ochi de parcă ar fi fost parașutat tot timpul de la mică înălțime”.

Voința de a enumera temele trendy nu cunoaște limite. Feminismul este abordat à rebours, izolat fiind organul povestirii, sursă de provocări multiple: „Gura ei părea un sex bine desenat, rujat violent, o adăpătoare și o astupătoare în același timp, o gaură de intrat și ieșit pentru tot felul de lucruri, inclusiv pentru idei, chiar și o văgăună de a lui Aladin”. „Felurimea feminității noastre” este sintetizată cu sprijinul abilității șeherazadice, adevărată punte de încercare pentru eroul de roman românesc. Ca reprezentantă a unei literaturi rostitoare, Ruxandra Cesereanu îl admiră mult pe mediatizatul Salman Rushdie, „acel povestitor indian, miop, cu ochelari, cu barbă, vag bondoc, cu o chelie rotoghilă, înconjurată de păr negru”.

Conștientă de derularea ei sinusoidală, scriitura din Nebulon se manifestă ca o metaficțiune ce nu obosește nicicând să reia motive și stiluri din cele mai diverse opere literare. Indiferent dacă ne este prezentată Bătrânețea periculoasă a domnului Hokusai, cel în veșnică luptă cu sucubii, sau Haritina, o femeie din cele asemuite cu „mari leoaice sfredelitoare” ori parabole naratologice („douăsprezece cămile și trei vulpi înseamnă douăsprezece povestiri și trei proverbe”), intenția rămâne aceeași: demitizarea culturii și re-încântarea ei prin invertirea spațială și temporală a „obiectelor” literare. Cum constata și Maria Ana-Tupan: „Ceea ce deosebește metaficțiunea postmodernă de cea tradițională este aspectul său ludic”.
Ruxandra Cesereanu vrea să-și încheie cartea la modul apoteotic. Ultima meta-povestire, Nebulon, redă traseul inițiatic al celor patru poeți și al unui rege, însoțiți de animalele lor (totemice). Izidora, „femeia care-și teologiza eșarfele și voalurile între care se ascundea”, Leonor, cel care „dansa pe dinauntru și nu mai putea să se oprească” & comp. pleacă în căutarea Graalului. Subiectul, la mare modă, este îngroșat de afluenți à la Borges, dar și cu revărsări gen Alice în țara minunilor ori Vrăjitorul din Oz. Pelerinii dau peste un lan de „cadavre sticloase”, traversează „uriașul Iarmaroc întâmplat a fi Castelul Minunilor, adevărat Bazar mai degrabă”, fascinați de o lume în potență, veșnic nemanifestată: „totul era un zero delicios, cu bot moale, un fel de cuib afânat al realului”. O lume vrăjitorască, aflată sub „o demonie de cal mort”, aiurită și aiuritoare ca și personajele care o populează: „animalele-călăuze erau un fel de zmeie zburătoare, plutind în văzduh la naiba”.

Experiment suprarealist și postmodern totdeodată, cartea Ruxandrei Cesereanu începe bine și sfârșește gâfâind. Ultima povestire, menită a fi cheia de boltă a templului prozastic, este supraîncărcată de procedee tehnice: textualism, autoreferențialitate, infiltrarea autoarei și a criticilor săi ca personaje în intrigă. Fraza se lungește nemăsurat, evenimentul aberant este îndesat cu disperare în trama narativă. Impresia este una de déjà-vu. Un mozaic isteț, dar în care pietricelele componente se încalecă una pe alta și se bat în culori. Mă îndoiesc că Nebulonul, ca întreg, ar putea incita și alte minți decât cele sofisticate, iubitoare de întortocheri etalate cu nonșalanță. Altminteri, citită fragmentar, autoarea construiește formulări remarcabile prin frumusețe și alegrețe.