Angoasa de rezistență în limbajul de „viață” cu „Opinii” lichteriene

Într-o perioadă în care „Viața și opiniile” erau tăiate de la statutul de personale, Matei Calinescu, sparge tiparul, transformându-l pe un „oarecare” Zacharias Lichter într-un operator al clandestinității. Proza eseistică, ideologizată filosofic, scapă cenzurii fiind totuși prea puțin ajutată de relativa liberalizare a scriiturii de sertar din anii ‘70. Cum se face că? se întreabă chiar autorul în „Prefața la ediția a treia a cărții”, temându-se de recitirea îngalbenitului prim exemplar din 1971: „Mi-era frică să mă recitesc – frică de confruntarea cu un text care se voise , dar care fusese aprobat de cenzura comunistă; frică de deziluzia intelectuală și estetică pe care mi-ar fi putut-o provoca o carte de care fusesem foarte mândru la apariție.”
În „testamentul politic” cu care își provoacă „Jurnalul fericirii”, N. Steinhardt menționează numele personajului lui Matei Călinescu. Steinhardt vorbește „din fericire” de trei tipuri de rezistență împotriva comunismului și-l pomenește și pe „Zacharias Lichter” printre exemplarele pentru al doilea tip, pe care îl pune sub semnul geniului sarcastic al lui Aleksandr Zinoviev. Acesta ar fi modul respingerii sistemului prin scandal, prin automarginalizare, prin nesupunere, printr-o totală neparticipare „normală” în comunism. Atfel, cea mai puternică rezistență a textului lui Matei Calinescu este expresia sinceră a introvertirii „expuse”, a angoasei și a depresiei forțat induse - contextualizată și întreținută politic.
Uneori, puse pe seama unor teme forțat și intenționat neutre, dar perfect „grandioase” (Portret, Despre curaj, De amicitia – frizând parcă ticul „pace și pretenie” ș.a.- favorit sistemului unic, măreț și … progresiv în fericirea lui – Bată-o Dumnezeu să o bata! Căci nu se concepea belșug, bunăstare și armonie mai perfectă decât cea dictată de atmosfera utopică comunistă), Matei Calinescu s-ar putea îngrijora acum – așa cum pare să o facă, doar pentru faptul că discursul său este la persoana a III-a: „Temperamental – mărturisea odată Zacharias Lichter – sunt un anxios obsesiv și chiar un laș. În unele circumstanțe, care n-ar produce nici o reacție unui om normal, un val de spaimă fiziologică mă aruncă în demență.” Angoasa față de câini, marturisită textual aici, este, acum, mai mult decât o trimitere ironică. Argumentele sunt, pentru receptarea actuală, liberă să subînțeleagă și să decripteze, mai mult decât facile: „Această superlativă frică de câini – dacă Zacharias Lichter n-ar duce o existență exclusiv citadină – s-ar extinde desigur și la alte animale: boi sau bivoli, țapi, berbeci, în care imaginația lui hiperbolică ar descoperi simbolurile unei terifiante agresivități potențiale.”
Matei Calinescu, alege exilul la doi ani după apariția cărții. Este clar că nu putea fi „Zacharias” singurul vinovat de evadare. Se pare că autorul este cu mult mai curajos decât oricare rațiune filosofico-anxioasă. În text, autorul procedează la un refugiu prin ofesivă. Procedeul de explicitare mascată a subiectelor provocate de Zacharias, sunt de fapt o aruncare în gura lupului. Este o manieră inteligentă de a ieși din vizor – bagi ochiul tocmai în el. Astfel, autorul, autoridiculizându-se frecvent, ia frica și o transformă in organism textual viu, disecând-o până la ideea de terapie prin scris, pâna la artă defulatorie maximă. „Frica nu e decât o reacție firească în fața riscului (contrarie fiindu-i bravura); curajul este, în schimb, integrare în domeniul imperativelor categorice, presupunând transcenderea în spirit a riscului. (…) Temperamentul meu este al unui fricos, dar spiritul meu respiră aerul pur al curajului.”
Beția riscului filosofico-teologic desface pe piața cenzurii un libido revoltat al liberului arbitru cu trăsături de vizionar. Leopold Nacht, formează alaturi de prietenul „esențial” al său, adică Lichter, un cuplu în antiteză onomastica, cel dintâi fiind un fel de latură infernală a „tizului” său, refugiatul , protestatar în manieră taciturnă, prin alcoolizare. El pare a fi persoana, dualul, exorcistul lumii aplicate a prostiei, căci, „Nacht a primit știința secretă de a se apara prin boală, prin autodistrugere. În timp, el și-a pierdut aproape toate instinctele: pe acela al foamei (cum se întâmplă în genere cu alcoolicii), pe acela al reproducerii, pe acela al morții, ca și formele atât de diverse ale instinctului social. De aici sublimele lui căderi în perplexitate, aptitudinea lui de a fi Dumnezeu ca un infinit mic, și de a-l cuprinde pe Dumnezeu ca un infinit mare.”
Personajul este metafora vie a rezistentei prin anulare, depersonificare. Acel „nimeni”, neperturbator, care se poate compara „pseudoateic” cu divinitatea. „Perplexitatea”, leit-motivul cărții, este contracția ideologizanta a actualitații trăite în fața politicului. Termenul îi repugnă autorului în prezent, considerându-l nepotrivit.
Și totuși textul se lasă decriptat, întreaga existență a lui Nacht este „o meditație”, o meditație a cărei ultimă concluzie e „muțenia absolută, de dincolo de vorbire, sau de refuzul vorbirii”. Matei Calinescu reușește în romanul lichterian să demonteze de două ori semnificațiile transparente, care ar fi putut fi marcate cu o serie de bile roșii, întemnițate și sterse definitiv chiar și din seria documentară a unui „Memorial al durerii”. Demontarea se face printr-un fel de catharsis al personajelor-vizionare. Se trece cumva de la lumină la umbră și invers. Vocea auctorială predominantă păcălește cu Lichter, adoptând în același timp un ton scenic moralizator o dată cu Nacht. „Filozofia lui Nacht e o filozofie a desemnificării: lumea (în măsura în care nu-i decat un produs al limbajului) trebuie golită de sens și atunci ea se va confunda cu Ființa, care n-are sens, care nu semnifică. Ah! Lumea e bolnavă de semnificație! Și cât aș vrea să pot învăța de la Nacht arta de a rămâne mut chiar vorbind (căci cuvintele pe care le rostește el, atât de rar, și doar ca pe o concesie, o concesie de care doar eu însumi mă bucur în primul rând, nu înseamnă niciodată nimic).” „Suferințele bătrânului Lichter” se maschează constant prin punerea „persoanei” în dizgrație și ficționalizarea ei printr-o oarecare demistificare a naivității patetice în pagină. „Falsa” modestie devine cel mai bun truc al comunicării reale, rezistente. „O, cât aș vrea să devin profetul mut al marelui Nacht! Dar voi izbuti eu vreodată să ajung atât de sus? Sau voi rămâne mereu ceea ce sunt, un biet palavragiu abstract?”
În capitolul - „manifest” „Despre femei”, Matei Calinescu pune în discuție mascată starea raporturilor sociale femeie-bărbat. Jocul tonalităților pare a fi împotriva misoginismului. Textul nu poate fi contaminat de ideea de rezistență decât în măsura minimalizarii aserțiunilor de tip proverbial sau cu caracter de jurnal. Sinceritatea pare a fi a unui cotidian lingvistic stereotip, limitat, excesiv conventional, uniformizat. Oare ironia adusa la adresa incapacității de comunicare cu bărbatul (ca de la bărbat la bărbat) ar putea însemna tocmai incapacitatea de „asamblare/integrare” cu Puterea sau ironia subconștientului la adresa imaginilor bărbătești, tovărășesti, „falnice”, care își transmiteau lopata din mână în mână, lustruind idealul de reconstrucție? Asta fiindcă, „la majoritatea (bărbaților), limbajul explicit n-are nici o acoperire interioară”, fiind „rece și mort”? Se poate vorbi oare aici, prețios spus, de androginism lingvistic?
Se pare că titlul dat „Legendelor” de Matei Calinescu a părut „cenzorului” comunist mai mult decât locul de basm ispirescian, topos literar populat la acea vreme în exces de manualele școlare și nu numai. Sau „corectura de stânga” a gasit și ea în cuvintele „deochiate” un posibil refugiu? Asta fiindcă „sexualitatea hiperbolică” a lui Lichter facea ravagii la nivel de subversivitate în materie de registru explicativ privind cuvântul „folfă”.
În același sens metasubversiv, se scriu și poemele lui Zacharias Lichter. Inserțiile seamană cu manifeste apocaliptice inverse, încriptate liric: „(…) cu ochiul soarelui stins sub pleoapa de var/ cu monștri care vor sa ne facă să râdem/ sau să plângem și să uităm/ pârghiile extazului frânte/ la apus rugurile albe la răsărit/la miazănoapte/ și la miazăzi.”
Rezistența scriiturii lui Matei Călinescu este nu doar una în fața ideologiei comuniste, ci, mai ales, o rezistența valorică în fața timpului, a „omului politic recent”. Autorul este un maestru - observator chiar în fața limbajului personal ținut, la rândul lui, în captivitatea propriei semantici. Atenția nu trebuia atrasă prin originalitate, ci construită, reprimată prin devierea de la autenticitatea liberă.
Tot din punct de vedere, cumva „autoanalitic”, obsesive sunt și ghilimelele care scapă parcă vocea auctorială reală de posibila interceptare a mesajului necamuflat. Practic, toate capitolele sunt invadate de procedeul reproducerii unui mesaj, acela al lui Zacharias Lichter – o biografie autentică, „o trădare” a eroului și a autorului deopotrivă, ambii prinși în in pagini „primejdioase” și întemnițați în „cumplita închisoare a semnificației”, care nu lasă loc de „catharsis” real, ci de „durere și spaimă”.