Convoaiele caravanei agonice și-au făcut din nou simțită prezența poposind, într-o incandescentă sâmbătă de mai, în oaza cenaclului Deko, redeschiderea întâlnirilor stând sub semnul trăirii întru poezie, nu datorită carismei exercitate de un anumit personaj principal, fie el chiar Lawrence of Arabia, tratat sub bagheta regizorală a lui David Lean.

Înaintea momentului lecturării oferit de „tandemul” Aida Hancer - Leonard Ancuța, moderatorul Cosmin Dragomir, puțin dezobișnuit cu această postură în care și-a reintrat treptat, a prezentat continuele semne ale activității autorilor de pe site, consemnând apariția a trei volume: „Aliona” de Ștefan Ciobanu, „Alchimice” de Daniel Stuparu și „Anumite femei” de Ioana Bogdan.

Tot Cosmin, recunoscând că în așteptarea exodului opinatorilor, a devenit previzibil în „a pasa vina” dezaproba - pornind de la un „text teoretic” din 1894 al lui Macedonski, în care se identifica poezia cu „șirul indian de imagini” - tocmai această tendință comună ambilor autori de a îmbina imagistic elemente care „nu au nimic concret în comun”, un traseu bine delimitat de la punctul A la punctul C, trecând prin B „corpul poeziei”.


Cosmin Dragomir

Astfel, Aida atribuie nejustificat prafului însușiri feline - „e un praf care ne înghite și ne respinge după cum vrea el/ ne adulmecă fuga ne miaună liniștit și singuratic în față”, iar versul care amintește de „o tehnică narativă inedită” în tratarea replicilor ("în noi doi e un campionat de volei în care mingea/ e-un peron azvârlit într-un peron provizoriu") nu compensează nici banalizarea termenilor reiteranți – fiindcă, la Cosmin, clișeele, ca termen, s-au clișeizat de mult! - „hainele cu miros de cer” „o folie subțire de cer” „dă-ți cu melancolie pe buze” „setea de tablou cu îngeri”, nici brusca apariție a argoului, care „sparge” cumințenia unui text emotiv - „prin tine se vor iubi și spectatorii/ și-o să ne tragem amândoi o copertă de ciment peste suflet” -, nici ambiguitatea unor formulări voit absconse din cauza cărora cititorul este depășit - „unde merii dau de pomană jucării foame de pași” și mai ales „fiindcă sunt copii/ cărora seva caldă de sub picoarele noastre/ le cumpără fericirea”; o cu totul altă formulare, mai plastică, întâlnim la Salman Rushdie, susține Cosmin „pământul fierbinte de sub tălpile ei”.



Aida Hancer

Trecând peste unele „totale disonanțe” (câini de-ai mâncării) și „carnalitatea directă” (azi o să chinui o pasăre/ care-o să-și înfigă aripile adânc în versul de carne”; „mi-am inventat carnea sub pietre”) cel mai bun text rămâne „fonic” - fără veșnicia din paranteze la care „face alergie” - fiindcă „are trimiteri care spun ceva” ("un foc în jos curge din noi un foc cu rădăcini/ cu timpul scările vor fi rulante din corpuri de copii/ în genunchi o să urci în genunchi pe conductele de apă caldă/ dintre noi")

Deocamdată, unul din sfaturile adresate Aidei a fost acela de a nu prelua cuvinte din locuțiuni ("prin alocurile copiilor") - aici adaug că, până la experiența poetică a Elei Victoria Luca, căreia asemenea procedee dificile îi reușesc, păstrându-și firescul exprimării, Aida mai are mult (și multe!) de parcurs; cât privește „definițiile dexistice” ale artelor poetice, Cosmin le vedea singulare într-un volum, gasind inexplicabile mai multe asemenea „disculpări” ale scrisului în același grupaj.

De această dată de acord cu „șarjele” lui Cosmin, Ela identifica în instrumentarul poetic al Aidei și existența unui „filtru de banalizare”, voită sau nu, poate pentru a-și „ține în frâu” trăirile, experiențele, emoțiile, inclusiv stângăciile în fața unor lucruri necunoscute („prin tine mă iubesc pe mine iar tu/ n-o să știi niciodată cum e” ș.a).

În "gemeni I", iubirea „îmbracă” sensul unei „puneri în scenă”, este prezentată ca spectacol, cu acea dinamică vizuală a unei „performance”, deși era de preferat să se oprească asupra unei singure ipostazieri în aceeași poezie. Pleacă de la campionatul de volei, trece prin balet, pentru a se reîntoarce în culisele unui alt meci larg vizionat: „pe mine mă iubesc prin tine/ omidă care habar n-ai/ că părinții noștri toți s-au cunoscut/ într-un simplu cantonament”.

Miza în majoritatea poeziilor prezentate este pusă pe conversațional, pe oralitatea discursului, dar sunt și poezii în care se remarcă expresivitatea și forța descrierii; de aici, surplusurile cuvintelor de legătură, precum și formulări oarecum prețioase, spuse cu un aer familiar: „incinta mlădoasei inexistențe”, „suntem posibilitățile redevenirii”, „nu fi un cui în tulpina sterilă a trandafirului”.

Punctele de reper în jurul cărora gravitează interesul autoarei (domină totuși prea mult ca motive sângele și câinele) nu exclud „un ludic reușit, care ascunde gravul”, și viceversa. Uneori însă această joacă escamotează receptarea adecvată a stării propuse de titlu: „așteptarea în spirale”, de exemplu, nereușind să-i (re)dea Elei respectiva senzație.


Victoria dE LA samotrace”

Nu doar în „petru, ioan, luca ș.a” - un poem bun, consideră Ela (cu precizarea că versurile "weekendul ăsta nediferența a stat între noi/ ca un poem pus în carne de copil" - ar merita a fi prelucrate), Aida se situează, simultan, „în existențial și în scriitură”. În fiecare poezie sunt propuse 2-3 planuri care fac posibilă o facilă și subtilă transgresare. În ciuda „expresiilor forțate”, care nu-și găsesc locul în arhitectonica textelor - „rușinea mică și trandafirie din obraji”, trebuind „tăiată fără milă” - pentru 18 ani este „mai mult decât bine”, fondul, potențialul poetei fiind unul „excelent”.

Cosmin s-a raliat părerii exprimate în „Observatorul cultural” de Carmen Mușat cu privire la colocviul tinerilor scriitori ținut la Cluj, conform căreia actualmente nu se mai poate vorbi de autori promițători, care „vor confirma” ducându-și succesiv poezia la „beauty salon”, ci doar de autorii autentici, „cu vână”, indiferent de vârstă, și de cei veleitari, irecuperabili, în viziunea lui Cohen „profanatorii” edificiilor poeziei.

Daniel Stuparu recunoaște că nivelul selecțiilor citite „nu i se pare prea ridicat”, ceea ce nu trebuie să impieteze asupra judecății criticului care, după un principiu maiorescian, este „distructiv unde trebuie și constructiv unde poate”.

În cazul Aidei, „poezia reflectă” vârsta, iar calitatea nu exprimă nicidecum juvenilitatea. Cu toate că nu cultivă simbolurile „în metafore obsesive și obsedante”, arhetipurile, asemeni fulgurațiilor, „răbufnesc din subconștient” (of suntem unici/ singurii care-au avut cândva oul în ei/ și-au ales carnea). Dincolo de întâia cauză a creației (în tratarea miturilor vedice a lui Kernbach), oul primordial uriaș, „sămânța veșnică a tuturor ființelor care se numește Mahadivya”, versurile amintesc și de retorica întrebare biblică: „dar ce câștigi dacă dobândești lumea dar îți pierzi sufletul?...”


Daniel Stuparu



Pentru Leonard Ancuța, Daniel găsea edificator poemul „Kinky”, care-i amintea de un text asemănător al lui Geo Dumitrescu.


Leonard Ancuța

Următoarele versuri „duc în abis întreg poemul”, combinând violenta acuitate a senzațiilor specifice finalului descris de Robert Süskind în Parfumul său, cu „renașterea în sens spiritual” ( vouă vă dau tot ce vreți ficatul plămânii inima - chiar și creierul de-l vreți. eu aleg doar o punguță/ mică de sub stern unde țin o bulă de aer/ acel nod de aer pe care l-am înghiți/ când am cunoscut-o)

În acest sens, este conexată și imaginea anterioară, care nu vizează doar simpla privire, ci „ochiul minții” - al lui Wotan - cum era cunoscut în panteonul arienilor nordici: „să mă lăsați pe mine să îmi desfac larg/ ca o bătaie de aripi toracele și să-mi permiteți/ să țin un ochi închis sunt emotiv”.

Manolescu Gorun sesiza, referitor la textele lui Leonard, o permanentă „tensiune subiacentă” care fie „urlă” (totul a început ieri când mă simțeam roșu arzând/ sângele juca tensiuni periculoase/ pielea mea opacă se umflase ca un broscoi acaju/ și începuse să crape), fie este foarte greu de detectat atunci când este sublimată „sub formă estetică”.

Această „polarizare” de care Leonard „mustește” exprimând-o atât de antinomic arată că, asemeni stoicilor amintiți și ei (ataraxia, episod 6) orice lucru ne sperie pentru că nu-l cunoaștem, iar lui Leonard, el însuși paratrăsnetul expus acestor descărcări, sinceritatea brut(al)ă nu-i este încă familiară, nu a acceptat-o în totalitate.


Manolescu Gorun

Spre deosebire de Livia Ștefan, expresiile tari nu-l avantajează pe Leonard, iar atunci când le abordează, îi este afectată naturalețea „registrului afectiv”.

Dacă Aida va reuși „să mai scrie și poezie”, nu doar „să povestească frumos” – notă definitorie - va fi bine pentru toată lumea.

Cosmin nu s-a sfiit să-l acuze pe Leonard de „infantilitate poetică”, considerând că vârsta n-ar trebui să-l lase „să se afunde în filosofie” atunci când caută răspunsuri la „adevăruri general valabile” (ce e frumusețea calypso?) sau la arhicunoscutele „teme majore” propuse de „profesoara de română”; în acest sens, a reamintit citatul lui Gabriel Funica, în care mai ales cea poetică este considerată „o fundătură”.

Respingând pudibonderia fără acoperire (de parcă până la introducerea pe filieră franceză a verbului „a copula” românilor le aducea barza copiii), spre deosebire de reabilitarea „mătărângii” lui Creangă adusă de Ion Rotaru, Leonard este stângaci când optează pentru o asemenea exprimare ("îmi vâr mătărânga/ în locul pe unde mi se scurge obligatoriu/ ca un sens giratoriu/ viața"). Prin asemenea exemple, precum „clitorisul alfabetului”, el se expune inutil.

Poezia lui Leonard, adusă într-o formă ireductibilă, așadar suferind de „balast ideatic, nu stilistic”, cade sub sancțiunea „teoriei literare generaționiste” a optzeciștilor, dând impresia că a mai fost inconștient auzită și în altă parte, ea nepercutând „aici și acum”.

„Amendabile din plin” la un jurnalist, clișeele neepurate aduc votul lor de blam: „veninul nu mai are nici un gust” „dumnezeu a început să se spele pe dinți” și, fără vreo trimitere intenționată, „lupul cel tânăr își mușcă laba/ evadând din cotidian”.

Nina Vasile se întreba unde sunt, totuși, acele angoase de care, oarecum axiomatic, Leonard „încearcă să scape”, considerandu-și scrisul paliativul prin excelență.

Leonard „își face propriul masacru” cu o voluptate „extrem de rafinată” ("aș vrea să mă lăsați să îmi fac singur autopsia/ numai eu știu să umblu cu grijă în capul meu/ în pieptul meu"), iar dacă tentativele sale filosofice „nu prind bine deloc”, în schimb surprinde plăcut „creșterea pilozității la infinit”, deoarece în această „ochire asupra realului” se simte un autor puternic „foarte precis” în demersul său ("îmi crește părul cu viteza luminii/ coboară din mine ca un căscat prelung/ oarba dominație a animalului/ ce mă consumă/ ca pe un număr de circ/ senzațional") și ("v-am mai zis/ îmi crește nemăsurat părul").


Nina Vasile

Nu toate versurile sunt corespunzător „tușate”; uneori lipsește „conștiința acută” a celui care scrie în schimb „produce poeme despre scris”.

Pentru Nina a mai ieșit la iveală „delicatețea sacrificiului propriu” (printr-o lectură „domoală”), în urma căreia, dacă nu l-ar fi chemat Leonard, cu siguranță că ar fi fost recunoscut drept „Ancuță” - complexitatea actului creator e necesar să fie continuată inclusiv în lectură, odată cu revizualizarea a ceea ce „vrea să transmită”.

Aidei, „explozia imagistică” poate să-i facă „mult rău”. Este nevoie de o „limpezire” a planurilor, nu la epică trebuind să fie atentă, ci la „turnura potrivită” prin care cititorul să nu fie bulversat.

Andrei Ruse a răspuns mănușii aruncate de Cosmin, primind provocarea, însă, odată ajuns la microfon, constată că doar sperase să citească „una bucată poezie”, iar acum se simte ca unul din membrii juriului emisiunii „Megastar” fiind nevoit să taxeze „lectura indiferentă” a protagoniștilor „puțin spus slabi” care „mai că nu și-au cerut scuze” că-și citesc pentru prima dată textele.

Ceea ce la intrigat la Aida au fost numeroasele premii și obsedantul leitmotiv canin, în care poeta recunoaște că vede „simbolul decadenței” ("pentru că niște câini incerți și zgomotoși ar da orice/ să privească latura superioară a toamnei” „tot despre câini tot despre liniștea lor/ despre blana pe lângă care am schiat o viață fără să iubim” „să ademenească și câinii pe care îi ții în suflet”...etc. De altfel (eliminînd implicațiile sportive și propria apartenență microbistică), a recunoscut că lui i-a fost suficient să descrie o singură dată cum și-a îngropat câinele, fără a rămâne cantonat în acel episod.



RA, unul din “pariurile” lui Cosmin

Andrei afirmă apoi că Aida se „aseamănă incredibil” cu Răzvan Þupa, existând „același sâmbure”, mai ales în tehnica începuturilor de unde posibilitatea (considerată hazardată de ceilalți vorbitori) de „a-l copia conștient”.
Primul, Cosmin: e de părere că, deși „e normal să vezi locuri comune între poeți”, cerebralitatea unui autor consacrat cum este Þupa comparată cu majoritatea versurilor Aidei, care „încă visează cu capul în nori” face incompatibilă o asemenea afirmație „foarte brutală”.

Delimitându-se de presupusa „mentalitate de gașcă”, referitor la Leonard, Andrei s-a declarat „dezamăgit”, deoarece avea „anumite pretenții” în ce-l privește; mai mult „repetarea acelorași chestii” (donarea de organe în Nud și Kinky) nu l-au convins „de ce vrea să spună”.

Singurul text care stă în picioare, este „Nud” (ca dovadă a sincerității aprecierii sale Andrei l-a recitit integral), precizând că versurile inițiale sunt cel mai pe placul lui: „Aici e pielea/ e încă moale, dar am fost îmbrăcat cu ea mult timp”.

Revenit la microfon pentru a răspunde cu un „comentariu la comentariu”, Daniel Stuparu consideră că prin câine trebuie înțeleasă „lumea simțurilor”, așa cum este redată în „Melancolia” lui Dürer.

Desigur, nu este ușor pentru orice autor care-și asumă, fiecare în felul său, condiția creatoare a unui „deus otiosus” - acesta trebuie să supraviețuiască „prin el însuși în spatele scenei”- Daphne du Maurier era de părere că „un autor trebuie citit, dar niciodată văzut sau auzit”.


Andrei, Cosmin, Daniel.

Revenind la specificul poeților, Daniel enunță un citat al lui T.S. Eliott cum nu se poate mai potrivit: „poeții mici imită, poeții mari fură.”.

Ela remarcă judicios că Leonard posedă un anume „cameleonism”, ia multiple înfățișări ca autor/poet, se joacă, dar nu oricum, ci e un fel de prestidigitator poetic atunci când, pe de o parte, „se livrează conștient cititorului” (calypso, ciel ouvert, ciel fermé, tegumente,) iar, pe de alta, îl provoacă în poezii unde ironia, sarcasmul, zeflemeaua este adresată lumii întregi, poeziei și chiar lui însuși (hotel fetish, Nud, ataraxia), pentru a adăuga și că ultimele poezii postate (neprezentate la cenaclu) deja au altă "înfățișare", parcă nu ar fi scrise de el, se diluează, sunt acele "minipoeme" care însă nu îi reușesc aproape deloc.

Prin prescripțiile concluzive adresate Aidei, aceasta este sfătuită să decupeze/prelucreze mult poeziile, în vederea „coerenței, dar și fluidității, pentru găsirea unui filon” care o reprezintă, până va obține „potențialul valoros care percutează”, forța poetică proprie.

Printre vorbitori m-am numărat și eu, surprins în această ipostază de Ștefan Ciobanu, autorul majorității pozelor acestei reînnodate ediții.


Gesualdo, Ra, Cosmin, D-l Gorun