|
Biografie Mihai Elin
Mihai Elin (pseudonim al lui Mihai Egli; 25 februarie 1941, Brașov - 31 ianuarie 2010) este un poet și traducător. Este fiul Floricăi (născută Vasilcoi) și al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de țărani din Maramureș, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. Elin a urmat Liceul „Andrei Șaguna\" din Brașov (1954-1959), apoi, la Universitatea din București, Facultatea de Limbi Străine, secția limba și literatura franceză (1959-1964).
A debutat cu poeme în „Luceafărul\" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tineretului\" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, și ca redactor la „Tribuna României\", în 1989), dar mulți ani și-a asigurat existența ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). În anii \'90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii \'70 la „Luceafărul\", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T.S. Eliot, din poeți francezi și americani contemporani.
Poet puțin prolific sau extrem de sever cu sine, Elin lasă să treacă 8 ani între debutul în revistă și volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, și un ciclu nou, întregul meu astăzi, alți 21 de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigență\", „autocenzură\", „disciplină lăuntrică\", „răbdare\". Remarcat ca poet de certă valoare și afiliat unei „școli\" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, Mircea Ciobanu, George Alboiu, Elin este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea\" liricii sale, patosul conținut, comunicat nu prin mijloace grandilocvente, ci prin intensitatea austeră a notației.
A fost privit ca un „romantic\" întârziat sau „modernizat\", ca un inadaptat înclinat către lamentație, dar și ca un antiromantic prin excelență, ca un spirit modern, opunând visului și fanteziei trezia și luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deși diferă de expresioniștii „istorici\", Elin, ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic și auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frustețea rostirii, aparența de ariditate reprezintă nu insuficiențe, ci semne ale autenticității. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere\" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existențială și morală. Tema timpului ocupă un loc central.
Titlul primului volum - în tâlcuirea lui D. Micu, „cele «două cadrane» sunt ceasul nașterii și acela al morții: două nopți între care curge existența umană\" - rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidității dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenței universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă\" spre care „curg / întunecimile scunde\", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieții umane ca luptă încrâncenată și necruțătoare pentru existență (un poem-alegorie înfățișează încleștarea feroce a unor câini care se sfâșie între ei disputându-și resturi de la abator etc.), poetul își semnalează năzuința unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului și domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naștem din nou / într-o mai limpede alcătuire\"; „Ce vad prin lume să tai / spre a trece cât mai puțin pângărit?\"). În solilocviul liric se pot recunoaște elemente existențialiste - alienarea, conștiința absurdului, angoasa existențială - dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin dramatismul implicării.
Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluție în direcția sporului de reflexivitate, a obiectivării și, în același timp, la nivelul vehemenței enunțului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliștea lumii amenințate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte\" (Al. Piru) și clamează insuficiența cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ții / sub niște biete cuvinte?\"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură și viață („Am spart învelișul vorbirii\"). Elin a realizat, cu competență și talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie și filosofie a artei Puissances de l\'image de Rene Huyghe.
Opera
• Treaz între două cadrane, București, 1968;
• Vremea călătoriilor, București, 1989.
Traduceri
• Rene Huyghe, Puterea imaginii, București, 1971;
• Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, București, 1972;
• Villiers de l\'Isle-Adam, Viitoarea Evă, București, 1976;
• Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj Napoca, 1977;
• Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, București, 1995;
• Paola Giovetti, Straniu și inexplicabil, București, 1995;
• Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, București, 1996.
|
Texte Recomandate
